3 1/2 etape din viața unei fete băiețoase. Note despre devenire

de Flavia Dima
Ilustrații de Simina Popescu

Fetiță – eram conștientă de acest cuvânt când mi-l adresau oamenii cu căldură în voce și priviri blânde, când îl asociau cu cuvinte precum frumușică, drăguțică, când cu inflexiuni stranii în voce îmi spuneau că semăn cu tata. Cuvântul fetiță îl folosise despre mine Bunicu, încă de pe prima pagină a jurnalului pe care mi-l ținuse în primele opt luni de viață, când povestea cum mama se internase în maternitatea din Brașov și-avea să fie operată prin cezariană a doua zi.

Fetiță era cuvântul pe care mi-l spunea tata cu mult drag dezmierdându-mă (mustața lui un obiect de curiozitate și fascinație eternă) și pe care-l mai încălca ștrengărește când mă lăsa să mă uit la Beavis and Butthead, să mănânc zăpadă sau să mă uit de aproape la cranii de animale descoperite în drumețiile de weekend pe drumul Poienii. Fetiță era cuvântul pe care mama mi-l adresa în marea majoritate a timpului pe un ton strict, când vedea că-mi mănânc mucii sau că umblu cu șireturile desfăcute. Mă uitam în oglindă la corpul meu și era simplu să o imaginez pe mama în el la un moment dat, dar pe tata nu – însă la grădiniță băieții nu păreau prea diferiți de mine, atâta tot că aveau părul periuță și erau răi chiar și dacă se presupunea că ne plac. Singurul care n-a fost niciodată rău a fost Horia, cu care am făcut odată coroniță de flori când aveam patru ani și ne-am „căsătorit” cu ele. Băieții care-mi semănau erau scoși la înaintare – Fabian avea părul lung, iar Andrei „Plângăciosu” își confirma porecla de câteva ori pe săptămână. Însă nu eram excepțională când semănam cu ei în aceste privințe, ci în altele – ca atunci când n-am schițat nicio expresie când s-a citit la grupa mijlocie Fetița cu chibrituri, iar tot restul fetițelor se scăldau în lacrimi.

Doar Steli, vecinul meu din josul străzii (și, probabil, cel mai bun prieten al meu de pe atunci), un băiat ce locuia pe un delușor într-o cociobiță de lemn cu familia lui mare și cu-n câine teribil de rău, vedea-n mine ceva puțin diferit. Când am împlinit șapte ani și eram pe punctul de a intra la școală, mi-a dăruit un cuțit de jucărie, pe mânerul căruia era gravat un totem cu tiki, ca-n Pocahontas. Mi-a zis că de acum încolo o să îmi trebuiască; când m-am întors acasă părinții mi-au confiscat cadoul cu promptitudine. Însă trebuie să recunosc că atunci când mă jucam mă-iubește-nu-mă-iubește cu margaretele din fața curții lui, îl vedeam cum se uită la mine cu colțul ochiului, așa că schimbam repede în gând pe băiatul X cu Steli, dacă observam din timp că urma să rezulte mă iubește. Între timp, pe Steli nu l-am mai văzut de când aveam cincisprezece ani, pe când începuse să poarte fâș și șapcă și să fumeze, iar casa familiei lui și atelierul de tricotaje de lângă au fost dărâmate demult – acum înlocuite brutal cu două blocuri de lux, Transylvania Residence, 100.000 de Euro pentru un apartament de trei camere.

Abia pe la sfârșitul clasei a patra, când stăteam odată în cadă și m-am uitat în jos la pieptul meu, vânzând că se ițesc două forme gemene cu aspect & durere de cucui, forme care îmi fuseseră prezise toată viața de până atunci, am început să simt o oarecare diferență raportată la mine însămi. Însă, dincolo de o senzație stranie de fericire și mândrie, simțeam groaza că descoperisem primul punct cu adevărat tangibil (în viața mea relativ scurtă) în care conștientizam acut că lucrurile se schimbă pentru totdeauna, că acesta era mult-prezisul final al copilăriei, că de acum încolo ele se vor despărți mereu în „înainte” și „după”.

Nu știu când am auzit pentru prima dată cuvântul feminist, dar îmi amintesc prima dată când l-am folosit.

La începutul clasei a cincea am fost transferată la gimnaziul liceului german împreună cu o parte a clasei mele din generală. Când a venit iarna, băieții din clasa veche au continuat să ne spele în pauze, întâi mai cu rușine, apoi din ce în ce mai viguros, animați de faptul că băieții din școala nouă își făcuseră curaj să sară și pe fetele noi. Aveam ore de după-amiază, cei mai mulți dintre părinți ne dădeau bani să ne luăm de mâncare, iar traversarea curții până la magazine era o sarcină aproape imposibilă pentru fete, dacă nu rupeam din banii de prânz pentru taxa de protecție pe care o ofereau (sau impuneau) băieții din clasa a șasea. Încercam să mergem cu spatele lipit de perete, să fugim din clasă înaintea lor, însă de multe ori ne așteptau și ne smulgeau, ne aruncau pe jos, dădeau cu botul ghetelor în zăpada aflată la câțiva centimetri de fețele noastre, ne rostogoleau când ne agățam de pământ, ne smulgeau mâinile cu care ne acopeream chipurile și-apoi ne frecau bine pe obraji cu gheață. Dacă încercam să rămânem în clasă ne ridicau pe sus din bănci și ne făceau zob în curte, împrejmuindu-ne și câte trei sau patru în cerc. Unii băieți ne spălau pe toate, alții aveau favorite – două tabere: cele de care nu se atingeau, cele pe care le umileau cu cea mai multă bucurie. Alții, mai slabi, acționau doar în grupuri. Atunci am învățat să nu mergem nicăieri singure, mai ales nu la baie, mai ales când începuseră să ne vină ciclurile menstruale. Atunci am format primele structuri solidare între noi. Iarna, trei luni pe an, ne aveam doar noi pe noi, iar eu, picând adesea în categoria fetelor pe care săreau toți, m-am văzut nevoită să construiesc o strategie.

Am vorbit cu diriginta și i-am cerut cinci minute la finalul orei de dirigenție. Era o femeie foarte blândă și deschisă la tot soiul de experimente pe care i le propuneam noi – era profesoară de română într-un liceu german, poziție sensibilă – deci, ne avea încrederea. I-am cerut atunci să mă lase să înființez un club feminist, fiindcă situația cu băieții nu mai putea fi tolerată. Și-așa că iata-mă vinerea aceea la ora 11:45, luând loc în fața tablei și ridicând instinctiv un pumn încleștat, zicând: „Fetelor! Nu se mai poate să îi lăsăm pe băieți să ne spele! Sunt niște porci! Avem dreptul să ieșim în pauză și să ne bucurăm de ea! Trebuie să ne unim ca să luptăm împotriva băieților!”. Majoritatea au râs (și aveau de ce, sincer), iar în cel mult două minute, băieții au început să se plângă (sau să râdă) special ca să-mi acopere vocea. Fetele care nu erau spălate mă priveau cu un ușor aer de superioritate în timp ce vorbeam, însă majoritatea mă privea tăcută. Doar vreo două sau trei s-au alăturat discuției și tot cu ele am pactizat în pauza de după. Mă rog, discuție e un termen generos: erau practic cinci minute (cumulate cu presiunea că erau și ultimele din oră, lumea abia aștepta să rupă ușa) în care țineam un discurs propagandist. Rețin doar că a durat vreo trei dăți clubul până mi-am pierdut și eu interesul în el, că mi-am acceptat soarta nolens-volens, și că odată am răspuns la glumele băieților cu un „ce, vă e frică dacă ne unim?”.

În liceu simțeam extrem de multă furie. Majoritatea îndreptată către modul în care mi se spunea c-ar trebui să fiu. Când nu era vorba de performanțe școlare, ce trebuia să fiu era o adolescentă, o nu-chiar-femeie, dar ceva pe-acolo, oricum. Trecusem prin finalul de gimnaziu purtând tricouri L de băieți luate de la skateshop, pantaloni cargo & carouri, singura mea performanță înspre feminitate fiind că alesesem să-mi fac găuri în urechi la finalul clasei a șaptea. Tata voise ca alegerea să îmi aparțină, iar toată copilăria am petrecut-o cu un sentiment de inadecvare față de fetele din clasă, față de cei care mă întrebau rânjind de ce n-am găuri în urechi (era aproape la fel de rău ca în cazul în care râdeau că sunt rârâită). Perioada cerceilor coincide cu cea în care colega mea de bancă le spusese tuturor fetelor din clasă că n-am sutien. S-au aliat jumătate dintre ele în a pune presiune pe mine zi de zi, până m-am trezit într-o după-amiază stând cu mama în magazinul Jolidon din Universal, inversând rolurile dintre cea care e-n cabina de probă și cea care așteaptă-n față.

Mă refugiasem în subculturi muzicale foarte „manly” (grunge, alternative și soiuri de metal) pe care le ascultam în mare parte închisă etanș la mine în dormitor sau cu căștile băgate pe sub tricou în ore, și-mi dădeam maxim ochii peste cap la party-uri în momentul în care cineva băga Zaz sau La Roux, iar fetele se congregau rapid într-un cerc zgomotos în mijlocul ringului. Însă nici ștrampii plasă, colierele cu ținte & fustele de piele ale fetelor care-și făceau veacul în rockoteca Iordan nu mă impresionau prea tare, mai degrabă-mi plăcea acolo că băieții purtau păr lung și brățări și erau necompromițători în această privință. Mai ales că fetele-rockărițe de obicei tăceau mâlc lângă băieți, intervenind doar când se mai scotea o chitară și cântau stins un vers din Râpa. Măcar „fetele-fete” de la școală vorbeau, chiar dacă vorbeau mult și neinteresant în marea parte a timpului. Sau, cel puțin asta era părerea mea despre ele până să descopăr, pe la douăzeci și ceva de ani, că respingând performanța genului feminin ajunsesem să internalizez și să aplic misoginia, prin asumarea unor dictoane de genul „nu sunt ca restul fetelor”. Purtându-mi ca pe o medalie atitudinea „băiețoasă” (care mi-era reproșată din toate direcțiile), găseam un subterfugiu prin care fentam ce vedeam drept sufocant și restrictiv: ideea de-a fi fată. În contrapartidă, ajungeam să-mi arog unui soi de superioritate față de restul tipelor, (și) ca răspuns la o atitudine pe care o simțeam mai mult sau mai puțin din partea majorității, fiindcă nu perform a fi fată și eram practic sustrasă dintr-un soi de competiție. Solidaritate? Zero.

Și deși aveam impresia că refugiindu-mă în albumele mele Pearl Jam pentru a-mi identifica sentimentele, sau că în visele cu ochii deschiși pe geamul de la clasă reușeam să găsesc un loc doar al meu, în fapt, problema era pusă greșit de la bun început. În loc să încercăm să găsim un teritoriu comun, solidar, sau să-ncerc să fac macar eu un prim pas, intram într-un joc al superiorității și frondei pe care-l dădeau lipsa de solidaritate și sexismul internalizat. Simțindu-mă nereprezentată de feminitate, mă detașam de celelalte și le judecam drept frivole, superficiale și prostuțe; iar cele care se încadrau în standard, mă judecau pe mine & pe restul celor care nu se-ncadrau ca fiind lipsite de finețe, urâte, ratate. Soluția pe care am găsit-o a fost să fraternizez, deci, cu băieții.

Duceam lupte bi-anuale cu profesorul de religie care, cu precizia unui ceas elvețian, ne zicea cel puțin odată pe semestru că homosexualitatea, avortul și sinuciderea asistată te aruncă fix în pucioasa iadului, în timp ce în pauze deja-mi făceam alte planuri în cap când auzeam gașca de fete că diseară este „întâlnirea divelor”, la care evident că nu eram invitată. După ani de zile, după facultate, una dintre ele mi-a mărturisit că adesea râdeau de mine când se întâlneau, sau că îmi întindeau mișto-uri intenționat. Că odată una dintre ele ar fi zis: „Stai să vezi, cum ar fi ca la un moment dat Flavia să devină o super bombă sexi și să aibă mai mulți prieteni și succes ca noi toate!”. Și-a încheiat confesiunea cu un „… ei bine”. M-am simțit întrucâtva vindicated după acea discuție, recunosc, numai de dragul că mi se confirmase că fusese un soi de bullying la mijloc. Dar mă temeam și de faptul că standardele după care mă judecau erau tot aceleași ca atunci, diferența fiind că ajunsesem să le-ndeplinesc fără să-mi fi propus așa ceva. La nouăsprezece ani am urmat de nevoie un tratament medical foarte invaziv, pe bază de hormoni, și drept consecință m-am trezit după câteva luni într-un corp care brusc se potrivea standardului de frumusețe. Ocazie cu care am avut un șoc – eu, așa cum mă știam, eram la fel, însă nu și în relația cu Ceilalți: eram pentru prima oară plăcută, dorită.

În orice caz. Pe la finalul școlii mă împrietenisem la Peninsula cu S., o fată din Buftea cu adidași platformă. Avusese curajul să se bage cu mine în primul rând la un concert Ska-P și am supraviețuit amândouă celui mai dur pogo pe care l-am văzut în viața mea. Atunci am știut că e fată de bază. Am fost în Vamă cu ea și ne făcusem un obicei în fiecare noapte: ne luam shoturi de cozonac, furam paharele (sau furam direct păhărele dacă n-aveam bani să le și bem) și le izbeam de un zid. Uneori ne mai întorceam la peretele cu pricina și dădeam păhărele de el cu toată forța & furia. Era prima mea prietenă care înțelegea furia ca pe o nevoie de eliberare. Era și ceva fun în asta, ofc, însă față de fetele care erau furioase dar țineau furia închisă în ele, fetele care proiectau furia pe altcineva (de obicei, tot pe o fată) sau fetele care nici nu păreau furioase, S. avea un soi de joie du vivre care se transpunea în acțiune directă & rebeliune, însă care nu dăuna vreunei persoane în parte. S. știa să fure mărunțișuri cu abilitate. S. știa să joace pe degete bărbați libidinoși cât să facă rost de ceva (o țigară, un shot, etc.) și să se facă scăpată în secunda doi. S. nu îi era frică să se arunce cu bungee-ul, să colinde fabrici părăsite sau să urce în bocanci peste niște dealuri imense și pline de noroi. Era un sentiment difuz dar eliberator, care pentru mine a căpătat contur abia apoi, la facultate, când am început să devin conștientă politic de feminitatea mea. Mi-am dat seama că prietenia cu o fată înseamnă mult și poate avea mai multe forme, că furia nu era doar a mea, era a mai multora, ca poate și în fetele mai feminine se ascundea această forță vitală, că este loc de solidaritate între noi toate și că și noi, fetele băiețoase, putem descoperi valoarea tovărășiei și a iubirii între fete.

Privind la ce am scris și la conținutul acestor amintiri, mi-e greu să trag o linie, o concluzie finală tranșantă. Este dificil să raportezi un concept nu-chiar-abstract-dar-aproape, precum gendering-ul, la propria persoană, la propria performanță a genului (în sensul dat de Judith Butler) într-o serie de contexte sociale în care acesta se repetă. Diverse comportamente și fenomene reproduse discret sub umbrela unor ideologii hegemonice, patriarhale, ne-au fost imprimate de-a lungul vieții, de la o vârstă în care nu aveam (încă) la dispoziție mijloacele pentru a le chestiona, sistemic și nu numai, așa că ne rămâneau doar varianta unei opoziții individuale sau cea a conformării.

Este straniu să mă gândesc că încă din momentul nașterii, comportamentul celorlalți față de mine a fost determinat de sexul meu, care ar fi trebuit, în accepțiunea multora, să marcheze în egală măsură și comportamentul meu. Că suntem cumva educate despre transformările propriilor corpuri în cheia racordării fizicului la un ideal comportamental. Că genul a devenit o determinantă din ce în ce mai puternică a identității mele sociale în timp ce creșteam. Dar și că anumite decizii, aparent minore, din modul în care am fost crescută, ce-mi ofereau o oarecare autonomie și libertatea de a afișa comportamente tradițional „masculine”, au avut ca rezultat că nu m-am conformat la performativitatea genului feminin așa cum „ar fi trebuit”; că odată cu trecerea timpului am ajuns să o chestionez din ce în ce mai mult, și că am putut realiza că a mi se fi dat voie să explorez comportamente considerate nefeminine reprezintă totodată un privilegiu.

Este straniu, de asemenea, să mă gândesc că fetele sunt făcute să accepte dominanța băieților de aceeași vârstă prin mijloace violente, determinate de forța corporală, și că ulterior aceste distincții de putere se decantează și în manifestările puterii simbolice, nu doar ale celei fizice. Că faptul de a fi precum Celălalt – băieți feminini, fete băiețoase – și nu doar un Celălalt izolat atrăgea (și încă atrage) după sine derâdere, pedeapsă. Că succesul cu care performăm genul întru satisfacerea idealului feminin ne poate face pe unele dintre noi să credem că ne va cruța de cele mai toxice manifestări ale acestei dominanțe. Și poate aici stau și semințele de-solidarizării femeilor: că gradul de succes pe care îl avem în modul în care performăm genul, sau modul în care alegem să facem asta este și o performanță în sens competitiv. Faptul că aceste lucruri se petrec în grupuri sociale în care orice soi de performanță se află sub imperiul competitivității – școala – poate doar să exagereze aceste tendințe. Slăbite prin desolidarizare, ajungeam la un anumit nivel să ne ne canibalizăm reciproc, judecându-ne după standarde impuse și devenind vulnerabile agresiunii, ca grup și ca indivizi.

Când mă gândesc la cele mai inalienabile experiențe – copilăria și adolescența – și că de la această distanță în timp pot să disting de ce anume s-au petrecut anumite lucruri care în trecut păreau aproape predeterminate, naturale, înțeleg că de aici începe, de fapt, reflecția feministă: din acele spații care aparțin memoriei fragede și inconștientului, a memoriei din momentele lipsite de conștiință asupra unui exterior abstract. Și probabil că de aici vine și aprecierea sinceră, reală, a eliberării și emancipării.

Flavia Dima

Flavia Dima este critic de film, selecționeră și absolventă CESI. În afară de cinema și de filmmaking, o interesează literatura și fotografia, studiile de gen și teoria critică, plantele și pisicile.

Simina Popescu

Sunt o ilustratoare și graphic designer pasionată de visual storytelling și de diversitatea (și problematica lipsei sale) din spațiile vizuale, mai ales în legătură cu reprezentarea de gen și sexualitatea. Îmi place să știu că oamenii se pot identifica cu ce desenez și că le pot produce o reacție emoțională, fie că e vorba de jurnale ilustrate și benzi desenate autobiografice sau editoriale și ilustrații de călătorie. @siminascribbles

Categorii: Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , , , , , , ,
Previous Post
Gxrls Can’t Mix – misoginie și prejudiciu în lumea muzicii electronice
Next Post
Aspect fizic plăcut. Cum e să fii femeie și să cauți un job online
Menu