Dezrădăcinare. Despre Violențe (partea 1)

de Sașa Zare
Ilustrații de Iulia Maria Ignat

TW Textul conține mențiuni de violență și viol

Șansonul rusesc se revarsă din autocarul București – Chișinău odată ce intri în Autogara Filaret, drumul de opt ore pe scaunele un pic mai comode decât înainte, somn, iar somn și așteptarea de la Vama Leușeni. Oare mi-am luat buletinul?

Imediat după ce trecem de vamă e benzinăria. Ne oprim. Mă bucur că am cules toți leuții mici de hârtie din casă cu o zi înainte și pot să-mi iau o plăcintă. Plăcintă cu varză și suc de struguri la patru dimineața – suntem deja în Moldova.

La șase dimineața în Gară în Chișinău. Mă plimb cu trollerul roz, cu geanta de laptop și cu rucsăcelul maro în spate. Toate trei mă trag de părți diferite ale corpului, și așa împărțită în trei mă târăsc printre picăturile de sânge, și mă târăsc, și mă târăsc pe toate scările de la hala de carne din piața centrală. Sângele e de porc sau de vacă, sau de cine știe ce animal.

E șase dimineața, acum sosesc toate mașinile cu animale tăiate, tăiate – nu și disecate, doar cu capetele tăiate. Eu cu trollerul roz și lângă mine aleargă în stânga și-n dreapta bărbați cu porci în spate, hălci imense, jumătăți de corpuri – mai picură din ele câte un pic de sânge. Pe tarabele de beton din hală femei și bărbați laolaltă în halate albe-nroșite diseacă corpuri moarte cu topoare și cuțite măcelărești. Trec printre ei cu trollerul roz, mă lovesc de o copită, ochii mi se opresc pe burta unui porc în care se taie adânc și i se dezvăluie straturile, piele grăsime mușchi. Piele grăsime mușchi. Într-un colț al hălii niște capete de vacă pe jos, niște vaci negre, mari, cu ochii sticloși și capete pe care a fost lăsată pielea și părul.

Puteau la fel de bine să fie corpuri de om, îmi zic. Le percep la fel, sunt mari și adevărate și o mână de oameni sapă în ele cu cuțitele la șase dimineața, ca mai târziu, la opt, să fie doar bucățele frumoase de carne așezate una lângă alta la tarabe. Bucățele de un kilogram sau două, pe care să le ia în gențile lor orășenii și să le bage în ciorbă.

Ce caut în hala de carne? Fiere, fiere de vacă pentru mama. A căzut punând o perdea, și-a lovit osul, are o vânătaie cât casa și a citit ea undeva că fierea de animal scoate vânătaia cel mai bine.

Foarte greu găsesc fierea la o vecină de-a mătușii mele la tarabă. Îmi dă un ficat și zice că fierea e în el și trebuie disecat ca să o scoți. Apoi mă car cu ficatul în pungă până la autobuz și miroase în autobuz a hoit, deși e pus în trei pungi galbene de plastic. Apoi stau cu el în mână pe marginea autostrăzii la autostop, și pentru o bucată de zi în viața mea e un ficat dintr-o vacă, probabil omorâtă ieri sau alaltăieri.

Toate-s noi și vechi sunt toate. Lucrurilor ăstora aici nu li se dă importanță și mă gândesc oare când am devenit așa sensibilă la animale moarte, tăiate, distruse. De când sunt vegetariană? Dar nu, nu, nu, de când eram mică nu puteam să văd cum e lovit porcul în cap cu ciocanul și cum apoi îi e separat capul de corp – nu puteam. Și nici găini nu puteam. Și de căței îmi era milă și de toate orătăniile de prin curte, nemaivorbind de iepuri sau miei sau vițeluși. Și mulți copii nu puteau să vadă.

Mulți copii la țară se nasc cu o sensibilitate puternică legată de animale și nu suportă să le vadă omorâte, apoi curând sunt învățați să și-o reprime, că așa se face. Trebuie să îți integrezi cumva în sistem că e absolut ok să iei viețile altor creaturi, ca să nu te distrugă psihic. E ca și cum jandarmii își justifică de ce e ok să bată oameni sau (probabil) cei care înfăptuiesc pedepse cu moartea – de ce e ok să oprească vieți. Orice situație care implică o violență așa mare asupra altei ființe la fel de vii ca tine trebuie să aibă o justificare clară în capul tău, altfel o iei razna pe câmpii. Și violența justificată nu mai e violență, e altceva, e – așa se face, așa trebuie, așa e în lume, așa e în viață. Foarte mulți dintre oamenii care disecau azi porcii ar fi înghețat pe loc dacă li s-ar fi dat să taie un câine – în lumea noastră violența de felul ăsta asupra câinilor nu mai e justificată.

Copii care se nasc la țară și nu suportă să vadă porci tăiați, dar învață să îi taie și copii care se nasc la oraș și mănâncă salam din magazin la mic dejun neștiind de unde dracu’ vine. Trebuie să existe niște moduri în care să conectăm aceste lumi aparent atât de separate. Sate – orașe: unii oameni care ne fac toate treburile murdare și noi care trăim feriți de rele. Am aflat că Lucrătorii din abatoare sunt la fel de dezechilibrați psihic ca soldații care se întorc de la războaie. Au același sindrom post-traumatic. Iar vacile, numărul lor foarte mare – și, în general, industria cărnii – sunt a doua cea mai mare cauză a încălzirii globale.

Adrienne Maree Brown scrie în cartea ei Emergent Strategy că oamenii aduc argumentul cu natura noastră animalică individualistă și violentă în special să justifice capitalismul și liberalismul contemporan, dând ca exemplu regii junglei… Și mai zice că niciodată nu e folosit exemplul animalelor care au supraviețuit numai și numai datorită organizării lor colective, care sunt la fel de multe. La o adică, ochiul nostru asupra „naturalului” este într-o mare măsură construit social.

Ajung în sat, la mama, cu ficatul și fierea de vacă. Și mama, ca și mine, a devenit orășeancă. Acum e la țară doar pentru o lună, păzește casa cumetrei ei – nana Vera – care e plecată la copii. Tare greu e la țară, draga mamei, te scoli la șase și nu stai un minut jos până seara. Să te muți de la viața asta la apartament e poate cel mai mare noroc ce poți să-l ai vreodată. Îmi zice mama, care a muncit toată viața la sat să țină o gospodărie și a dormit mai mereu nu mai mult de cinci ore pe noapte. Mama nu i-ar înțelege deloc pe prietenii mei orășeni care visează să se mute la țară și să facă permacultură. Le-ar zice că habar n-au despre ce vorbesc, că ar trebui să stea o lună la nana Vera să țină casa să vadă cum e. Și nu e nimic romantic.

Oamenii mor pe capete la cincizeci de ani la țară, mor pe capete de la atâta muncă. Nana Vera are bypass pe inimă, i-au grefat pe inima ei mai multe artere sănătoase peste cele bolnave. Pentru bypass-ul ăla, care se făcea doar la spitalul privat și costa o avere, familia ei a vândut vaca și a luat credit. Grefele pot să se desprindă oricând de la efortul fizic, care îi este interzis. Inima n-are rezerve, i-a zis medicul. Și ea s-a urcat în mașină, s-a întors în sat și a săpat singură toată grădina.

Mama disecă cu precizie aproape matematică ficatul de vacă, prietenul meu de-o zi, să scoată fierea din el. Îl disecă atent, ca nu cumva să spargă fierea. Dacă o sparge se umple totul de amărăciune și nici câinele nu-l mai mănâncă.
Ce bine că e mult, din restu’ fac o tocăniță.
Numai să nu mă rogi să-ți pun bandaje cu fiere, că nu mă bag, e destul că am cărat toată ziua ficatul ăla după mine prin lume.
Și eu care speram că vine fiică-mea și mă ajută… Mare sensibilă mai ești, parcă nici n-ai trăit vreodată la țară.

Mă pun să scriu. Sunt însetată de scris, iar mama îmi aranjează măsuța din curte pe post de birou, o aranjează frumos, îmi caută în coarne. I-am zis că vin la țară să scriu, am deadline-uri și nu am când să fac nimic, dar nimic altceva. Mama, pentru prima dată în viață, îmi respectă spațiul. Trandafiri din grădină într-un fost borcan de lapte, un vas cu fructe pe care mi-l tot umple: piersici-prune-zmeură-pepene, cafeaua în care adaug lapte de soia cărat tocmai din București de la Lidl (la Lidl e cel mai ieftin, e cinci lei), părul din curte care era și când eu eram încă mică, iar unchiul meu și tata erau încă vii.

Vecinul care a încercat să mă violeze la paișpe ani. Mi-a zis mama că e aici, dar e vai de capul lui, săracul, e alcoolic. A fost acum două zile aici să îi repare ceva mamei și mama i-a zis: auzi, vine fata, să nu mai treci pe aici, nu vrea să te vadă, crede că ești un violator. I-a zis toate astea în timp ce-i dădea un pahar cu vin că îi reparase ceva.
Eu violator?
Da, măi, erai beat și poate nu ții minte, da’ ea era mică.
Hai că nu era așa mică!! Era fată mare deja!
A zis bărbatul despre o fată care avea paisprezece ani.
Lasă că vin să-i aduc un buchet de flori.
Ce buchet de flori? Nu vrea să te vadă.
Și îi mai dă un pahar de vin. Alt vecin în tot timpul ăla ascultă și zice hahaha te-a făcut violator, hahahha, fugi de aici, violatorule! Și râd cu toții.

Scârbă. Nu vreau să fiu această chestie fragilă care se atacă pentru că nu vrea să stea în preajma violatorului, dar nici această chestie fragilă pe care nici maică-sa nu o ia în serios și râde cu violatorul la masă despre cum ăla încercase să o violeze. Hai că nici nu era așa mică.
Scârbă. Nu sunt chestia aia fragilă, aproape că îmi doresc să îmi facă vreun avans ca să pot să-i sparg fața – cred că nu mi-ar fi greu. E alcoolic și mic și se clatină când merge. Dacă mamele ar lua în serios toate chestiile prin care trec fiicele lor, ar trebui să ia în serios și tot prin ce au trecut ele vreodată. Asta le-ar deprima grav – nu ajută la supraviețuire.

În locurile astea femeile primesc multă agresiune și e ceva ce face atât de mult parte din viață, că doar dacă te omoară mai poți fi luată în serios măcar o vreme, cât vede lumea în drum spre cimitir un corp desfigurat de femeie. Și tot nu fără comentarii scurse pe la colțurile buzelor bătrânelor trecute prin viață: o fi căutat-o ea cu mâna ei, nu avea cum să i se întâmple așa ceva unei femei cinstite.

Îmi amintesc de anul trecut, când ne-am adunat la cimitir la mormântul lui tata, și era tanti Ana care zicea: toată viața am avut stăpân, mă trezeam la trei, îi călcam, spălam, găteam, îl așteptam cu casa curată și mâncarea caldă și nu întârziam un minut – dacă întârziam eram vai de capul meu ce pățeam. Și acum ce mă fac? A murit și nu mai știu ce să fac, dacă am trăit treizeci de ani cu stăpân.

Aici câinele mănâncă numai pâine și apă, pâine și apă dintr-o oală murdară deasupra căreia dansează roiuri și roiuri de musculițe. Și e legat cu un lanț de un metru… Un metru are voie, când ar putea să fie toată grădina. Toată violența asta e mult mai puțin digerabilă după ani și ani în care ai fost separată de ea. Deși așa a fost dintotdeauna, eram mică și îi duceam pe furiș câinelui carnea din ciorbă ca să nu moară de foame.

Familii, biserici, familii, biserici, foarte multe structuri. Iubirea e ultima chestie căutată. Nana Vera are un templu construit pe o relație care nu a fost vreodată iubire. Îmi amintesc de mine în liceu, eram tot în curtea asta și îmi povestea că a iubit mult un băiat care a părăsit-o și apoi s-a măritat cu nanu Andrei, că trebuia să se mărite.
Și pe el nu l-ai iubit?
Nu, niciodată. Ce contează iubirea? Îți trebuie casă, familie, copii, să ai un rost în viață. Iubirea e o distracție de adolescenți. Închizi și tu ochii când vine noaptea peste tine, intră-iese, aștepți să se termine. Mâine te trezești la cinci să mulgi vaca, să hrănești găinile, să sapi grădina, să mături ograda și să faci mâncare la familie.

Ce e aia iubirea? Nana Vera și-a construit o viață pe o căsătorie fără iubire, fără plăcere sexuală și tot așa a făcut doi copii, a ținut o casă și multe pământuri, a mers la sărbători în sat la diverși prieteni de familie și așa a trăit. Acum are niște copii de care e legată, nepoți care o bucură și bucuria asta o fi meritat treizeci de ani de căsătorie nefericită. Sau nu? Foarte multe structuri, structuri puternice și violente care justifică toată nefericirea. Așa trebuie. Femei violate, femei bătute sau cele mai norocoase dintre toate – femei neglijate, neiubite și nesatisfăcute sexual. Foarte rar femei fericite, și atunci doar pentru o vreme.

Și nana Vera, o femeie inteligentă ,dacă vrei să-i zici așa, cu facultate, învățătoare. Toate lucrurile astea nu contează sau nu contau în lumea în care a trăit. Toate lucrurile astea nu fac viața unei femei mai bună. Patriarhatul e la fel de mare peste tot: curge prin case, prin relații, prin familii, prin vieți, prin orașe și sate. E un vulcan violent, cameleonic, e un vulcan de care nu te păzește nimic până la capăt – școala-facultatea-munca asiduă-bunele intenții – nimic nu te păzește. Și atunci când ți se pare că ai scăpat de el, descoperi că de fapt doar și-a schimbat forma, și din forma aia nouă e gata să-ți facă alte jocuri, poate un pic mai subtile, dar tot la fel de dureroase.

Mama îmi zice de toată lumea din sat care e măritată nu știu cu cine, are nu știu câți copii, au luat credit, s-au mutat în Anglia, lucrează în construcții, s-au căsătorit de cinci ani. Mi-i zice pe toți la rând ca să bată apropouri despre cum viața mea nu e deloc, dar deloc, aproape de toate aceste lucruri pe care ea, mama, și le dorește pentru mine.

Iar eu respir adânc și-mi zic că acum știu, într-un final știu, asta e doar o formă de a exista.

Sașa Zare

Alter ego de scriitoare queer-feministă. Crede că politicul e personal; capitalismul – produsul imaginației unor puțini cu putere ce distruge viețile celor mulți și solidaritatea comunitară radicală – singura salvare posibilă din capcanele opresive. Mai crede în cunoașterea trăită și situată mai mult decât în cea învățată. Scrie proză și diverse texte hibride fragmentare politice-poetice-foarte personale. Sașa Zare nu vrea să se identifice cu o biografie anume, dar o puteți cunoaște din textele ei.

Iulia Maria Ignat

Sunt Iulia și sunt ilustrator. Îmi place să desenez personaje expresive ce spun o poveste. Uneori ele sunt simple, alteori complicate, sunt curajoase, mai smulg și câte un zâmbet. De obicei le desenez în alb și negru. Sunt pline de detalii, sunt lucrate minuțios. Abordez teme sociale, dar mai ales creez contexte al căror temă doar privitorul o poate pune. Îmi las imaginația să zburde, iar finalul este surprinzător și pentru mine. @iulia_ignat_ilustrator

Categorii: Societate • Comunitate
Taguri: , , , ,
Previous Post
Un bun absent al acestui prezent
Next Post
Cu B de la blues, cu B de la boală (partea 1)
Menu