„Cui aparțin?” Și alte întrebări sensibile cu privire la a fi fiică de mamă

Text și imagini de Jasmina Al-Qaisi

Citatele în italics traduse din limba engleză de Andrei Anastasescu

Adevărul este atunci când adevărul nu mai este el însuși. Cântăreață [diseuse], Femeie-Gând, Femeie-Păianjen, griotte, povestitoare, prezicătoare, vrăjitoare. Dacă ai răbdare să asculți, ea va fi încântată să-ți spună povestea. O poveste întreagă, o întreagă viziune despre lume, povestea unei vieți. Mama are mereu o mamă. Iar Marile Mame sunt evocate ca zeițe ale tuturor apelor, ca surse de boală și de vindecare, ca protectoare ale femeilor și ale nașterii. A asculta atent înseamnă a păstra. Dar a păstra înseamnă a arde, căci înțelegerea înseamnă creație.

Cap. IV: „Grandma’s Story, Keepers and Transmitters”
Woman, Native, Other de Trinh T. Minh-Ha

Scrisul este o activitate de lux. Scrisul la persoana întâi e o activitate dureroasă. Când eram mică și nu puteam să le spun direct părinților ce simțeam, le ascundeam scrisori prin casă. Orice poveste greu de povestit despre fiice trebuie povestită la un moment dat. O poveste despre fiice nu este o poveste de făcut cadou de 8 martie. Sau este fix o poveste de făcut cadou de 8 martie. Închid ochii și aștept puțină magie; vreau să spun o poveste spusă cu alte cuvinte, de alte femei. De la femei din alte timpuri până la mama. O poveste despre mama ei. Femei pe care le cunosc foarte bine, pentru că le port în mine. Dar nu am bani să scriu povestea asta. Și nici nu cred în ea. Scriu în schimb pe o foaie galbenă: de maică-ta nu poți să divorțezi, oricum v-ați despărțit la naștere.

Am fost crescută de femei. Abia târziu am înțeles care era mama mea. Știam că una e mamă, alta e mama ei, alta e sora ei, deci asta e fiica unei mame cu două fete, și mai e una, mai bătrână, care e mama alteia, care e doar o prietenă a fiicei ăsteia, care e mama lor. Așa că mie toate mi-au fost mamă. E ca atunci când mergi la hotel și, după câteva zile, când te duci în cameră, ți se pare normal să zici că ești acasă. Femeile mele – conglomeratul Mama– au avut pe lângă ele bărbați care mi-au fost unchi, tați, amici – sau care au fost absenți. Lor nu mi-a plăcut să le fiu fiică, despre asta nu scriu aici.
Idealul meu ar fi fost o familie cu mame tătoase și tați mămoși, cu cât mai multe/mulți, cu atât mai puțină singurătate. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ce am, dar știu ce m-a durut când am primit. Știu de ce nu vreau să fiu mamă dând naștere și știu că e posibil să fiu și sunt mamă luând asupra mea responsabilități asociate imaginii de mamă, pe care le manifest cu consimțământul celor din jurul meu și în numele descentralizării ideilor prăfuite a ceea ce presupune o familie.

În realitatea mea, romantizarea relațiilor dintre fiice și mame – uneori o formă de rezistență în situații în care patriarhatul este dominant și abuziv – justifică simultan vina și o perpetuare a opresiunii patriarhale sau, și mai tragic, legitimează forme fundamentale de inegalitate. Îmi e greu să fiu fiică, și știu câteva fete ca mine. Despre asta vorbesc aici. Visez, pledez și vreau ca genul ăsta de dragoste și de grijă, asociat doar cu visul unei relații ideale dintre o mamă și fiica ei, să fie posibil între oameni indiferent de gen, indiferent de genă.

Suntem mereu gravide cu părinții noștri?

Disquiet, poem de Rochelle Potkar

Scriam că romantizarea relațiilor mamă–fiică este o sursă de moralitate orientată către vinovăție și că ea poate scuza relații acut abuzive. Mama și fiica au trecut prin tumulturi de nesomn, grijă, indispensabilitate, boală, dar ele sunt două corpuri, două minți și se întâmplă uneori să nu poată fi prietene pe viață în mod necondiționat. Așa cum mai spun unele femei: nu ești femeie până când nu ești mamă. A sunat Evul Mediu, își vrea preconcepțiile înapoi. Așa și cu complexul lui Oedip și cel al Electrei, îmi sună astăzi ca nereprezentând lumea în care vreau să crească copii prietenilor mei și ai necunoscuților, anume o lume fluidă, în care decidem diferit ce presupune familia și, implicit, de ce avem nevoie ca să existăm.
E greu să nu fim părinții noștri chiar și când nu suntem de acord cu ei. Dar chestionând canoanele pe care le-am luat ca atare, reînvățăm să iubim de la minte către simțuri și înapoi. Uneori bate știința sau legea. Cum ar fi să nu-i mai lăsăm pe ceilalți să ne spună ce suntem, ce e bine să fim.

Eu, tu, ea împreună, hai iubito, hai să mergem
Eu, tu, el împreună, hai iubitule, hai să mergem
Nu trebuie să fac o alegere, îmi plac fetele și îmi plac băieții

I U She, Peaches

Am studiat un semestru de sociologia familiei și am reținut câteva detalii despre posibilitățile non-binare. Prima dată când am auzit că o familie în mai mulți nu e doar un vis, a fost acum trei ani, undeva în Serbia. Două fete iubite, doi băieți iubiți. Mâncau împreună, beau, dansau, aveau o barcă, un solar, împărțeau ce aveau cu cine nu avea. Primeau în vizită rătăciți ca mine. Acolo am dormit o noapte într-un pat cu două partenere, una dintre ele tată într-o altă relație cu alți doi părinți. Doi ani mai târziu ne-am reconectat. Atenția față de reacțiile copilului și creativitatea la care are acces, jocurile, căldura și sensibilitatea, noțiunile de libertate care, în comportament, sunt în concordanță cu principiile au probabil legătură cu faptul că părinții sunt toți artiști, că sunt autonomi și au găsit o soluție să-și fluidizeze familia.

Mamele sunt ca limbile străine: dacă vorbești o limbă din copilărie, mai târziu nu trebuie decât să o perfecționezi. Probabil cum ești iubit, așa iubești. De exemplu îmi imaginez că mai mulți părinți extind posibilitățile de comunicare ale unui copil cu adulți. Cu cât mai multe roluri disponibile, cu atât mai multe feluri de exprimare. Ce ușurare că nu există nicăieri un manual general valabil pentru toți părinții.

În orice tip de familie e posibil să simți că aparții tuturor și nici unuia. Probabil e cazul extins al divorțeilor. Rolurile sunt zdruncinate, iar familia extinsă, chiar dacă nu mai există sub forma unui singur nume de familie pe toată strada, îi permite copilului să-și aleagă roluri alternative pentru fiecare adult în parte, fără să îi ierarhizeze. E o chestiune de dimensiune: cel mic îl urmează pe cel mai mare, dar se întâmplă câteodată ca cei doi să nu se placă fundamental.

M-a întrebat cineva dacă mie îmi plac copiii și am răspuns că îmi plac oamenii, uneori oamenii mici, alteori mari. Și îmi imaginez des că parametrii mi se schimbă atunci când le cunosc părinții. Mă gândesc la chinul de a fi părinte-model. Cât să spui, cât să bei, cât să lipsești de acasă, de la ședințele cu părinții? Ce să povestești despre tine ca mamă? Când taci, când vorbești, când îți dai seama că sunteți două, când forțezi lucrurile ca să rămâneți mereu una?

Spune-mi,
Cu ce așchie de oglindă,
Granulă de lut,
Atingere a degetului
Sau suspin fermecat,
Cu ce frântură de vis,
Șoaptă de furnică,
Mură de foc sau grăunte de polen,
Cu sorbitura cărei musculițe, cu ce bulă de muzică,
Ce armonie de ecouri, punct fără
Sfârșit, ce scânteie de timp
Sau fărâmă de nimic,
Cu ce te-am creat,
Copilul meu, fiul meu,
Cosmosul meu perfect?

„Lullaby for the Child-Cosmos”
în volumul The vortex of the Cyclone de Excilia Saldaña

Obosesc foarte ușor dacă mă gândesc ce ar însemna să am un copil. Cum să mă adresez unui corp de care aș putea să fiu responsabilă? Doar problema asta de proprietate e ca un duș rece. Cum adică copilul meu? Nu responsabilitatea în sine mă contrariază, ci ideea de proprietate. Am găsit o soluție: am dat naștere unui om care-și aparține lui însuși și de care am grijă cât timp va avea nevoie de mine. Asupra altor detalii decidem împreună.

Apropo de parametrii de mămoșenie, am auzit de curând o discuție între două lucrătoare culturale. Una o lăuda pe cealaltă că e mamă; era impresionată de câte face în același timp și își imagina cât de greu trebuie să-i fie. Cealaltă i-a răspuns cu o certitudine seducătoare: e greu, mai ales că eu nu sunt chiar o fire maternă. M-am întrebat dacă m-a satisfăcut răspunsul și mă întreb și acum ce înseamnă pentru o femeie să declare că nu se supune fișei postului de mamă? Oare o astfel de afirmație încurajează posibilitatea unei schimbări de perspectivă asupra imaginii de mamă? Sau face o femeie să pară neajutorată, insuficientă, neglijentă, anarhistă?

Părinții parcă sunt făcuți să fie puși la zid pentru toate deciziile care nu le convin copiilor când devin adolescenți și adulți. Scurt ghid de relaxare: au făcut ce au putut. Pe de altă parte, realizând ce nu ne place la părinți, încercăm să justificăm anumite alegeri pe care le facem („așa era acasă”), găsim scuze pentru poziționări geografice („la noi în zonă…”) sau, și mai complicat, promitem public să ne schimbăm („acum m-am mai deșteptat”).
Eu cred că impactul celor cu care creștem are frumusețea imperfecțiunii.

Când scap de ea, sunt silită
Necontenit să fiu ea, când în schimb
o înfrunt, devin el

„Woman”
în Women Poets of Japan de Kora Kumiko, editată de Ikuko Atsumi și Kenneth Rexroth citată din Woman, Native, Other de Trinh T. Minh-Ha

Nu știu cine m-a întrebat: de ce crezi că există bărbați? Și a și răspuns: ca să facă mai multe femei. E un răspuns paradoxal: cine face pe cine până la urmă? De ce nu recunoaștem când facem împreună? Ca fiică, nu ești doar a mamei, ești și a tatălui. Dacă-l ai, dacă-ți place. O mare parte din copilărie nu am crescut într-o familie tradițională. Am fost de colo-colo, cu diferite femei, când aveau timp și chef de mine și m-am distrat copios. Doar că am auzit atâtea voci care m-au compătimit: săracul copil, orice copil trebuie să crească cu doi părinți, să nu fie dat de colo-colo. Vremea mea – vremea revoluției pe care am comandat-o – e cea în care familiile mixte, non-binare, familiile cu mai mulți părinți, vor deveni firești. Așa m-am „deșteptat” eu.
Ar fi bine ca un copil să-și poată alege sprijinul, să devină autonom. Nu singur, ci autonom. Copilul, responsabilitatea societății, nu? Atunci suntem cu toții de exemplu responsabili să acționăm când sesizăm un abuz, să felicităm când vedem un succes.

Dar să mă întorc puțin la întrebarea: cui aparținem? Am scris asta cândva, într-un moment în care conștientizăm posibilitatea descentralizării genului meu: Lumea și-a lăsat mustață când mi-am dat seama că semăn și cu tata. Când am intrat la facultate, îmi puneam mustăți de plastic la petreceri, purtam pălării și îmi desfăceam cămașa sub vestă. Nu a observat nimeni jocul meu insuficient de prințișor drag. Încă mă întreb dacă dorința mea de a fi băiat venea din simplul fapt că voiam să-mi fie și mie ușor precum băieților sau era un joc disperat în care asta ar fi putut să fie singura mea șansă de a fi dominantă. Să fiu fiu. Chiar și acum, când știu ce vreau și ce îmi place păstrez libertatea jocurilor și toate eurile sunt eu.

Când eram mică, mama era întotdeauna prima persoană la care mergeam când aveam ceva de întrebat. Cu timpul însă – pe măsură ce viziunea mea despre lume s-a lărgit și, recunosc, pe măsură ce mi-a crescut și aroganța –, mama a devenit ultima persoană la care apelam când mă preocupau anumite întrebări. Cred că întrebarea care m-a ros în tot acest timp a fost: de ce nu mi-am cunoscut mai bine corpul? Iar mama avea răspunsul: din cauza tăcerii. Din cauză că narațiunile despre corpurile noastre nu au fost scrise de femei.

Episode 1: „Sex Hurts” Bodies ​podcast

Acum zece ani am făcut un grup pe internet în care am inclus toate fetele cu care speram că mă pot sfătui. În general, intenționam să le pun întrebări pe care nu i le puteam pune mamei. Dar pentru mine nu e deloc așa, de fapt; eu pot să-i spun mamei ce vreau, atât timp cât nu e o critică la adresa ei. Pot să-i spun orice mamei, îi spun orice mamei. Dar nu mă interesează să discut probleme feminine doar cu ea. Asociem insuficient feminitatea, obstacolele de gen feminin cu mamele. Cât chin! Credem adesea că ele sunt cele care ne induc goana după sănătate, curățenie, grijă, dragoste. La ce mama dracului sunt bune prietenele, vecinele, mătușile? La ce bun ecuația asta romantică a materialității biologice, care ne face să așteptăm mai mult de la mamă decât de la noi însene, de la cea care ne dă și ne cere, într-un tumult de reguli despre respect, protecție, recunoștință?

— Ce e feminitatea?
— Feminitatea ține de cum ești educată acasă, ține de fizic în primul rând, de cum te prezinți, de igienă, de grija de aspect exterior. De cum vorbești, de cum îți spui ideile.
— Deci tu ai în cap acum un model?
— Modelul mamei.

SemiSilent: „Feminisme personale” de Mara Mărăcinescu

Abilitățile sexuale au de-a face cu relațiile pe care le avem cu mamele, cel puțin în imaginarul transgenerațional (am inventat acest spațiu acum) în care ne așteptăm să fi primit gazeta SEX de la femei care au prins probabil perioade transîngrijorătoare pe teritoriul României. Cum se înțelege o fiică sex-postitive cu o mamă asexuală, care n-a făcut niciodată sex din plăcere? Cum vorbește o fiică lesbiană cu o mamă văduvă care nu a mai găsit pe nimeni să-i placă? Cum vorbește o fată trans cu o mamă căreia îi e teamă de schimbare? Răspunsurile pot fi surprinzătoare. Găsesc/ găsim soluții, ne descurcăm. Cred că e o chestiune de curiozitate. Atunci când părintele te întreabă ce mai faci, vrea oare să știe ce mai faci sau doar să se asigure din nou că încă deține controlul asupra deciziilor tale?

Mie îmi place, de exemplu, să deschid subiecte intime atât acasă, cât și pe unde mă mai întâlnesc cu genul feminin. Am înțeles că, fără să povestim între noi, nu ne putem da seama, de exemplu, că suferim din cauza unui abuz sau că o neplăcere poate fi diminuată, că e normal să ne doară și să negociem. Fără să vorbim între noi, nu știm cui să punem o întrebare, nu știm dacă e bine să facem una sau alta.

La grădiniță, printre altele, fiică-mea învață:
Tata merge la birou de dimineață până seara
El face banii.
Bunica îmi citește povești și desenează cu mine.
Ea îmi face educația.
Mama poartă șorț și stă la bucătărie
Ea îmi face mâncarea și îmi spală vasele
Eu sunt o prințesă, când mă fac mare nu vreau să fiu ca mama.

„MUNCĂ. SUBSTANTIV FEMININ” în volumul bani. muncă. timp liber. de Elena Vlădăreanu

Îmi spune o prietenă: mama m-a învățat că facem copii și apoi îi lăsăm liberi, apoi mi-a spus că m-a scos albastră, credea că sunt moartă, după o naștere îngrozitoare. Gândul la sarcină nu mă încântă. Îmi spune altă prietenă: Mama mi-a zis că nu m-a vrut. Că nu i-au plăcut niciodată copiii. A avut o sarcină grea, o naștere grea. Să nu vrei cu mintea și să nu vrea nici corpul, să-ți refuze corpul sarcina. Citesc o frază dintr-o carte despre vid, în care autorul vorbește despre uterul gol, despre stomacul golit și mă gândesc că nu vreau să fiu mamă. Probabil că ne sperie poveștile traumatice despre sarcini, dar sarcina fizică trece, cea morală pare să nu se termine niciodată. Nu vreau nici să fiu în drumul spre a fi mamă, dar nici să ajung acolo direct – să adopt un copil. Ce mă tulbură pe mine: mi-e frică să nu fiu autoritară față de un corp care nu-mi aparține; mi-e frică să nu uit să mă joc, să nu-mi dau cu părerea neîntrebată, să nu înscriu cuvinte într-un vocabular gol, să nu cer fără să dau, să nu pot să fiu prietenă. Și mă întreb dacă nu cumva e un lux faptul că am timp să-mi pun toate întrebările astea: cum e cu părinții, dacă aproape e departe și dacă departe e aproape.
Familiar de absurd tot ce e familial? Exact.

Dau vina pe mama și pe bunicul, dau vina pe căutarea Graalului și pe inventarea automobilului. Dau vina pe tata și pe felul în care presăra el zahăr. Dau vina pe vreme. Dau vina pe televiziune pentru tot. Dau vina pe toate astea pentru faptul că sunt o individă atât de profundă.

„BLAME”
Capitolul: Enough is Enough din volumul A different kind of intimacy de Karen Finley

M-am surprins povestind cuiva că simt că bunica mea mă iubește nu doar pentru că suntem rude. Probabil că de aici, din Vest, e ușor să zici: îmi pare rău, mamă, nu ești destul de grozavă pentru mine. Și să dispari. Să-ți părăsești părinții. Acolo unde pensiile sunt bune, vor cădea ușori ca fulgii în brațele cuiva. Probabil e adevărat că în vest vârstnicii instituționalizați se distrează mai bine decât cei care stau singuri acasă. Nu e nepotrivit să-ți iubești necondiționat părinții, oricum ar fi ei, oricare le-ar fi preferințele politice, amoroase. Dar mi se pare că aproape de casă am fost obligați la iubire, iar departe învățăm dezlipirea. Mor când aud: de-asta v-am făcut, ca să aveți grijă de noi. Sau: nu ți-e milă să pleci să-ți lași familia?

Metaforic, suntem fiicele sălbatice ale naturii care s-a confundat cu cultura. Fată, visez la o comunicare necondiționată între specii, visez să ne crească lupii, cu o atitudine puternică și sigură. Când se joacă cu puii lor, lupoaicele îi împing intenționat în situații periculoase, îi lasă să cadă. Le arată care animale sunt periculoase și care nu, le arată cum să mănânce și ce să vâneze. Pot oare și mamele de animale să eșueze?

Din ce țară [cunt-tree] ești?
Din ce copac de pizde te tragi?
Care ți-e descendența maternă?
Cine sunt femeile care te precedă? Care sunt numele pe care nu ți le amintești?
Sau, poate, pe care ți le amintești?
Sudează-ți la loc descendența.
Cine e femeia prin corpul căreia ai trecut de la invizibil la vizibil?
Și cine a fost femeia prin care a trecut ea,
Și tot așa, tot drumul înapoi.
Până când este liberă.

Fragment din capitolul „Cunt-Tree The map of Liberation”
Decolonial Daughter de Lesley-Ann Brown

Îmi aduc aminte că primele mele relații în străinătate au fost marcate de acuzații de prea multă mămoșenie. Eu nu vreau să fiu mamă, dar sunt fără ca uterul să îmi fi fost vreodată plin. Nu pot să răspund la toate întrebările despre mame cu noduri în gât. Instinctul matern e cel care te cheamă din întâmplare fix în mijlocul unui dezastru, dar el e și motivația absurdă care legitimează un limbaj abuziv, comportamente agresive, emoții falsificate pe o perioadă nedeterminată. Instinctul de fiică e cel care declanșează erupții vulcanice în scara blocului, dar și cel care pleacă și nu se mai întoarce, cel care ține secretele departe de urechile dezamăgirii.
Un amestec de datorie și îndurerare te transportă acasă de sărbători, în aceleași scenarii interminabile despre cum ceva a fost cumva, cum nu-și mai aduce de fapt nimeni aminte cum și de ce ne celebrăm vinovățiile.

Contagiunile mamă–fiică: igienă, feluri în care ne călcăm hainele, ce cadouri cumpărăm, ne pasă cât costă chiria, țipăm la sperietură, râdem tare la beție. Ce supărată sunt eu pe mama că nu m-a învățat și pe mine să mă dau cu cremă, îmi spune o prietenă cu dermatită.

Cu unele dintre aceste probleme te lupți singură, cu celelalte observi, copiezi și muncești mult și bine împlinind visul oricărui om împlinit: să-și permită ședințe de terapie, să aibă ce să povestească de toții banii. Trăim cu tirania de a fi fericite, de a ne arăta fericite, de a avea zâmbetul acela necesar pentru a părea prietenoase, zâmbetul care ascunde greutățile, scutul contra nefericirii plodului. Trăim lucruri de care am putea avea nevoie ca să fim succedate. Și dacă pre-condițiile astea s-ar schimba, poate ne-ar fi mai ușor să ne înțelegem ca mame.

„A separa procesul procreației de forța procesului istoric este un proiect de tip queer: modurile de viață queer încearcă să decupleze schimbarea de la formele pretins organice și imuabile ale familiei și ale eredității; modurile de viață queer exploatează un anumit potențial al diferenței în materie de formă, potențial dominant în colectivitatea queer nu ca atribut esențial al alterității sexuale, ci ca posibilitate inerentă rupturii cu narațiunile heterosexuale tipice. Vrem să uităm familia, să uităm descendența și să uităm tradiția, pentru a începe dintr-un punct nou, unde vechiul dă naștere noului, unde vechiul face loc noului, dar unde noul începe din nou, eliberat de memorie, de tradiție și de trecuturi utilizabile.“ 

Capitolul II: „Dude, where is my phallus?”

The queer art of failure de Judith Halberstam

Jasmina Al-Qaisi

Este cercetătoare vizuală, poetă și corespondent cultural. Lucrează în arhiva spațiului artistic SAVVY Contemporary-Berlin, investighează teme precum politicile corporale, intimitatea, relații mediate digital, și transferă poezie în artă performativă, sunet și gastronomie.

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , , ,
Menu