Despre alăptare și politici neoliberale

de Diana-Elena Neaga
Ilustrații de Arinda Crăciun

Se fac mâine, poimâine douăzeci și două de luni de când am început să alăptez. Am bifat intrarea în rândul celor aproximativ treizeci de procente de mame din România care, conform unui studiu privind alăptarea și nutriția copilului, și-au alăptat sugarii exclusiv la sân până la șase luni și sunt pe cale să bifez în palmaresul meu de femeie privilegiată și gașca exclusivistă a mamelor care își alăptează copiii până la doi ani și peste, adică fix așa cum recomandă Organizația Mondială a Sănătății (OMS).

Pentru că dacă vrei, poți, nu-i așa? Pentru că dacă îți dorești și muncești, reușești, nu-i așa?

Nu! Nu-i deloc așa. Lucrurile sunt mult mai complicate. Pentru că, uitându-mă înapoi, astăzi când am mintea mai limpede și sunt mai degajată, îmi dau seama pe de o parte cât de constrânsă am fost de fapt în alegerile mele legate de alăptat, pe de altă parte că nu am reușit singură, ci am trăit un context în care diverse privilegii m-au dus mai aproape de a putea trăi experiența aceasta după recomandările AUTORITĂȚII în domeniu: OMS.

Dacă nu aș fi avut exercițiul gândirii critice feministe, mi-ar fi venit cel mai la îndemână să mă mândresc cu acestă „reușită” (și recunosc că tentația e mare), chiar și conștientă fiind de faptul că ea implică automat și o formă de mum-shaming față de femeile care nu execută întocmai recomandările OMS, FMI, BM, MEN (sâc!) ș.a. O explicație ar fi că, într-un fel, pentru mine fix așa a fost: am început alăptarea greu, foarte greu și după foarte, foarte mult chin și efort efectiv. Adică la prima vedere am trecut printr-un fel de „dacă vrei, poți!”. Știam foarte puține despre alăptat când am născut, iar cam tot ce știam era ce trebuie să fac – vezi obsesia cu colostrul, cea legată de laptele praf care se bagă pe gâtul bebelușilor în maternități sau cea legată de alăptarea exclusivă până la șase luni – și mai puțin cum și ce implică procesul din perspectiva rutinei vieții de zi cu zi. Încă nu am habar de ce nu am citit mai mult despre aspectele tehnice înainte, poate pentru că o simțeam ca pe o experiență cât se poate de naturală, care se întâmplă și atât. Sau mai degrabă pentru că pe la cursurile de puericultură nu se prea vorbea despre cât de greu poate fi de fapt să alăptezi, mai ales dacă nu ai un context favorabil.

M-am trezit, așadar, cu un nou-născut în brațe, pe care trebuia să îl alăptez, dar nu puteam – motive tehnice: mameloane mari ale mamei, gură mică a sugarului. Și uite cum am ajuns pe nesimțite în tăvălugul presiunilor și opresiunilor la care sunt supuse mamele care nu reușesc sau nu vor să alăpteze. Și trebuie să recunosc că în cazul meu acest tăvălug a fost în mare parte unul internalizat, dar poate cu atât mai mult unul extrem de critic și de dur. Mai exact, eu, femeie cu educație superioară, din clasa de mijloc, cu acces aproape nelimitat la cunoaștere și la nesfârșite invenții moderne, cu un partener aproape feminist (sâc!) nu aveam voie să eșuez.

Și așa a început chinul celor două luni în care viața mea a însemnat doar muls, sterilizat, congelat/decongelat lapte matern, hrănit bebelușul de cel puțin opt ori pe zi. Două luni în care ajunsesem o fantomă ce bântuia noaptea cu furtunele de la pompa de muls după ea, care era obsedată să satisfacă de fapt felul în care o ideologie ne face responsabili de tot ce trăim, dar mai ales responsabili de ceea ce nu reușim. Acea ideologie a hiper-responsabilizării individuale, în care ne ducem destinele în mâini și ține numai de noi să ne atingem maximul de potențial, în care suntem săraci prin alegere și bogați la fel, în care alăptăm pentru că suntem mame bune și nu alăptăm pentru că suntem mame rele, în care corporațiile plătesc impozit la fel ca micii întreprinzători pentru că, nu-i așa, e nedrept să îi taxezi mai mult pe cei care „muncesc mai mult”. Acea ideologie care, într-un fel paradoxal, preia elemente ale stângii politice și le folosește pentru a-și justifica propria exploatare – mă gândesc aici la capacitatea eliberatoare a muncii.

Așa am ajuns, concentrată să evit consumul promovat de industria de lapte praf (vezi tetine, biberoane și tot soiul de sterilizatoare), la a avea în casă tot felul de instrumente făcute să ajute femeile să alăpteze: mameloane de silicon, cel puțin trei mărimi, pompă de sân, cupe pentru pompa de sân în diverse mărimi, biberoane care nu lasă bebelușul să sugă ușor, ci îl pun la muncă așa încât să nu se obișnuiască leneș și să nu mai sugă la sân, biberoane care imită sânul, care să te ajute să treci copilul ba la sân, ba la biberon în funcție de ce nevoi ai – cum ar fi, de exemplu, să te întorci la muncă –, recipiente de păstrat laptele matern, instrumente de încălzit laptele matern etc. Trebuie că am fost o mamă fericită, pentru că aceeași ideologie ne măsoară fericirea prin nivelul consumului, iar eu am avut privilegiul să îmi pot cumpăra toate aceste gadget-uri.

Cred că nu mi-am pierdut complet mințile atunci doar pentru că am fost obișnuită de mică cu autosacrificiul, socializată fiind într-o familie tradițională în care, cu atât mai mult ca femeie faci ce trebuie și atât. Așadar, tot chinul acelor luni mi-a venit natural, așa cum din păcate trăim în continuare multe dintre inegalitățile de gen.

Și totuși, cum am reușit de fapt, dacă nu prin propria muncă? Am reușit pentru că am trăit această experiență la intersecția unor privilegii: privilegiul de a fi o femeie educată, cu venituri, poate, peste medie în comparație cu veniturile din România – iau în considerare aici și sprijinul familiei –, cu acces la informații și la o rețea de suport formată din experți – vezi aici moașa/ consiliera în alăptare, a cărui rol a fost hotărâtor și pe care, desigur, am plătit-o din resurse proprii. De asemenea, rolul partenerului a fost unul foarte important. Am făcut împreună cursuri de puericultură, tot din resurse proprii, pentru că am vrut să facem un curs bun, nu-i așa? Și lui îi intrase bine în cap că trebuie să alăptez, deci era pregătit să mă susțină în procesul în care noi deveneam „părinții perfecți”. Cursurile de puericultură i-au dat lui acces la dreptul de a avea două săptămâni în plus de concediu și am avut privilegiul de a fi lângă mine când spuneam că nu mai pot, privilegiul de a nu putea să refuz propria tortură pentru că trebuia să alăptez, doar aveam tot sprijinul.

Mă uitam acum câteva zile pe un studiu realizat de Guvernul României, care nu face decât să confirme cele spuse mai sus. Astfel, „educația mamei crește șansa de alăptare exclusivă. Durata alăptării crește proporțional cu nivelul de educație: 51% dintre mamele cu studii superioare își alăptează copiii conform recomandărilor actuale (mai mult de șase luni). Procentul este mult mai mic la mamele cu studii postliceale (41%) și scade la jumătate la cele cu studii medii (25%) sau cu nivel de instrucție sub opt clase (23%)… Dintre cele care alăptează șase luni și peste, 32% au fost consiliate pro-alăptare prenatal. Educația perinatală privind alăptarea a fost furnizată în primul rând de medicul de familie (23%), urmat de asistentele din maternitate (15%) și de medicul ginecolog (12%). 10% dintre mame menționează că au primit sfaturi de la mai multe cadre medicale, atât de la medicul de familie cât și de la alți medici (neonatologi, pediatrii sau de alte specialități). 5% dintre persoanele intervievate au fost consiliate de educatori perinatali.”

Este alăptarea o reușită individuală? Nici pe departe. La fel cum nu este nicio experiență individuală, este o experiență resimțită în mod primar de mamă și cu beneficii pentru copil. Dar pentru ca o mamă să poată alăpta este nevoie de un context potrivit cu mărimea responsabilității. Este alăptarea o experiență privată? Nici pe departe. Este o experiență cu profunde conotații politice, cu capacitate de a genera politici publice, o experiență care trebuie politizată, dar care trebuie să se bucure în schimb de privatitate, în măsura în care a face sau a NU o face ține de decizii cu privire la propriul corp și la propria sănătate mentală, decizii care ar trebui să fie exclusiv ale femeilor. Personal susțin alăptarea în virtutea dovezilor științifice care pun în evidență beneficiile, dar cum aș putea arăta cu degetul o mamă care nu alăptează atât timp cât nu fost, poate, nici pe departe la intersecția privilegiilor mele? Cum aș putea să pun la colț o mamă pentru care inițierea alăptării ar însemna renunțarea la sine sau chinul prin care și eu, cumva, am trecut în primele luni?

Cu toate acestea, mamele sunt subiectul multor discuții încărcate de stereotipuri și prejudecăți și care normează fără milă maternitatea și corpul femeilor. Cu toate acestea, nu de puține ori, cele care judecă și arată cu degetul sunt acele femei care reușesc să amestece ingredientele perfecțiunii, care nu își conștientizează privilegiile și care par a fi dovada că se poate. Îmi aduc acum aminte de povești din spațiul public cu femei cu cariere strălucite, care s-au întors la serviciu după două săptămâni și care au continuat alăptarea culegând, desigur, și laurii acestor realizări. Au uitat însă să spună că aveau privilegiul unui loc de muncă flexibil, poate al unei bone sau al unei menajere, al unei locuințe aproape de serviciu, privilegiul unei pompe de muls performante, al unor biberoane deloc ieftine.

Și totuși, un actor extrem de relevant pare a lipsi cu desăvârșire din discursul despre alăptare din România, discurs care pune femeile în prim-plan și le judecă din toate direcțiile. Actorul absent este statul și felul în care el este responsabil de sănătatea publică și, deci, și de reușita sau eșecul alăptării. Statul care ar trebui să facă educație pentru sănătate, educație sexuală, educație pentru viața de familie. Statul care ar trebui să ofere gratuit acces la servicii de îngrijire pre și post-natală (moașe și consiliere pentru alăptare, dar și afacerile din maternitățile private pornite de aici), acces la cursuri de puericultură adevărate, dar și politici substanțiale de reconciliere a vieții de familie cu cariera, atât pentru mame, cât și pentru tați. Dar statul e rău în viziune liberală și ar trebui să fie minimal, deci trebuie să privatizeze școli, spitale și alte servicii, iar (unii dintre) noi (vezi cei cu venituri peste medie) suntem mai apoi liberi să ne vindem pentru a putea cumpăra pe bani deloc puțini nașteri cu blândețe, ore magice și pachete de sleep training și înțărcare blândă pentru bebeluși, biberoane, pompe de muls, bouncere, monitoare și multe altele.

Diana-Elena Neaga

Este lectoră universitară doctoră la Universitatea Nicolae Titulescu, membră a Societăţii de Analize Feministe AnA și a Centrului Filia și feministă activistă de mai bine de zece ani. Este autoarea cărţii „Gen şi Cetăţenie în România” (Polirom, 2013) şi una dintre coordonatoarele volumului „Oraşul (non)sexist” (Prouniversitaria, 2015). Este interesată în mod special de modalităţile prin care femeile pot deveni cetăţene cu drepturi depline şi de felul în care politicile publice trebuie modelate astfel încât să reprezinte interesele femeilor în diversitatea lor.

Arinda Crăciun

Este din Brașov, locuiește în Berlin și lucrează alături de trei colege în atelierul Petit 4. Ilustrează în diferite tehnici de monotipie pentru reviste si cărți. @arinda.illustration

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , ,
Menu