#Anxietate și TulburăriAlimentare. Două perspective despre corp, minte și internet

Interviu de Ileana Negrea cu Gabriela Harabagiu și Ilinca Prisăcariu
Ilustrații de Simina Popescu

Suferințele nerostite, invizibile și invizibiliza(n)te, ne scufundă și mai tare în noi, ne acoperă nasul și gura, ne reduc la tăcere și la mecanisme de adaptare improprii (dar poate fi un asemenea mecanism impropriu în lupta cu supraviețuirea)?

Anxietatea și tulburările alimentare debutează adesea în adolescență. Să scrii asumat, lucid, dar emoțional, despre ele, dintr-un loc al împăcării cu tine însăți, al compansiunii de sine și al lipsei de judecată, nu este un proces facil. Acest articol a durat mult timp sa se nască, să se așeze în forma lui de acum. Autoarele fac parte din lumea artei și a cuvintelor, au reușit astfel să (se) expună într-un stil propriu și să exploreze suferințe pe care încă încearcă să le depășească.

Relația cu mâncarea este mereu una dificilă, fiind satisfacerea unei nevoi de bază, înainte de toate. Trecută prin filtrul relației cu propriul trup, cu așteptările social-culturale, cu imaginea de sine (re)alcătuită zilnic, ca un puzzle coercitiv, ale cărui margini sunt prestabilite, ea ne aduce față în față cu noi însene, cele adevărate, din spatele schelei de carne și oase, astfel încât să ne confruntăm mecanismele dobândite de gândire, să le reevaluăm, să reapropriem actul mâncării ca pe o bucurie, o satisfacție, o relație ca oricare alta.

Anxietatea este cea mai des întâlnită suferință psihică. Ea ne dictează ce să spunem și când să ne oprim. Să nu o/te asculți, să îți găsești un echilibru, să o înfrunți zi de zi, oră de oră, presupune muncă și curaj, dar și o eliberare din capcanele propriei minți. Mintea noastră nu ne e, uneori, cea mai bună prietenă. Ne vrea binele și crede că ne protejează de un pericol, de multe ori, imaginar. În terapia ACT ni se spune că noi nu suntem un gând, o emoție, nici măcar suma acestora. Suntem observatoarele propriilor minți, conștiințele. Suntem valorile și crezurile noastre. Și da, putem coexista cu suferința. Și da, cum se arată și aici, îmbrățișând-o în loc să ne opunem ei, printr-un lung și dificil proces de acceptare, putem să ne continuăm drumul.

Acest articol se adresează adolescenților și post-adolescenților, celor cu suferințe psihice și celor fără. Miza lui este cunoașterea și adaptarea suferinței la noi însene și nu invers.

***

Ce ți-a influențat adolescența?

Ilinca Prisăcariu: Cred că tot ce apărea la tv sau pe net. Când aveam eu vreo paișpe ani abia începeam să gust din ceea ce însemna internetul (atunci era agitație mare cu Hi5-ul). Totul era despre numere. Trebuia să ai cât mai mulți prieteni, cât mai multe poze, cât mai multe comentarii. Lucrul ăsta nu s-a modificat prea mult. Și mai era despre ierarhii. Știu că avusesem la un moment dat discuții și chiar câteva certuri cu niște prietene de-ale mele de pe atunci, pentru că la Hi5 îți puteai face un top al prietenilor. Și evident că era mereu cineva care se supăra. Chestiile alea mă influențau foarte mult. Cred că de atunci am început să îmi dezvolt un soi de anxietate. Simțeam că sunt foarte mulți oameni pe care trebuia să îi mulțumesc, dar eu nu mă simțeam bine niciodată. A, și mai era faptul că toate fetele exprimau un soi de feminitate „expandată”. Nu știu cum să-i spun altfel. Trebuia să fii „gagică”. Eu n-am fost niciodată gagică și chestia asta mă deruta un pic, pentru că nu m-aș fi simțit confortabil să mă prefac și să fiu cine nu sunt, doar pentru că așa făceau restul fetelor. Nu mă încadram nici la ce muzică ascultau ele. Destul de târziu m-am întâlnit cu niște tipe cu care împărtășeam aceleași gusturi muzicale și cam același mod de a vedea lucrurile (am rămas prietene până în ziua de azi). Dar a fost destul de ciudat, că până să le cunosc pe ele mă simțeam pe dinafară total și credeam că așa sunt lucrurile, cum le trăiam eu în bula aceea mică.

