Corpul sub supraveghere – despre obiectificare și autoobiectificare

de Alina Medoia
Ilustrații de Covrig

Sunt un fenomen,
O prezență vie,
Ființă în mișcare,
În emoții, în prezent.
Nu o muză, nu un idol,
Nu obiectul tău sexual.
Refuz să fiu ținută prizonieră,
Am o istorie.
Și ce istorie,
Supraviețuitoarea atâtor cuști.
Refuz să exist ca o oglindă a așteptărilor voastre,
A ce credeți voi că trebuie să fiu.
„Nu te încrunta, nu sta cocoșată, de ce nu zâmbești?”
De câte ori îmi permit să stau serioasă,
De câte ori
Îmi dau voie să îmi relaxez mușchii feței?
„Ești ca o vrăjitoare,
O să te ardă pe rug.”

Nu sunt frumoasă. Nici urâtă. Nici sexy. Nu sunt ok la corp și urâtă la față. Nu am cur mișto. Nu sunt bună nici la propriu, nici la figurat. Sunt o tornadă, în mișcare, amalgam de emoții, gânduri și alte necunoscute. Nu imaginea pe care ne-ați băgat-o pe gât, nu forma în care ați încercat să ne încadrați. Nu păpușa Barbie căreia la opt ani i-am jurat în genunchi lângă oglindă: Când mă fac mare, voi fi exact ca tine, Barbie – privind în ochi un plastic, imaginea perfectă a „feminității” occidental-capitaliste – ce ne biciuiește până și-n somn.

Mă dedublez. Deseori nu îmi e clar dacă sunt aici sau în oglindă. Unde sunt, ce sunt, ce vreau să fiu? O adunătură de defecte, un potențial sau un nimic, un corp cocoșat, un ochi sever care mă judecă.

Să ne imaginăm închisoarea perfectă. O clădire circulară în jurul unui spațiu central în care este plasat un turn. În centru, sus în turn, se află atotvăzătorul ochi nevăzut, Supraveghetorul. Așa arată panopticonul, structura închisorii ideale, simbol al controlului și al exercitării puterii prin supraveghere. A fost imaginat în secolul XVIII, ca spațiu care îți dă senzația că ești tot timpul privită, fiindcă nu ai cum să știi în ce moment ești sau nu ești observată. Generează o condiție psihologică de stres și tensiune care face prizonierii să internalizeze privirea autorității, consecințele fiind autocontrolul și autodisciplina. Scopul panopticonului este de a menține un raport de putere indiferent de cine o exercită, fiindcă nu știi niciodată cine te supraveghează. Aici e partea inteligentă și monstruoasă, ochiul autorității se mută înăuntrul tău.

Corpul meu, corpurile noastre sunt ținute prizoniere sub supraveghere constantă încă de mici. Suntem forțate de părinți, de media și de peisajul cultural patriarhal să internalizăm privirea omniprezentă masculină. Supraveghetorul ne ține evidența gradului de „cumințenie”, cât de bine ne exercităm rolul de gen, cum stăm cu „feminitatea”, cum ne apare corpul în lume. Fără să vrem, îi înghițim privirea și o transformăm în standardul intern de autocontrol și autodisciplină. Corpul tău va fi evaluat. Știi sigur. Nu știi când și de cine, dar asta te expune la perpetuă tensiune, stres și hipervigilență.

Autoobiectificarea este condiția psihologică (temporară sau permanentă) în care o persoană internalizează și asumă inconștient acea perspectivă externă obiectificantă, ca mod principal în care se percepe. Din subiect devine obiect, implicit un mijloc pentru a îndeplini nevoile altcuiva. Pentru a înțelege mai bine consecințele autoobiectificării, să ne uităm un pic la ce înseamnă mai exact obiectificarea asupra femeilor și în ce circumstanțe apare.

Obiectificarea este un mod de a percepe o persoană sau un grup de persoane dintr-o perspectivă care reduce complexitatea umanității lor la o singură dimensiune, a corpului. Obiectificarea sexuală (și nu numai) a femeilor este un proces social, un mod sistematic de a privi, încurajat și perpetuat de reprezentarea sexualizată pe care media o propune asupra femeii și, în general, de dimensiunile culturale din care facem parte. Nu uităm că asumarea sexualității este un act revoluționar, un simbol al libertății sexuale a femeilor, reacție la creștinismul opresiv, însă aici nu ne referim la a ne simți „sexy”, ci vorbim despre reprezentarea exclusiv sexualizată, obiectificatoare, pentru privirile hetero-masculine, care perpetuează discriminarea de gen și dezechilibrul din relațiile de putere.

Corpul femeii este un „obiect” revendicat de mulți. De la aparent inocentele complimente, care reduc valoarea persoanei la aspectul fizic, la comentarii mai mult sau mai puțin directe legate de greutate, păr, machiaj și haine, se sapă în acest teren fertil pentru a împinge corpul în arenă, spre confruntarea cu publicul însetat. Lumea e plină de păreri despre ce ar trebui sau nu să facă femeile. Se dezbat constant legitimitatea situațiilor de abuz, dreptul la avort, violurile, crimele, subiecte care apar și iau foc mereu. Sunt terenul de joc al tuturor, fiecare crede că e în măsură să emită judecăți, să arunce cu pietre.

Standardele de frumusețe ale culturii albe heteronormative, care neagă diversitatea trupurilor noastre, produc o discriminare puternică în funcție de statutul socio-economic, culoarea pielii, dar și în raport cu vârsta – auzim mereu că viaţa femeilor se termină când încep să îmbătrânească, își pierd frumusețea.

Un obiect nu are autonomie, este interschimbabil cu alte obiecte similare care servesc aceluiași scop.
Un obiect este perceput ca neavând o integritate morală intrinsecă, așadar e violabil.
Un obiect este lipsit de sentimente și experiențe proprii, nu are o subiectivitate.
Față de un obiect poți avea dreptul la proprietate.
Un obiect nu este un om, ca noi.
Un obiect nu are o voce. Un obiect tace.

Se pare că obiectificarea unei persoane este mai mult decât o atitudine, e chiar o eroare la nivel cognitiv, transformată în condiționare. Se produce automat, fiind și perpetuată cultural, suprapunând persoanei victime-ale-obiectificării atributele propriu-zise ale unui obiect. Adică, cel care obiectifică efectiv plasează o persoană în mintea lui ca fiind din categoria obiectelor. Neconștientizată, nechestionată, ba chiar legitimată de context, prinde magnitudini înspăimântătoare, generând comportamente abuzive. Consecințele sunt de la cele mai puțin grave (dar tot extrem de dăunătoare) – comentariile, fluierăturile pe stradă, evaluarea constantă a corpurilor femeilor – până la cele mai grave, ca violența domestică și la locul de muncă sau abuzul sexual. Plus absența solidarității, rezultat al competiției pe care o generează între femei.

Clasa a 7-a. Hormonii tuturor o iau razna. Băieții încep să se semneze obsesiv pe unde apucă cu diverse reprezentări ale organelor genitale. Simbolurile falice devin decorul clasei și „lumea băieților” se separă din ce în ce mai tare de cea a fetelor. Ele devin ținte mișcătoare, obiecte de vânat, cu „țâțe și cur”. Discuțiile despre cine are curul cel mai mișto încep să ocupe tot spațiul. O întreagă întorsătură de situație acompaniată de bătăi, și bullying. Băieții și-au pierdut timiditatea peste noapte, devenind aceste ființe care câștigă puncte prin velocitatea cu care reușesc să dea o palmă la fund, să prindă o țâță.

Amintirile mele din perioada aia sunt un colaj cu fetele care fug, urlă, răspund cu palme și pumni neeficaci, fețele roșii și venele umflate de furie. Te ridici din bancă și e ca la jocul ăla cu scaunele în care trebuie să te așezi cât mai repede, să nu cumva să simți palma antipatică în zona ta intimă. Sentimentul de după e foarte greu de descris în cuvinte, poate o fi mai ușor de desenat. Rușine combinată cu furie și un puternic simț de inutilitate a propriei existențe. Tot ce credeai și simțeai despre tine ca ființă complexă în viață se anulează în fracțiunea de secundă în care altcineva te tratează de parcă ești o purtătoare de cur și atât.

O altă caracteristică a obiectificării este percepția care deconstruiește corpul cuiva, despărțirea în părți separate între ele, eventual, și compararea lor cu alte părți ale altor corpuri. Un bun exemplu este ce vedem în multe dintre reclame sau videoclipuri: doar silueta femeii, doar buzele, decolteul și alte decupaje obiectificatoare, care depersonalizează, transformă ființa. Din păcate, ea s-a născut în corp de „femeie” în capitalism neoliberal patriarhal, devenit obiect sexual, implicit, un bun care aduce profit.

Să trăiești decalajul perceput între corpul propriu și corpul social așteptat, acel model de frumusețe de neatins, generează rușine, anxietate și o deconectare de la realitatea corpului. Relația cu propriul trup se transformă într-o preocupare și un control permanent. Consecințele negative ale autoobiectificării sunt vaste. Câteva exemple: nemulțumirea permanentă față de propriul aspect fizic, tulburări alimentare, depresie, abuz de substanțe, self-harm, disfuncții sexuale și scăderea capacității atenției.

Clasa devine spațiul luptei pentru supraviețuire. Fetele sunt nevoite să-și dezvolte diverse strategii. Unele poartă mereu un hanorac legat în jurul brâului, altele recurg la un scut format din bluze cu mai multe straturi. Câteva încep să-și schimbe stilul, să se autosexualizeze, câștigând mai multă atenție, dar nici strategia lor nu pare aducătoare de liniște. În aer plutește disperarea.

Încep să o invidiez pe colega nouă cu vibe relaxat, haine largi și colorate, care atunci când primește o palmă reușește să se impună cu respect de sine, încât treptat îi prind toți de frică fără să facă mare lucru. Are încredere în ea, mă gândesc confuză. Dezvolt o manie legată de propriile coșuri, începe să mă obsedeze propria piele. Fiecare por astupat, fiecare punct negru devine o gaură neagră a identității mele care nu mai primește validare. Sunt acceptată doar dacă am fața „curată”, ceva ce începe să pară un vis foarte îndepărtat. Chiar dacă prin absurd ar funcționa toate cremele și loțiunile și aș reuși să am pielea fină și perfectă, tot n-am sâni, sunt un băiețel cu sfârcuri.

Nu mai înțeleg nimic. Petrec ore în fața oglinzii, obsedând pe fiecare părticică, în transă. Încep să aud voci prin cap, așa cum îți răsună uneori melodii de care nu scapi. Colaj ambiguu de voci care comentează fiecare coș în parte, fiecare proces de stoarcere – ce mi-a spus cândva un bărbat pe stradă (ce urâtă ești!), colegii de clasă, mama care urlă să las bubițele în pace, dar și voci necunoscute, noi, generate de creierul meu inactiv, lăsat să frunzărească printre frici și valori externe care îmi guvernează mai nou existența – cât timp atenția stă pe miniparticule de puroi albe, verzi sau negre cu care încep să mă identific.

Până atunci îmi tratam corpul ca pe o prietenă, îmi făceam părul în feluri diverse, mă îmbrăcam în funcție de cum mă simțeam, dansam, cântam, mergeam la actorie și îmi lăsam mintea să zburde liniștită. La treișpe ani, sunt toate un trecut îndepărtat al unui copil care încă nu a văzut partea neagră a vieții: să dispari, ori să fii frumoasă – eventual cea mai frumoasă, ca să nu te mai compare –, să impui respect ca să nu te mai atingă, să fii și sexy, dar nu foarte pe față, cât să te aprecieze cu frică, să păstreze distanța.

Purtam în fiecare zi o eșarfă mare la gât care îmi acoperea bubele, dar și sânii. O purtam chiar și vara când muream de cald. Problema cea mai mare era că mi se vor vedea sfârcurile sânilor inexistenți și ființa mea va deveni niște sfârcuri-fără-sâni pentru ceilalți. Până când am găsit la mama în dulap niște bureți de umeri pe care i-am testat în bustieră. Unii nu foarte umflați, dar tocmai perfecți cât să creeze iluzia că am și eu o curbă vagă în dreptul pieptului. Cu acea curbă vagă și cu teama că voi fi descoperită am trait următorii patru ani. Se vorbea cum că o colegă ar fi avut hârtie igienică în bustieră și încet, încet, ca să mă scot, încep și eu să mă uimesc – cum așa, ce penibilă, ce jenant.

Victimele obiectificării au internalizat cândva vocile astea și au tendința de a obiectifica la rândul lor alte persoane. Cum ani după, câteodată, mă mai surprind că am reflexul să mă uit și eu la fundurile tipelor, cu orchestra vocilor colegilor mei de generală pe fundal. E o muncă de deconstrucție puternică pe care trebuie să continui s-o fac, ca să scap de aceste condiționări nasoale, muncă pe care mi-o datorez mie și femeilor din jurul meu.

Să ne uităm un pic la diferențierea minte/corp din cultura raționalistă occidentală, care le separă pe cele două, punând mintea pe primul loc, iar corpul pe al doilea, perceput ca purtător al minții. Paralela poate fi dusă chiar mai departe, mintea = cultură, iar corpul = natură. Încercând să organizeze ierarhic speciile, oamenii, s-au auto-plasat pe nivelul cel mai înalt. Același raport de subordonare a fost aplicat și asupra celor percepuți ca mai puțin „raționali”, „mai apropiați de natură”, oameni, dar nu chiar – așadar incapabili de a se controla, iraționali. Acest tip de discurs legitimează violența asupra acelei persoane sau grup de persoane (fiind mai acceptabil la nivel socio-cultural a face rău unui animal, unui „sub-om”, decât unei „persoane”). Aceste stereotipuri clasiste, rasiste și sexiste sunt folosite să delegitimeze umanitatea femeii, dintr-o prismă prin care e văzută ca sclavă a propriului corp – vezi mitul femeii isterice sau „femeia” ca simbol al „mamei natură”.

Corpul în sine, la nivel general, a ajuns să fie obiectificat, perceput separat de „adevărata identitate personală”. A ajuns să fie văzut ori ca instrument (eventual ca un automobil care poartă mintea dintr-un loc în altul), ori ca un ambalaj, ca imaginea pe care o afișăm alterității. În schimb, în alte culturi găsim viziuni care privesc corpul, mintea, eventual și spiritul, ca un tot unitar, ceea ce are o serie întreagă de consecințe față de cum e perceput sinele.

Relația pe care o avem cu propriul trup e oglinda relației cu noi însene. Privirea care se verifică pe sine din exterior (autoobiectificarea) are ca efect disocierea față de senzațiile corpului, implicit față de nevoi, diversele semnale, sentimentele, emoțiile sau chiar traumele care sunt înmagazinate și se resimt în corp. Atenția constantă față de „aspect” scade capacitatea de a fi conștiente de toate acestea, de a le recunoaște și de a ne menține în relație și grijă față de ele. De exemplu, chiar dacă activitatea fizică este în general considerată intrinsec „bună”, anumite tipuri de sport, cum ar fi cele care cer un efort mai mare decât poți duce, pot accentua efectul disociativ. Atunci când te concentrezi pe altceva ca să-ți poți supune corpul la efort, îți autogenerezi o ruptură interioară care îți îndepărtează atenția de la senzațiile fizice și te poartă mental în altă parte, ca să îți pui corpul la treabă, intrând în relația de stăpân-sclav cu tine însăți. Mintea care biciuiește corpul.

Pentru a ieși din spirala de nemulțumire generată de urmărirea unui ideal de frumusețe de neatins, poate fi vindecătoare construirea unei relații interne armonioase, orientarea către tipuri de practici corporale care te mențin într-un contact explorator cu tine însăți, care îți plac (și nu cu scopul de a obține rezultate la nivel estetic) și care te fac să te simți bine.

Putem vorbi la infinit despre magnitudinea planurilor panopticonului nostru interior, compus din atâtea și-atâtea – industria cosmetică, relația cu părul de pe corp, presiunile din partea familiei (o fetiță e mereu frumoasă, mami, o domnișoară trebuie să zâmbească), dezgustul perpetuat social față de menstruație, reducerea noastră la tăcere când ne abatem de la rol, când ieșim din funcția noastră decorativă.

E timpul să ne revendicăm corpurile.
Ele ne conțin ființa și vice-versa. Le tratăm cu grijă și respect. Sunt vii, vibrante, rezistente. Spații sacre care ne ocrotesc, pe care le ocrotim. Pe care le mișcăm și care ne mișcă.
Când mă întorc în corp, mă întorc la mine.

Corpul meu e o furtună
Care respiră singură,
Umple interiorul cu oxigen,
Printre toate poveștile mele de viață,
Tot ce-am suferit și a trecut,
Tot ce-am pățit și încă răsună.
Își amintește toată istoria mea.
Cocoașa are rolul ei,
Moștenită din traumele bunicii,
Ființă bună și blândă care s-a supus mereu.
Greutatea din piept mă împinge în lume,
E frica și curajul meu.
Îmi relaxez umerii și mă redirecționez.
Sunt străbătută de aer din călcâie până-n creștet,
Fără să fac vreun efort.
Efortul meu e să las să fie,
Să las să se-ntâmple,
Să nu-l mai torturez,
Să nu-l mai retraumatizez
Cu cerințe, manipulări și control permanent.
Să-l las liber,
Să-și urmeze impulsurile,
Să nu se conformeze,
Să-și facă piruetele
Să tresară atât de des,
Până pare absurd.
Cine sunt eu să mă reduc la tăcere,
Cine sunt eu să-mi spun să nu am fiori,
Când fiecare fior e o istorie de furie, sexualitate, tristețe și frică,
Cine sunt eu?
Singurul motiv pentru care spun că sunt femeie
E pentru toate femeile care suferă,
Care sunt bătute,
Omorâte,
Pentru ele sunt și eu femeie,
Fiindcă, de ce nu, mă crede toată lumea,
Abia așteaptă să-și pună amprentele asupra mea,
Să mă încadreze.

Mă întind.
Casc puternic, cu gura larg deschisă
Cum „nu fac domnișoarele”
Și las urletul interior să se audă.

***

Sursă de inspirație și clarificări: „Quando le persone diventano cose Corpo e genere come uniche dimensioni di umanità”, de Maria Giuseppina Pacilli.

Alina Medoia

Este actriță-marionetistă-antropoloagă. A organizat ateliere de scriere autobiografică pentru film și teatru și a lucrat ca trainer de actorie și mișcare cu copii și adulți. Din 2016 ține serii de petreceri pe teme feministe și queer. Scrie și tot scrie.

Covrig

E o persoană care se trezește la 7 dimineața, face o oră pe drum până la muncă, se enervează din lucruri mici și bea câtă apă trebuie doar foarte rar. @covrigue

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu