Cuvinte care au puterea să schimbe lumea. Teatrul feminist rom contemporan

de Mihaela Drăgan și Zita Moldovan
fotografii din arhiva Giuvlipen

Textul a fost publicat inițial în limba suedeză, în revista Kritiker #48 din Suedia

Mihaela și Zita: În 2014, s-a născut o trupă de teatru romă formată din actrițe rome – și totodată cuvântul feminism în limba romani – giuvlipen. Am creat o companie formată din femei rome, pentru femei rome, despre femei rome. Scopul acesteia trebuie să fie a crea spectacole cu un discurs intersecțional, spectacole experimentale care să vorbească despre identitatea noastră. Nu am vrut să ne definim niciodată ca teatru activist sau teatru social, ci ca teatru feminist rom contemporan, care folosește resurse cât mai performative.

Căutam un nume pentru compania noastră și ne-am dus cu gândul la black feminism și la womanism. Știam că avem nevoie de un termen care să definească feminismul rom – un termen specific, o delimitare de feminismul alb, care, istoric vorbind, nu a fost deloc incluziv pentru femeile minoritare și de culoare. Am pornit pe calea simplă: „giuvli” e „femeie” în limba romani,  „– ipen” e sufixul adăugat pentru a exprima substantive colective abstracte. Contrar preconcepțiilor, limba romani există, e scrisă, nu e doar vorbită, are gramatică, e vie, e în transformare, iar neologisme apar tot timpul. Așadar, am inventat cuvântul „feminism” în romani, cuvânt care urma să stea deasupra tuturor principiilor noastre de lucru în teatru și care să ne vegheze ca un spirit benign, încât să ne iasă spectacole bune și să găsim un loc pentru teatrul nostru în spațiul cultural din România.

Mihaela: În cultura romă, limba romani e foarte mult folosită pentru descântece, vrăji, blesteme. Istoric vorbind, vrăjitoarele s-au opus întotdeauna opresiunii bisericii și au prezentat un mod alternativ de a înțelege lumea, diferit de cel în care Dumnezeu e o figură masculină cu putere asupra lumii întregi, și diferit de ideea de pater, dominantă în tot universul creștin. Vrăjitoarele au arătat că și ele pot face acțiuni supranaturale. Ca un fel de Dumnezeu în varianta feminină. Au creat forme de auto-organizare și de rezistență, arătându-se ca puternice și de temut. Îmi place ideea de a folosi în prezent vrăjitoria ca o metaforă pentru a descrie lupta împotriva încălcării drepturilor omului. Dacă vrăjitoria e puterea cuvintelor de a schimba, atunci cred în ea. Pentru că același lucru îl face și actoria.

În actorie, cuvintele sunt energie. Limbajul, limba cu care lucrezi pe scenă pot deveni superputerea ta. Cu superputerea asta simți că faci oamenii să te asculte, să te iubească, să te urască, să te venereze. Dacă folosești cuvinte destul de puternice, atunci, da, ele vor avea puterea să schimbe puțin din gândirea audienței tale. Dacă nu aș crede asta cu toată ființa mea, atunci poate nu aș mai face teatru. Fac teatru și mă joc cu cuvintele pentru că, naiv poate, cred că pot să mișc lumea dacă le folosesc așa cum trebuie. Cuvintele sunt pentru mine ca o baghetă magică. Pot să vindec cu ele când sunt pe scenă. Câteodată mă vindec pe mine însămi și încerc să îi vindec și pe ceilalți romi din audiență când vorbesc despre istoria poporului meu, despre opresiunea pe care am suferit-o de-a lungul istoriei.