Gabriela Harabagiu: Cea mai mare influență asupra mea au avut-o, cu siguranță, serialele pe care le urmăream și ce se întâmpla pe rețelele de socializare. Când am început liceul mi-am făcut cont de Tumblr. Toată lumea își trăgea suflul după Hi5 și se mutase pe Facebook, așa că Tumblr era o chestie mai underground. Eram puțini care aveam cont și de obicei eram ăștia mai introvertiți din liceu, care nu făceam parte din brigada cool. Circulau în perioada aia poze cu fete foarte slabe #skinnyandpale, se vorbea foarte mult despre anxietate, depresie, anorexie și gânduri suicidale, lucruri despre care nu puteai vorbi cu colegele. Îmi plăcea că era mai intim decât celelalte rețele de socializare și nu exista presiunea de a avea cât mai mulți prieteni sau urmăritori, ci era o comunitate care distribuia un conținut cu care rezonau mai multe persoane. La început mi-a făcut mult bine să văd că și alți oameni au nesiguranțe asemănătoare cu ale mele, dar cel mai bine era să văd că și alte corpuri în afara celor care se încadrau în standardul heteronormativ de la vremea aia erau considerate frumoase. Mâncarea nu prea era pasiunea mea atunci și eram destul de slabă, nu eram ceea ce ar fi considerat colegii mei „fată frumoasă”, așa că #skinnyandpale îmi valida feminitatea.

Care a fost momentul în care ai simțit că aceste influențe devin dăunătoare?

G.H.: Era într-adevăr mișto că se vorbea atât de liber despre niște subiecte tabu, dar felul în care erau prezentate era cumva dăunător. Atât tulburările alimentare cât și problemele ce țin de sănătate mintală erau glamurizate într-un fel. Era mișto să fii depresiv, era mișto să îți urăști corpul, era mișto să numeri zilele în care nu mâncai deloc. Și toată informația asta, mintea mea de adolescent nu a trecut-o prin filtrul „este sănătos să fac asta?”. Era o comunitate cu care eu rezonam, așa că am început să număr și eu zilele în care mâncam doar o felie de pâine pe zi sau deloc și să mă simt deasupra colegelor mele care nu puteau trăi fără sendvișul din pauza mare. Mă simțeam foarte mândră că am control asupra creierului și asupra corpului meu și că toți blugii ajunseseră să stea pe mine ca pe gardul de poliție și mă comparam constant cu restul fetelor, să mă asigur că sunt cea mai slabă.

Doar că din zile întregi în care nu mâncam deloc am dat-o în episoade de câte cinci minute în care mâncam jumătate de frigider. Dacă până atunci mâncarea nu fusese pasiunea mea, din momentul ăla a devenit obsesie. Eram atât de obsedată să nu mănânc, încât 80% din zi mă gândeam numai la asta și sfârșeam prin a mânca de toate, cu orice, în mod necontrolat. După o perioadă de înfometare, urma un episod de mâncat compulsiv în urma căruia mă simțeam mai grasă cu zece kilograme.

I.P.: Au devenit dăunătoare în momentul în care au dus la alte lucruri, mai complicate și mai grave. La prima vedere, să spui că un site poate să facă rău e naiv. În același timp, nu e. Pentru că nu era site-ul în sine, ci modul în care ne raportam la el și în care își punea amprenta asupra noastră. Încet și pe nesimțite. Eram în formare, iar netul avea o grămadă de informații nefiltrate, pe care le absorbeam instant. Nu exista gândire critică. Acum pot să realizez asta, dar atunci, în timp ce trăiam acele experiențe, îmi era foarte greu să discern. Totul mi se părea inofensiv și amuzant. Apropo de treaba aia cu ierarhiile și cu relațiile de prietenie, modul în care erau tratate lucrurile astea pe rețelele de socializare făcea ca realitatea să fie distorsionată. Privind în urmă, nu pot spune că am avut prietenii pe bune. Ne raportam unii la alții și cam atât. Doar că era super important cum ne raportam. Trebuia să fim „mai cumva” decât celălalt. Lucrul ăsta punea presiune, deși era o competiție fără scop. De prin clasa a 7-a devenisem din ce în ce mai anxioasă, fără să-mi dau seama. Ce traduceam la început ca fiind o stare de disconfort, s-a transformat treptat în dureri de stomac, transpirații reci, amețeli, tremurat – erau reacții fizice la dezechilibrul din capul meu. Simțeam că nu mă încadram în tipare. Și ce nu se încadra în tipare era, automat, vulnerabil. Nu avea spate. În timp ce de partea cealaltă exista deja o comunitate. Așa am început să simt că nu îndeplineam condițiile. Oricare ar fi fost ele.

Cum ți-au afectat aceste tulburări viața socială de adolescentă?

G.H.: Episoadele de mâncat compulsiv deveniseră din ce în ce mai dese și corpul meu începuse să prindă altă formă. Din momentul ăla am simțit că nu mai e corpul meu. El aparținea colegelor și colegilor mei, bărbaților de pe stradă, mamei mele, mătușilor care mă felicitau că am mai pus pe mine sau că am dat jos. Devenise dușmanul meu care nu mă mai lăsa să fiu eu. Nu mai puteam să vorbesc cu nimeni fără să mă gândesc că analizează fiecare centimetru din mine și că nu mai sunt #skinnyandpale. Am început să țin tot felul de diete foarte restrictive și să fac exerciții până leșinam. Dacă cineva făcea o remarcă în privința greutății mele era sfârșitul pământului. Începeam o altă dietă și mai restrictivă de care nu reușeam să mă țin mai mult de câteva zile, sfârșind cu jumătate de tavă de prăjitură Albă-ca-zăpada.

Nu mai puteam să-mi mănânc pachetul la școală pentru că în mintea mea toată lumea considera că nu mai am dreptul să mănânc. Nu puteam să beau un suc cu prietenele mele pentru că una din ele își lua apă plată, deși era slabă.

Într-o vacanță de vară am zis că nu mai ies din casă până când nu arăt așa cum arăt eu de fapt. Am început să vorbesc mai mult cu oameni pe internet și aveam multe relații virtuale pe care le numeam „relații intergalactice”. O relație intergalactică e atunci când vorbești cu cineva doar pe internet sau la telefon, dar nu vă vedeți niciodată față în față. Dar vorbeam cu o persoană de vreo două luni și mi-a propus să ne vedem în orașul dintre orașele noastre, la mijlocul drumului. Aveam două săptămâni la dispoziție să slăbesc, pentru că nu arătam ca în pozele de pe internet, fiindcă erau pozele din perioada mea #skinnyandpale. Am reușit să țin o dietă disociată, dar am clacat în a cincea zi, mâncând mici cu mujdei de usturoi. Atunci mi-am dat seama că pot să-mi anulez greșelile vomitând tot ce mâncam și nu era low-carb, low-fat. 

I.P.: Mă simțeam din ce în ce mai singură, pentru că nu știam cum să mă raportez la ce se întâmpla în jurul meu. Încercam să rămân sociabilă, doar că era un „sport” care mă consuma foarte mult. M-am refugiat în scris și am descoperit că îmi oferea confort. Lucrurile aveau mai mult sens atunci când le puneam pe hârtie. Şi, încet-încet, am început să mă izolez. Era dificil când trebuia să merg la școală, pentru că eram obligată să fiu într-un context social.

Începusem să am dureri de stomac din ce în ce mai puternice. Corpul meu reacționa violent. Am început să merg la medici și nu reușeam să găsim cauza. Atunci nu înțelegeam de la ce vin acele dureri. Mi-am făcut analize, mi-am echilibrat alimentația, am început o cură de vitamine și minerale – eram convinsă că sistemul meu imunitar îmi juca feste, pentru că am fost un copil destul de bolnăvicios. Am avut o perioadă în care aveam crampe atât de puternice, că nu mă puteam da jos din pat.

La un moment dat mi-am creat o rutină cu ajutorul alor mei, care mă ajuta să funcționez. Am continuat să scriu și am descoperit, culmea, tot pe net, o platformă de blogging. Scriam acolo de toate – activitatea asta mă echilibra. La un moment dat am început să postez pe Facebook ce scriam și faptul că oamenii reacționau pozitiv, mă ajuta foarte mult. Doar că asta nu mi-a rezolvat problemele. Eram în continuare anxioasă social. La școală era din ce în ce mai solicitant, pentru că trebuia să intru la liceu și aveam multe examene. Competiția căpătase brusc un scop, care în mintea mea se traducea ca „nu-ți buși viitorul”. Era care pe care. Mii de copii într-o arenă sângeroasă a educației se luptau pentru un loc cât mai bun în liceele din județ. Trebuia să demonstrez că pot mai mult, cel mai mult. Era o presiune îngrozitoare. Iar scopul nu era să învățăm ceva, scopul era să reușim. Și cine reușește? Cine este cel mai bun.

Deși am intrat unde am vrut, după examene am clacat și m-am izolat o vară întreagă în casă. Puneam totul la îndoială. Eram convinsă că ratasem iremediabil și că scăzusem în ochii tuturor. Nici măcar nu mai scriam. Anxietatea socială îmi dădea impresia că nu sunt nimic altceva decât o dezamăgire. Mi se părea că nu sunt destul de în măsură să spun ceva, vreodată, să am păreri, dorințe, plăceri. Cele mai simple lucruri pentru mine erau o corvoadă. Îmi era greu să merg pe stradă, să mănânc în public, să vorbesc la telefon. Uram când oamenii mă sunau, în loc să îmi dea mesaj. Cum faci la telefon? Cum spui propozițiile? În ce ordine? Mă simțeam judecată constant.

Din punctul de vedere al acestor experiențe, ce impact are social media asupra ta acum?

G.H.: Lăsând deoparte că între timp am învățat să filtrez o informație, cred că astăzi există totuși și un discurs mult mai sănătos despre corp și sănătate mintală. În tot valul ăsta de conținut toxic din media, în care corpurile noastre sunt mărite și micșorate după fantezii patriarhale, se disting și voci care luptă contra acestui fenomen, care îndeamnă la acceptare și solidaritate.

I.P.: E o situație complexă. Social media e mult, mult, mult mai dezvoltată în momentul ăsta. Dar mi se pare că, față de acum zece ani, deși conținutul e mult mai vast, la fel sunt și posibilitățile de a filtra informația. Bine, acum sunt mult mai conștientă de ce îmi face bine și ce nu, așa că aleg să urmăresc ce mă interesează – și aici e o plajă foarte mare.

Am observat, totuși, un efect opus. Evident, e tot un tip de manipulare, doar că într-un sens pozitiv. Sau cel puțin asta vreau să cred. Nu am reușit să scap de anxietate, dar am reușit să găsesc moduri de a coexista cu ea. Unul dintre ele este să urmăresc pagini sau conferințe despre sănătate mintală, unde găsești tot felul de sfaturi sau citate motivaționale, care sunt instrumente la prima mână, dar într-un moment de vulnerabilitate pot funcționa foarte bine. Ce mai ajută foarte mult e să caut clipuri sau imagini amuzante despre anxietate, pentru că umorul a devenit scutul meu în ultimii ani.

Depinde foarte mult de noi și de cum alegem să influențăm și noi, la rândul nostru, valul de media. Ce mă bucură acum este că e un pic mai echilibrată situația. În sensul că e mai ușor pentru cei ca mine, care nu simt/ simțeau că se încadrează într-un tipar social „la modă”, pentru că ne-am găsit unii pe alții și ne formăm propriile comunități. E groaznic să te simți singur. Mai groaznic e să fii. Contează mult să știi că există un „spate” și pentru tine. Ajută să vorbești despre experiențele de tipul ăsta, pentru că lărgești aria, susții dialogul. Și, iată, internetul ajută mult din punctul ăsta de vedere.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Sănătate și Dizabilitate, curatoriată de Ileana Negrea.

Gabriela Harabagiu

Trăiește în București și este actriță și dramaturgă. Scrie piese de teatru cu rezonanță socio-politică pe teme precum: tulburări alimentare, sănătate mintală și relații abuzive în rândul adolescentelor.

Ilinca-Anamaria Prisăcariu

Este regizoare de teatru și dramaturgă. Mai scrie proză, poezie sau creează concepte pentru instalații performative pe diverse teme sociale (sănătate mintală, abuz, dizabilități). Periodic, susține ateliere de teatru și scriere creativă cu adolescenți și tineri.

Ileana Negrea

Femeie bună la toate, n-a făcut de niciunele prea mult timp. Ex-profesoară și fostă cofetăreasă. Corectează ce scriu alții, să poată scrie ce vrea ea. Crede în prăjituri și dreptate socială, în poezie ca formă de protest și terapie. Se tunde singură. Are mereu la ea o umbrelă.

Simina Popescu

Sunt o ilustratoare și graphic designer pasionată de visual storytelling și de diversitatea (și problematica lipsei sale) din spațiile vizuale, mai ales în legătură cu reprezentarea de gen și sexualitatea. Îmi place să știu că oamenii se pot identifica cu ce desenez și că le pot produce o reacție emoțională, fie că e vorba de jurnale ilustrate și benzi desenate autobiografice sau editoriale și ilustrații de călătorie.
@siminascribbles

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu