Dezrădăcinare. Rupturi și întoarceri (partea 2)

de Sașa Zare
Ilustrații de Iulia Maria Ignat

Verde. Verdele era ceva urât, enervant. Verdele era chin, verdele era muncă cât vezi cu ochii, verzi erau buruienile pe care trebuia să le rup în zile de vară cu capul în soare și să mă târăsc pe uliță cu mormane mai mari decât mine, mormane de verde care îmi înțepau brațele mici și abia așteptam să le-arunc în mijlocul cotețului de găini însetate de verde.  Verde era grădina care trebuia lucrată, frunzele de nuc ce cădeau încontinuu și trebuia să le mătur, din nou și din nou, din ogradă. La sat verde era ceva ce mă ținea captivă.

De când stau la oraș caut fiecare fărâmă de verde ca pe o sticlă de apă-n deșert. Mă minunez când ajung într-un sat: uaaaau câți copaci sunt, ce frumos, ce verde e – gata, așa știu că am devenit turistă.

Prima oară am fost la o pensiune într-o tabără de scris. Eram în clasa a 11-a și nu mai stăteam de doi ani la țară. Era prima dată când mergeam într-un sat din țara mea ca turistă, fără să fiu prinsă în vreun fel în aparatul social de vecinătate, analiză și judecată morală/ creștină ale satului. Îi priveam de departe și ei pe mine la fel. Acolo eram o ciudată și îmi permiteam. Pensiunea la care am mers era într-un sat din Orhei și de fapt era o casă obișnuită, o casă de la țară și o femeie de vârsta mamei mele care ne gătea în fiecare dimineață micul dejun. Singura diferență e că eu stăteam prin curte la discuții intelectuale ca o mare boemă și fumam țigară după țigară printre scriitori. Ziua în amiaza mare îmi luam bere de la magazinul de la colț și cu berea și țigara mă așezam lângă un copac, pe iarbă, undeva prin centru, și acolo scriam pentru câteva ore. Înfruntasem satul.

Asta n-aș fi făcut niciodată în satul meu.

Curtea blocului dintr-o suburbie a Chișinăului e un fel de sat la oraș și invers. Un hibrid. Oamenii urlă, se ceartă în rusă, în română, în toate limbile se ceartă. Aud canalele televizorului unul după altul, le schimbă mama din cameră. Sunt pe balcon și balconul e verde, plin de flori în ghivece făcute din căldărușe de iaurt, pereții verzi. Crengile de nuc ajung până la etaju’ trei și îmi vin aproape în cap, cearșafurile puse la uscat fâlfâie, cearșaful roz cu trandafiri roșii pe care scrie I love you I love you la fiecare zece centimetri. I love you copy paste I love you. I love you copy paste I love you Moldova. Cât de familiar e totul și cât de sinistru în același timp, dar e cumva mult mai acasă, mult mai acasă decât orice alt loc.

Între timp, de la distanță, am căpătat cumva privirea exotică asupra Moldovei, privirea exotică asupra eclectismului ruso-român. Și totuși e ceva ce nu pot să ating, ceva ce nu reușesc să înțeleg. Nu reușesc să-mi împrăștii asupra-i toate tentaculele minții și să zic gata, i-am dat de capăt. E ceva despre locurile astea, ceva ce mintea mea nu cuprinde, ceva în inima mea. E un fel de durere. România nu e cu totul acasă, România nu a fost niciodată cu totul acasă. E ceva în locurile astea din Moldova. Toată violența și toată brutalitatea și toată sinceritatea în același timp, toate viețile astea chinuite zdrobite cârpite din nou și scoase-n lume cu multă demnitate. Toți oamenii ăștia printre care m-am născut, care au supraviețuit.

Acum câteva zile m-am întors în satul în care mi-am trăit primii cincisprezece ani, și nu am ieșit din casă. Am fost ca la pensiune, în excursie.  Din casă mi-am imaginat cum m-aș fi dus la râu, cum aș fi făcut baie, cum aș fi fost în baltă, în jos, aș fi urcat scările la monument și aș fi mers până la vamă.

Cum aș fi trecut pe lângă școală și pe lângă sala de sport, cum aș fi trecut și pe lângă cantină, cantina în care am fost din clasa întâi și am mâncat la fiecare mic dejun terci, la fiecare prânz mâncare de fasole făcută de nașa mea care era bucătăreasă de-o viață la școală – cantina care se transforma miraculos din locul cu ciorbe vărsate pe podele în locul în care am fost regina toamnei în clasa a patra, cantina în care am spus poezii pe scenă despre eminescu, cantina în care am spus poezii pe scenă de sărbătoarea grâului, cantina în care am fost la discotecă în a opta în colanții noi luați de la piață după multe rugăminți la mama și în bluza galbenă cu decolteu imens și am dansat cu ceva băiat și m-am simțit sexi, deși mă mișcam ca un stâlp. Cantina în care am dat examenele în clasa noua, cantina din care am plecat.

Și n-am fost deloc prin locurile astea, nici la școală n-am fost, nici la monumentul din deal, nici la monumentul din centru unde mergeam cu școala să recităm poezii de ziua victoriei antifasciste.

Nicăieri n-am fost și îmi amintesc cât de mult am încercat să distrug amintirea acestor locuri în mine, cât de mult am distrus. Iar ieri, când stăteam în casă la adăpost și mă ascundeam de sat/ de mine, mă gândeam: oare dacă rămâneam aici mai eram cu o femeie vreodată? Dacă rămâneam în sat, în care ungher al corpului meu mi-aș fi ascuns bisexualitatea și m-aș fi purtat ca și cum nu există? Aș fi fost și eu măritată cu doi copii acum, ca multe dintre colegele mele? Multe dintre colegele mele care probabil sunt și ele bisexuale, doar că nu trăiesc într-o lume în care ar putea vreodată să meargă în altă direcție decât aia în care merge deja.

Sunt în satul în care mi-am trăit mai mult de jumătate de viață și nu știu cum să ies din casă. Să mă duc să mă întâlnesc pe stradă cu oameni care mă știu de mică, de-o viață? Să mă întâlnesc și să le zic ce? Să se uite la mine să mă întrebe și tu ce faci, te-ai măritat acolo la București? Așa cum mă întreabă oricum prietenele mamei care mă vizitează și le răspund evaziv că nu mă interesează să mă mărit, că facultate muncă prieteni și ele nu înțeleg.

Să mă întâlnesc cu colegele mele din clasele primare cu copiii lor pe stradă și să le zic ce? Nu pot și nu vreau să mint. Și nici să mă arăt superioară lumii în care ele sunt atât de integrate: pe mine nu mă interesează treburile astea ale voastre, eu sunt artistă și am o întreagă lume liberă în jurul meu. Nici. Și nici să fug nu mai vreau.

Cum să mă confrunt cu lumea asta cât să nu o pierd, să iau înapoi ce-i al meu din ea și totuși să rămân cum sunt?

Și am nevoie de lumea asta, am nevoie de lumea asta ca de aer, pentru că cincisprezece ani din viața mea sunt acolo și e un chin să trăiesc așa scindată. Am nevoie de lumea asta pe care m-am chinuit  atât să o distrug. Toate fragmentele din mine, psihicul meu scindat, rădăcinile moldovenești, toți acești oameni care m-au crescut, care m-au iubit și eu care sunt queer și feministă și atât de departe de familia tradițională, kilometri și țări și continente departe, mii de zile, mii de zile și ore departe de familia tradițională.

Numai să nu știe lumea din sat, zice mama mereu când vine vorba de mine și faptul că iubesc o altă femeie. Numai să nu afle lumea din sat, că o să mor de rușine.

Așa m-am lepădat de sat, la oraș, că la oraș am fost mai liberă. Apoi tot așa m-am lepădat de Moldova. Am rupt toate legăturile și m-am inventat din nou, de fiecare dată, cu o parte din mine mai puțin, ca și cum mi-aș fi aruncat voluntar undeva o mână, un picior, un ochi într-o râpă cu hoituri și aș fi mers înainte prefăcându-mă că sunt completă.

Și școala și cantina și monumentul și casa noastră și balconul și cățelul și nana Vera și râu și diriginta Ana Andreevna și tata – îi aud pe toți cum urlă din râpa aia, din coșul de gunoi al psihicului meu și acum îmi e imposibil să nu mă mai uit înapoi.

Le vreau înapoi.

Vreau să pot să merg în satul din Moldova cu iubita mea de mână și să fie ok, dar asta e ori cel puțin imposibil, ori o luptă de-o viață și prea multe răni pentru mama. Vreau să merg în satul din Moldova cu iubita mea de mână și îmi amintesc: aveam zece ani, rămăsesem cum gura căscată la ușa magazinului din centru să aud ce bârfeau vecinele mele, iar din autobuz a coborât o fată cu o rochie albă scurtă și cercel în nas. Uite-o și pe fata lui Vasile, s-o dus la Chișinău și-o venit curvă, uite-o cu belciugul în nas ca la porci, cum le strică orașul pe fetele astea, îți vine să le ții acasă și să nu le mai lași niciodată. Pun pariu că s-o apucat și de fumat. Curva dracului, cum nu îi e rușine să vină așa și să umble pe drumuri?

Fata auzea tot.

Eu nu mai vreau să fiu turistă. Dar cum să merg la oamenii ăștia cu viața mea care pentru ei e atât de extraterestră? Ar putea să se întâlnească vreodată aceste lumi? Cât de tare sunt pregătită să mă justific pentru existența mea de acum în fața unor oameni care mă știu de bebe? Am nevoie de asta? De ce? De rădăcini, dar ce rădăcini, rădăcinile tradiționale ortodoxe patriarhale? Rădăcinile vezi să nu te vadă lumea, o să vorbească tot satul, nu vreau să mă vorbească-n sat că n-am copii normali, care rădăcini care?

Mă uitam cât de verde e satul, mi-am dezvoltat privirea exotizantă asupra lumii în care nu mai sunt implicată decât superficial și după înstrăinare îmi permite creierul să o romantizez. Ori ești ancorată într-un loc cu totul și îi aparții, ori îl romantizezi.

Când eram aici mă chinuiau găinile și ograda și vaca, iar copacii mă enervau cel mai tare pentru că produceau enorm de multe frunze pe care trebuia să le mătur. Visam la un paradis orășenesc de beton și doar beton unde să nu se mai amestece nicio natură cu mizeria ei. Doar beton și poate cel mult o piață care să adune controlat și aranjat satul cu găinile lui cu tot, satul să fie doar un produs pe care îl cumperi și îl folosești, satul să încapă în sticla de lapte de doi litri Gura Căinarului și să rămână acolo. Un imperiu de beton deasupra naturii. Un pachet de unt alb imaculat de la supermarket, fără miros de vacă și aproape fără nicio legătură cu animalul de unde vine. Un imperiu de beton care să învingă murdăria pământului – asta visam la paisprezece ani.

Și iar îmi disec atent privirea de turistă pe care am obținut-o anii ăștia aproape fără să observ. Ce frumos, ce copaci, uau, fructe în grădină, uau, găini, uau, flori și uau trebuie să faci caca în veceul de afară, ăla din casă e numai pentru iarna pentru că e canalizarea în spatele casei și nu vrei să dea căcatul pe dinafară în spatele casei. Uau oamenii la țară chiar dacă au apă la robinet nu o folosesc așa cum o folosim noi fără cap, pentru că nu e ceva ce au avut toată viața. Toată viața au cărat căldări după căldări de la fântână ca să spele un vas, au cărat cu spatele, spatele lor poartă tone de apă în care s-a spălat o familie, în care au curs zeci de ani, așa că oamenii din satul meu știu valoarea apei și nana Vera nu spală vasele la robinet, le spală în continuare în lighean. Un lighean cu detergent, alt lighean de clătit.

Îi zic mamei că vreau tigaie de fontă. Mă preocupă faptul că în capitalism tot ce e legat de mâncare e făcut ori foarte ieftin și ne îmbolnăvește, ori foarte scump și nu avem acces: așa e și cu tigăile de teflon, faci cancer de la ele. Dar am citit că e bună fonta, e mai sănătoasă decât teflonul, numai că e vreo două sute de roni una… și mama îmi zice îți dau eu, toate tigăile mele-s de fontă, toată viața am gătit în fontă, uite tigaia asta e din ’78, tu încă nici nu erai. Ah, deci toată viața am mâncat în fontă de fapt? Uneori ni se pare că inventăm roata în orașele astea.

Sașa Zare

Alter ego de scriitoare queer-feministă. Crede că politicul e personal; capitalismul – produsul imaginației unor puțini cu putere ce distruge viețile celor mulți și solidaritatea comunitară radicală – singura salvare posibilă din capcanele opresive. Mai crede în cunoașterea trăită și situată mai mult decât în cea învățată. Scrie proză și diverse texte hibride fragmentare politice-poetice-foarte personale. Sașa Zare nu vrea să se identifice cu o biografie anume, dar o puteți cunoaște din textele ei.

Iulia Maria Ignat

Sunt Iulia și sunt ilustrator. Îmi place să desenez personaje expresive ce spun o poveste. Uneori ele sunt simple, alteori complicate, sunt curajoase, mai smulg și câte un zâmbet. De obicei le desenez în alb și negru. Sunt pline de detalii, sunt lucrate minuțios. Abordez teme sociale, dar mai ales creez contexte al căror temă doar privitorul o poate pune. Îmi las imaginația să zburde, iar finalul este surprinzător și pentru mine. @iulia_ignat_ilustrator

Categorii: Societate • Comunitate
Taguri: , , , , ,
Previous Post
Fragment din „Aporia (Dezbărații)”
Next Post
În apărarea bisexualelor și bi-curioaselor de pretutindeni
Menu