Istoria noastră, sclavia, Holocaustul vor reprezenta întotdeauna o durere strâns legată de identitatea mea romă. Dar să vorbesc despre toate astea pe scenă, să produc cunoaștere, chiar e un proces de vindecare. Când sunt cu colegele mele pe scenă, comunicarea dintre noi e la un alt nivel. Dialogurile dintre noi, interacțiunile noastre nu sunt doar roluri pe care le schimbăm în funcție de spectacol, ci vorbesc despre o cauză mai înaltă. Așa simt. Simt că limba, cuvintele pe care le folosim ne eliberează din strânsoarea unei lumi care nu pare niciodată pregătită să ne primească cu brațele deschise.

Fac teatru despre identitatea mea romă, pentru că ăsta e teatrul în care cred. Cel puțin în acest moment al vieții mele. Pentru mine cuvintele sunt putere, și știu că puterea poate fi și distructivă sau autodistructivă. Câteodată, când suntem atacate de rasiști sau romi conservatori care ne boicotează teatrul nostru feminist, simt că aș putea folosi cuvinte care ar avea atâta putere încât ar putea sparge geamuri cu forța lor. Furia cuvintelor mele, limba mea ascuțită de femeie care trebuie să se lupte cu mentalitățile lor regresive, ar fi atât de puternică încât, într-un plan abstract, i-aș face pe toți să tacă. Îi dau limbaj furiei mele și nu mi-e frică de ea. Limba asta ascuțită conține înțelepciunea femeilor dinaintea mea, luminează un trecut de reducere la tăcere. Noi, femeile, am fost antrenate de-a lungul vieții să zâmbim frumos și să nu folosim un limbaj furios. Astfel, în mod intenționat, caut pe scenă cuvinte „furioase”. Pentru că nu vreau să stau în poziția pe care mi-a dat-o patriarhatul, poziția de „femeie cuminte”, care nu își exprimă nemulțumirile și acceptă tot ce i se oferă.

Gadjo Dildo, foto de Adi Bulboacă

Zita: Așa e, personajele noastre sunt femei cu limba ascuțită, femei care îndrăznesc să vorbească despre teme considerate controversate în cultura romă tradițională. Îmi aduc aminte câte exerciții de curaj am făcut în lucrul la Gadjo Dildo pentru a putea vorbi în mod public despre sexualitatea femeilor rome. Despre hipersexualizarea lor de către ne-romi. Să putem să redăm stereotipuri din limba română despre noi, îmi aduc aminte, nu a fost deloc ușor. Stereotipuri lingvistice ca „țigăncile ard în pizdă”, „cu țâțe mari și tari ca piatra, ca ale țigăncilor” sau „ți se aprinde focul din prima dacă ai iubit o țigancă”, pe care le-am auzit în cultura populară, vorbeau într-un mod jignitor despre noi. Așa că era important să le expunem în Gadjo Dildo și să le ridiculizăm, să le demontăm.

Mihaela: Ador răspunsul personajului tău, Vanessa, la stereotipul „țigăncile sunt exotice”. Ea zice: eu sunt din Lupeni, cât de exotic este Lupeni?. Lupeni este probabil unul dintre cele mai plictisitoare și gri orașe din România, un loc în care nimic aventuros nu se întâmplă niciodată. Mi se pare că replica asta îi face pe oameni să realizeze că proiectează asupra romilor niște clișee, fără nicio legătură cu realitatea. Realitatea în care, deși trăim toți împreună, în aceeași țară, românii nu interacționează cu romii și îi percep ca pe „ceilalți”. Romii sunt „un celălalt” diferit, pe care ei nu își doresc să îl experimenteze. Un „celălalt” ieșit din comun, sălbatic, romantizat, obiectificat, dezumanizat. Sper că audiența noastră realizează că atunci când te poziționezi antagonic față de un „celălalt”, următorul pas este să-l oprimi, să-l rănești. Uite, inclusiv acum, când folosesc aceste cuvinte, simt că pot schimba energii cu ele. Însă mai știu și că eu trebuie să controlez cuvintele și nu ele pe mine.

Ce simți tu, Zita, despre cuvintele pe care le folosești pe scenă? Cum le simți puterea? Pe tine cum te modifică? Tu improvizezi mereu alte cuvinte în rolurile tale și te joci cu limbajul. Apreciez mereu felul în care știi să fii autentică pe scenă. Scena te iubește, iar atunci când tu vorbești, simt că îi faci pe oameni să te asculte, că îi „vrăjești” cu vorbele tale.

Eu, în schimb, sunt mai fidelă cuvintelor pe care le folosesc, și câteodată mi-e frică să le schimb, pentru că mi-e teamă de răzbunarea lor, mi-e frică să nu le tradez. Iar pe de altă parte, sunt cuvinte care pentru mine sunt ca o mantră – împreună într-o anumită ordine creează sunetul pe care îl caut. Câteodată îmi plac atât de mult anumite replici, că aștept cu nerăbdare momentul în care le voi rosti pe scenă.

De exemplu, în spectacolul Corp Urban, îmi place atât de mult felul în care sună: sunt un corp viu, a cărui culoare îmi amintește cine sunt. Sunt parte din istorie, i-am supraviețuit. Cuvintele astea mi se pare că au locuit mult timp în mine, până să le pot vorbi și să creez sunet cu ele. Acum că le-am eliberat din interiorul meu, îmi dau puterea de care vorbeam mai devreme. Puterea de a revendica spațiul cu corpurile noastre de femei rome, cu vocile noastre.

Cuvintele noastre, posibilitatea pe care ne-o creează teatrul de a ne folosi vocea ne reabilitează poziția identității noastre rome și ne redau demnitatea. În fața audienței Giuvlipen, mă simt mândră.

Corp urban, foto de Mihai Covrig

Zita: Acum conștientizez din cât de multe perspective este important pentru noi teatrul pe care îl facem. Și cât de multă energie și dedicație și investiție emoțională ne-a luat ca să ajungem aici, în momentul ăsta.

Revenind la întrebările tale, cuvintele pe care le folosesc pe scenă mă dor, mă bucură, apasă pe un mecanism de declanșare a emoțiilor mele. Improvizez mult, pentru că ce este important pentru mine e sentimentul, emoția, și abia apoi cuvântul. Cred că pentru mine vorbele vin în prelungirea emoțiilor, și nu invers. De asta nu mă tem să le schimb, să le înlocuiesc, să le improvizez. Îmi sunt fidele și stau acolo lângă mine.

Când vorbim despre identitatea noastră romă, cuvintele cele mai puternice vin din limba noastră romani. Să folosim limba romani pe scenă e un statement în sine. Când mă gândesc că în perioada sclaviei, multor romi le era interzis să folosească limba romani sau că în multe țări s-a pierdut limba noastră, pentru că oamenii noștri erau pedepsiți dacă o vorbeau, realizez cât de important e să o recuperăm. Și acum sunt romi cărora le e rușine să învețe limba romani sau să o vorbească în public. Așa că, a o vorbi pe scenă, într-un spectacol de teatru, într-un spațiu public, e o formă de rezistență și un răspuns la opresiunea de a trăi cu o identitate etnică considerată de ceilalți inacceptabilă.

La prima lectură a spectacolului nostru despre Holocaust, Kali Traš/ Frica neagră, mă gândeam la limba romani. Prefer să folosesc termenul de „Samudaripen” în limba romani, pentru că „Holocaust” e un termen care vorbește despre genocidul evreilor. Atât de puțini oameni știu că în genocidul din cel de-Al Doilea Război Mondial, și romii au fost omorâți, încât vreau să folosesc termenii din limba romani care exprimă acest eveniment istoric. Cuvântul „porajmos” înseamnă „devorare”, iar „samudaripen” înseamnă „ucidere în masă” în limba romani. Ambele se referă la același eveniment istoric. Mi se pare important să le folosim, cu atât mai mult cu cât în discursul public, sau la școală nu învățăm aproape deloc despre asta. Iată cum, prin teatru, limba noastră produce cunoaștere!

Personajele noastre din Kali Traš descântă în limba romani, se roagă, se ceartă. Ei o folosesc ca pe un cod de supraviețuire în fața jandarmilor, care îi deportează în lagărele din Transnistria. Îmi place cum cuvintele noastre devin arme în fața dușmanilor și unelte pentru supraviețuire. Uite ce frumos își exprimă durerea și amarul personajul meu, Leanca, în limba romani:

Baro nasulimos avelas pa mende! Po kasth po bar the jal the na mai avel! Devla so avilea kade po amaro shero! Ajutisarel man!

[Mare necaz a venit pe mine! Să se ducă necazul în pădure, pe piatră! Doamne, ce a venit pe capul meu?! Ajută-mă!]

Kali Traš/ Frica Neagră, foto de Oana Monica Nae

Când Leanca sau Șopârla vorbesc cu Dumnezeu, vorbesc în limba romani. Tot ceea ce e personal pentru personaje, e în limba romani. Îmi plac mult și blestemele pe care le creează împotriva lui Antonescu, aliatul român al lui Hitler, cel care îi trimite la moarte, în lagărele din Transnistria. Fac din limbă un scut, iar descântecele și blestemele lor sunt o formă de a rezista în fața ororii cu care se pot doar lupta, dar pe care nu o pot învinge.

Tharel len e jag de mahrime shingale! Devla, ker kă-l shingale te muken amen, te astaras pala te jas ando-l gava! Devla, hastra amen! Te ashtizas te bariaras amare chaven!

[Arză-i-ar focul de jandarmi spurcați! Doamne, fă-i pe jandarmi să ne lase în pace, să ne lase să umblăm liberi pe sate! Doamne, apără-ne! Ca să putem să ne creștem copilașii!]

Cu ajutorul ghiocului încearcă să afle viitorul romilor și planurile de deportare ale mareșalului Antonescu:

Mâța bute naiența
Kaj o gadje jan amența?
Jamba piresa phago
O Antonesco so les ando șero?
Șoșoi jungalo thaj bango
Le romen maj si len traio?
[Pisică cu gheare multe
Unde românii ne mută?
Broască cu picior sucit,
Antonescu ce-are-n gând?
Iepure urât și șchiop
Șatra mai are noroc?]

În definitiv, în fața opresiunii în care noi suntem lipsiți de putere, în ce altceva putem spera decât în forțe ascunse care pot interveni în realitatea cruntă? Cu ce altceva ne putem lupta, decât cu puterea cuvintelor noastre? Cu limba noastră romani, care rezistă de atâtea mii de ani, singura prin care ne putem exprima durerea.

Mihaela: Mă emoționează cum vorbești despre limba romani, dar simt și amărăciunea că nu o vorbesc, că nu am învățat-o în familia mea de romi. Aș vrea să o vorbesc mai des în spectacole, dar adeseori, atunci când am replici în limba romani, mi-e foarte greu să le memorez și să mi le asum. Mi-e teamă că rolurile nu îmi vor ieși bine dacă va trebui să vorbesc pe scenă într-o limbă pe care nu o cunosc și de care nu mă simt legată. Sunt actriță și lucrez mult cu cuvintele, cu limba. Am tot felul de corespondențe afective și subtexte în minte la cuvintele pe care le rostesc. Când învăț replici în romani, simt că trebuie să umplu un gol adânc, iar asta necesită un efort de zece ori mai mare decât cel pe care îl fac în mod normal atunci când primesc un rol nou.

De exemplu, pentru mine a fost foarte greu de înțeles că în limba romani nu există un corespondent exact pentru te iubesc. Scriam la personajul Sidoniei din Gadjo Dildo, și când te-am întrebat care e expresia din romani care redă sensul lui te iubesc, tu mi-ai spus că unii romi spun într-un dialect te merau, în timp ce alții, în alt dialect al limbii romani spun kamav tut. Dar te merau s-ar traduce mai exact prin mor după tine, sau mi-e drag de tine, în timp ce kamav tut înseamnă mai degrabă te vreau. Ambele îmi sugerează o dorință carnală, ceva visceral și deloc metafizic. Și, într-un fel, îmi place asta. Să rostești te iubesc mi s-a părut întotdeauna plictisitor, clișeic, niște cuvinte care vin la pachet cu presiunea atemporalității. Ori merau tut sau kamav tut parcă te ancorează în prezent, sugerează „aici și acum”.

De altfel, nu sunt „aici” și „acum” singurele posesiuni ale romilor, tot ceea ce ei ai au deținut vreodată? Un prezent de care te agăți pentru că nu ai siguranța zilei de mâine? Acest prezent continuu, în care nu vrei să-ți amintești despre un trecut dureros, și nu păstrezi memoria Holocaustului. Mă dezamăgește că, spre deosebire de evrei, pentru care Holocaustul e parte din identitatea lor, romii nu păstrează memoria acestuia. Unii spun că e parte din tradiție, că la noi se consideră bibaxt (ghinion) să vorbești despre moarte. E frica de a nu o aduce înapoi prin puterea cuvintelor. De unde deducem că da, romii cred că vorbele au forță de atracție. Pe de altă parte, romii nu au fost lăsați să aibă o istorie. Toată istoria plină de agresiuni prin care am trecut a fost ascunsă de noi, nerecunoscută și negată de cei vinovați.

Mi-ar plăcea să inventăm și alte cuvinte în romani. Cuvinte care să atragă alte realități pentru noi. Cuvinte care să îi dezlege pe romi de această teamă. Opresiunea pe care ei au suferit-o trebuie făcută vizibilă, cu atât mai mult cu cât există o legătură între firul istoric și prezentul discriminatoriu de azi. Poate ar trebui să începem de la ce nu e inventat. Am început cu giuvlipen și am creat o mișcare, o mică schimbare, un nou val în cultura romă mereu percepută ca tradiționalistă și folclorizată. Mă gândesc, cum am putea spune la „iubire” în romani, într-un fel care să exprime un sens dincolo de dorință?

Zita: Haha, te-ai gândit bine! Am putea spune ceva asemănător cu mashkaripen, termen care exprimă ideea de unitate, de împreună. Cred că de asta au nevoie romii, de o mișcare care să ne unească pe toți, indiferent că suntem femei sau bărbați, heterosexuali sau lesbiene, cisgender sau transgender, cerșetori sau bogați, educate sau lipsiți de educație. Când vom înțelege că până nu vom fi toți egali și nu vom mai crea ierarhii în interiorul comunității, excluzându-i pe ceilalți romi, așa cum am fost învățați pe propria noastră piele de către gadje, atunci vom putea inventa un nou cuvânt pentru iubire. Atunci însăși ideea de iubire va căpăta un nou sens.

Mihaela: Probabil sună patetic, dar sunt pregătită să aștept oricât e nevoie pentru nașterea acestui cuvânt. Sunt sigură că puterea lui va mișca lumea.

Mihaela Drăgan

Este actriță, dramaturgă și, din 2014, co-fondatoare a companiei de teatru feminist rom Giuvlipen. În 2018, în rezidență la ParaSite Hong Kong, pune bazele unei noi mișcări artistice – Roma Futurism, ce explorează elemente SF în cultura romă și pune la intersecție cultura și istoria romă cu vrăjitoria și tehnologia viitorului.

Zita Moldovan

Este actriță, absolventă a Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj și prezentatoarea emisiunii „Din viața romilor” de la Național TV. Este co-fondatoare a Companiei de Teatru Giuvlipen. Implicată activ în mișcarea feministă și antirasistă romă, lucrează ca trainer de teatru în comunități rome și în campanii pentru drepturile romilor.

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Cultură • Artă
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu