Corpul inhibat. Două actrițe românce vorbesc despre poliția feminității

Text de Ioana Păun
Fotografii de Ioana Moldovan

TW Textul vorbește în mod explicit despre tulburări alimentare, fat shaming, body shaming

„Eram complet nefeminină. Mă îmbrăcam în pantaloni și haine lălâi. Dar profesorul nostru nu ne lăsa pe noi, fetele, să venim la clasă decât în fustă și tocuri. Ne-a învățat să fim feminine.” Mi-a spus o colegă actriță despre anii de studenție, în timp ce lucram la un spectacol. „Și mi-a prins foarte bine”, a decis ea.

„Am încercat de două ori să utilizez periuța de dinți ca să elimin ce am consumat, dar nu a funcționat, ba mai mult mă durea gâtul de la ea și nu am mai încercat. Mă bucur mult că nu a funcționat. Nu știu unde aș fi ajuns”, mi-a spus o actriță de douăzeci și șapte de ani.

***

Sunt regizoare. Lucrez cu multe actrițe. Le văd în cele mai strălucitoare momente ale lor. Uneori îmi par perfecte. Unele dintre ele spun că fața și corpul sunt instrumentele lor. Așa cum corpul e instrumentul celor ce cară marfă sau construiesc clădiri. Mă întreb dacă standardul de frumusețe este ceva automat presupus în cariera unei actrițe, în modul în care ea își imaginează succesul. Care este nivelul de presiune pe care publicul, breasla, facultatea o pun pe actrițe? Contează să nu ai fire albe? Riduri? Celulită? Contează cât de epilată ești în momentul în care mergi la o audiție? Grosimea buzelor? Conștientizăm noi toți și toate din breaslă ce fel de comentarii facem și ce fel de așteptări avem? Suntem responsabile pentru stima de sine a celorlalte femei în momentul în care ne afișăm corpurile enervant de apropiate de standardele de frumusețe?

Am povestit cu două colege, Ana Pop și Denisse Moise, actrițe și prietene, ca să mă apropii de relația lor cu corpul. Știam de la amândouă că trăiseră, cam ca noi toate, sentimente puternice legate de modul în care arată. Dar întrebările au oscilat mai degrabă spre modul în care meseria de actriță conturează și încleștează relația cu idealurile nenegociabile de frumusețe, dictate azi femeilor. Mă interesează dacă satisfacția acestei profesii vine la pachet cu sentimentul că este obligatoriu să fii „frumoasă”. Fotografa Ioana Moldovan a petrecut timp cu Ana și Denisse, acolo unde se simt la adăpost de judecăți și scrutinizare. Iar lucrurile pe care le-am discutat s-au derulat firesc, ca într-o conversație simplă, între trei tipe, în care eu întrebam și Ana și Denisse răspundeau și se completau.

***

Ana, Denisse, cand ați făcut cele mai drastice acțiuni asupra corpurilor voastre?

Denisse: Cât am fost la actorie am ținut tot felul de cure, probabil că eram complexată de cum arăt și mă simțeam sub lupă de fiecare dată când lucram sau când jucam. Dacă în ochii mei judecam după aspect, consideram că toată lumea judecă așa. Intervenții chirurgicale nu am avut niciodată, iar modificări „artificiale” nu am făcut pe perioada studenției, dar eram dependentă de tot felul de cure. Una încă o mai țin. Atunci am ținut-o ca să slăbesc, acum o țin pentru detox. Printre altele, nu cafea, nu ceai, nu nimic altceva.

Ana: Cele mai drastice acțiuni le-am făcut când am început dietele – mâncam foarte puțin, chestii sărace în calorii – număram caloriile zilnice și asta mă stresa maxim. Uneori puteam să mănânc o ciocolată și un măr toată ziua. A început la douăzeci și doi de ani și a ținut trei ani. Am pus 13 kg în două luni, când m-am mutat la București. A fost un șoc emoțional mare, care a declanșat o schimbare hormonală – probleme cu menstruația și tiroida. Faptul că sunt actriță a contat mult, pozele mele de casting și videourile în care apăream până atunci mă găseau skinny, iar acum eram alt om – mă aflam brusc în situația în care nu mă mai reprezenta și încăpea nimic.

Ce replici venite din exterior vă vin în cap, replici care să se lege de aspectul fizic, spuse vouă sau colegelor voastre?

Denisse: Hmm. Cele mai multe apăreau la acrobație sau la dans. Glumițe de genul: săracul băiat care pică cu aia. Se făceau glumițe pe margine. Sau se ziceau chestii care să te ambiționeze. Grăsanca. Eram cu toții răutăcioși. Cred că și eu poate m-am enervat o dată și am făcut un comentariu nasol despre greutatea unei fete. La un moment dat, o profă s-a referit la mine și la o colegă ca fiind „balene”. M-am simțit ca dracu, horror. Prima oară am auzit, apoi am conștientizat că e vorba despre mine și mi s-a pus un nod în gât. Mă și interesa părerea profei respective și a fost mult mai dureros așa.

Ana: Eu auzeam Ce-ai pățit, Ana, de te-ai îngrășat așa? Ești bolnavă? Am avut parte și de mâini aplicate pe șold sau burtă, urmate de Ce ai făcut aici? Tu nu erai așa.

Cum răspundeați?

Denisse: Nu cred că am spus cuiva.

Ana: Că am o dereglare hormonală. După care mergeam acasă, plângeam, nu înțelegeam de ce nu funcționează dietele și sportul și mâncam în exces de furie.

Colegele voastre ce obișnuiau să facă?

Denisse: Aveam o colegă care mereu făcea abdomene și exerciții pe margine, în timp ce primeam feedback, sau când nu lucram. Și eu mai făceam asta. Și parcă tot „degeaba”, mă înfometam în timpul zilei, seara mâncam.

Ana: Aveam și am în continuare colege care se supun dietelor, sunt foarte preocupate de numărul de kilograme și sunt influențate puternic negativ dacă numărul lor crește. Mă întrebau despre diete, ce mănânc sau ce îmi gătesc – știau că sunt strictă cu alimentația și încercau să-mi urmeze exemplul.

Vă influențau comentariile făcute de profesori și profesoare, regizori sau directori de teatru despre corpurile voastre? Vi s-a întâmplat să vă facă să vă îndoiți de propriul corp?

Denisse: Da.

Ana: Mă influențau în sensul în care devenea mai important aspectul fizic decât actoria – ceea ce e aiurea și îți mută focusul de la ce e important de fapt.

Denisse: Mă inhibam, mi se părea că sunt greșită pentru felul în care sunt. Practicăm o meserie în care aparențele contează, pentru că transmitem un mesaj doar stând pe scenă, și, deși ți se spune că poți prin aura ta să cucerești scena etc., genul ăsta de comentarii te îngroapă. Odată am jucat dezbracată într-un spectacol – trebuia cumva să simbolizez feminitatea în scena respectivă – și am auzit spunându-se că nu am un corp prea feminin, că altă colegă ar fi fost mult mai bună pentru că are talia mai mică. Mi s-a spus să-mi ascund burta de multe ori.

Ana: Am pățit să ajung pe platoul de filmare al unui videoclip, să vină tipul de la costume să pună niște pantaloni scurți pe mine, să nu i se pară că arat „sexi” și să mă trimită acasă. Nu mi s-a spus adevăratul motiv, doar că nu mai e nevoie de personajul meu. A fost horror.

Vi s-a cerut „feminitate” în rolurile din facultate? În practica de la clasă, cum era ea prezentată/ cerută?

Denisse: Nu ni s-a spus explicit să fim feminine, dar erau glumițe pe margine dacă nu eram. Pot să zic cum nu trebuia să fim: nu ca tancul, nu ca balena. La noi nu se spuneau chestiile pe față.

Ana: Îmi amintesc că se dorea să fim toate cât mai suple. Alte colege primeau observații cum că ar trebui să scape de burtă.

Credeți că ați pierdut roluri pentru că nu arătați într-un mod anume?

Denisse: Daaaa! Mai ales pe film, probabil din cauza prejudecăților legate de greutate. Am fost la un casting odată și mi s-a spus că păream mai slabă în poze.

Ana: Da, clar. La videoclipul ăla și la reclame. În teatru nu cred neapărat. Să ne înțelegem: cu toate că mi se schimbase corpul cu 13 kilograme în plus, nu păream „grasă”, dacă mă vedeai pentru prima dată.

Ana, știu că aveați o profesoară care vă cântărea. De ce făcea asta?

Ana: Da. Ne cântărea la început de an. Eu aveam mereu prea puțin și fugeam de asta cu cântarul. Habar nu am de ce făcea așa ceva. Ca să vadă dacă există „îmbunătățiri” în urma antrenamentelor, sfaturilor… probabil. Nu știu. Era frustrant și nu eram atentă în jur, voiam doar să treacă odată.

Credeți că modul în care vă priveați corpul era influențat de școală?

Ana: Nu doar de școală. Și familia mă influența mult. Insistau să mănânc mai mult, să „pun pe mine”.

Denisse: Cred că școală a întărit niște frustrări pe care le aveam de dinainte. Dacă nu le-aș fi avut nu știu dacă m-ar fi afectat atât de puternic. Încă de mică, la cursurile de judo – pe care le-am practicat de performanță câțiva ani – sensei-ul încerca să ne ambiționeze să slăbim, că să intrăm la o categorie mai joasă în competiții.

Denisse
Ana

Aceste influențe continuă mai departe în practica din teatru? Ce credeți că se dorește de la voi? 

Denisse: Sunt. Din fericire eu sunt într-un mediu destul de protejat, permisiv și empatic. Dar mai aud de la colegi cum sunt abuzați, cum sunt jigniți de cum arată.

Ana: Continuă în măsura în care aparții unui „emploi” și dacă te modifici mult fizic, schimbi categoria. Se preferă, într-adevăr, fetele cu „aspect fizic plăcut”. Să fim suple, îngrijite, radiante.

Denisse: Exact. Și că transmitem un anumit mesaj și mulți nu pot vedea dincolo de aspectul fizic.

V-ați simțiți presate de aspectul fizic al altor colege?

Ana: După ce m-am îngrășat la master, da. Mi-era ciudă și mi se părea că unele au mai mult lipici, fiind mai suple.

Denisse: Da. Oricât nu aș vrea să nu, tot mi-era ciudă când o altă colegă se încadra mai bine în tipare. Simțeam că tot ce fac e degeaba, toate eforturile de a-mi schimba corpul spre idealul de frumusețe sunt degeaba.

Ana: Asta simțeam și eu în acei trei ani.

Denisse: Mă gândeam: ea sigur nu se uită la burtă când face sex, haha.

Presiunea vine din misoginie și ură față de corpurile grase, atitudini care sunt sistemice și pe care le-ați regăsit peste tot în parcursul vostru profesional. Dar ce putem schimba în percepția noastră în primul rând? Dacă ar fi să spuneți ceva unei fete care începe actoria și se preocupă mult de cum arată, ce i-ați zice?

Denisse: Fii tu prima care se uită la ea însăși ca la cineva frumos! Burtă e frumoasă, e uman, mai mulți o au decât cei care nu o au. Emoția de pe scenă nu are nicio legătură cu stratul de grăsime de pe corp.

Ana: Contează să te simți tu bine în pielea ta, să te concentrezi pe sfaturile sănătoase care te ajută să crești, să te informezi despre orice, să îți asculți intuiția, să muncești mult și să ai încredere că vei reuși.

***

Denisse
Ana

Dialogul nostru trasează două experiențe subiective despre modul în care o meserie poate să îți influențeze sistematic percepția despre cum arăți. Dincolo de faptul că multora dintre noi le scade mândria, stima, încrederea atunci când trecem pe lângă bannere în care pozează corpuri imposibil de egalat sau scroll-uim prin Instagramul fețelor fără pori și coșuri, imaginați-vă cum e să alegi o meserie în care gândurile astea revin din nou și din nou și din nou. O meserie în care te poate costa faptul că te-ai îngrășat. O meserie în care, deseori, ești nevoită să reprezinți modele de femei care aparțin doar imaginarului și fantasmelor unor bărbați. În care ți se spune că piciorul fără toc e urât sau ești comparată cu o balenă, iar asta trece ca un lucru normal, asumat de toate părțile implicate. Dialogul nostru este și un apel la schimbare și emancipare, la realizarea că singura greutate de care trebuie să ne eliberăm este greutatea standardelor patriarhale de frumusețe, care ne oprimă, ne afectează, ne desolidarizează, ne distrag de la bucuria meseriilor noastre, de la arta noastră și potențialul deplin al corpului nostru, oricum ar arăta el, în integritatea lui.

Ioana Păun

Este regizoare. Proiectele ei au fost susținute de instituții internaționale. Practica sa artistică este centrată pe înțelegerea comportamentului uman, iar spectacolele sale urmăresc cu predilecție teme feministe precum viața lucrătoarelor filipineze migrante sau percepția corpului femeii musulmane de către societatea vestică. În 2019 realizează în „The Birth of Violence”, proiect ce implică documentariști de film, artiști și cetățeni, într-un efort de înțelegere profundă a radicalismului.

Ioana Moldovan

Este jurnalistă, fotografă documentaristă freelance și autoare. Reportajele ei au fost publicate de The New York Times, ESPN, Al Jazeera English, Huffington Post, BBC, Der Spiegel, Open Society Foundation, Libération, LensCulture ș.a. În 2016, a participat la prestigiosul Eddie Adams Workshop, unde a primit premiul The Bill Eppridge Memorial Award pentru excelență si adevăr în fotojurnalism.

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu