E dreptul fiecăreia să lupte pentru locuire. O poveste despre evacuări, viața pe stradă, solidaritate

Interviu de Ioana Vlad
Ilustrații de Alex Horghidan

M-am întâlnit cu familia care în 2013 a fost evacuată dintr-o casă retrocedată de pe strada Regina Maria din București. Cu măști pe fețe, ne-am plimbat prin cartier pentru a găsi un loc ferit unde să putem sta de vorbă și am coborât toți spre Lacul Morii, ce se află în spatele blocului de locuințe sociale al Primăriei Capitalei, unde au primit repartiție după o luptă grea, dar neobosită, cu autoritățile.

Să auzim astfel de povești e necesar pentru a face mai cunoscute exemplele de luptă pentru locuință adecvată a familiilor evacuate în urma retrocedărilor. Căci deseori aceste persoane și familii se simt neputincioase și lipsite de speranță în fața evacuărilor forțate și cele mai multe sunt nevoite să găsească strategii individuale de relocare, mutându-se cu mari dificultăți în chirie sau pe la rude sau prieteni. Familia aceasta s-a luptat ani de zile pentru a obține dreptul său la relocare în condiții adecvate și demne, pe care Primăria este responsabilă să îl asigure.

Evacuările forțate, adică evacuările care lasă persoanele în cauză fără o alternativă decentă de locuire, sunt un fenomen de masă în România, deși autoritățile nu au o centralizare a acestora și nici un răspuns adecvat față de ele. Potrivit „Raportului asupra evacuărilor forțate din România 2008-2017”, realizat de rețeaua pentru justiție locativă Blocul pentru Locuire, se estimează după 1990, un număr de 64.000 de evacuări – doar cele efectuate de executori judecătorești – fără a le pune la socoteală și pe cele realizate prin presiune și intimidare. Numărul persoanelor afectate este estimat la aproape un milion și jumătate.

Lupta împotriva evacuărilor forțate și pentru dreptate locativă este în mod fundamental o luptă feministă, întrucât a avea sau nu o locuință adecvată stă la baza sistemului de privilegii sociale și determină posibilitățile efective de realizare a celorlalte drepturi, precum dreptul la sănătate, la educație, la un trai decent, la o viață privată fără violență. Cu alte cuvinte, dacă nu ai un loc sigur și adecvat unde să locuiești, drepturile tale sunt doar pe hârtie. Astfel, locuirea este un element central în (de)structurarea ierarhiilor sociale, dat fiind că lipsa de acces la condiții de locuire decente afectează cu precădere persoanele și grupurile marginalizate pe baza clasei sociale, a genului, a apartenenței etnice, a orientării sexuale sau a abilităților diferite.

Încă de la grevele chiriașilor de la sfârșitul secolului XIX și prima parte a secolului XX, femeile muncitoare au fost organizatoare ale mișcărilor de revoltă împotriva costurilor mari ale locuirii și împotriva transformării acesteia în marfă și sursă de profit, în detrimentul rolului său social. Acestea s-au luptat, alături de familiile și comunitățile lor, pentru locuințe accesibile și decente. Interviul care va urma, cu M și C, este o ilustrare a acestei lupte a muncitoarelor și muncitorilor, după cum chiar ei se definesc.

Haideți să refacem împreună firul luptei voastre pentru locuință adecvată. În primul rând, spuneți-mi câteva cuvinte despre voi: cu ce vă ocupați, de cât timp stăteați pe Regina Maria și apoi cum a început calvarul amenințării cu evacuarea. 

M: Eu sunt menajeră și soțul meu lucrează în domeniul producției de încălțăminte.

C: Suntem muncitori. Am stat pe Regina Maria 20 de ani, în calitate de chiriași la ICRAL, cu chirie la stat adică, cum stă și la ora actuală foarte multă lume în București. Chiar și cei din Primărie stau tot cu chirie la stat, că le convine.

M: Un locatar de la noi din bloc a revendicat la un moment dat un apartament din imobil. Statul l-a despăgubit și în natură și în bani; atunci a și evacuat o familie, de la parter. Dar după mai mulți ani s-a dus iar la primărie să ceară pământul de sub vilă; adică voia tot imobilul, unde stăteau douăzeci și cinci de familii. De fapt, pe timpul ăla (în anii ’50), Statul îi luase clădirea pentru că nu-și plătise impozitele, taxele.

Noi toți din bloc, și chiriașii la stat și proprietarii care au cumpărat de la stat, ne-am judecat cu el vreo 10-12 ani. În 2012 a obținut hotărârea definitivă. Bine, a avut oameni în spate; o firmă de avocatură a cumpărat drepturile litigioase și și-au făcut părțile – erau trei intrări, și fiecare a luat una. Adică mafioți.

În 2013 a început presiunea asupra noastră. Ne-a bătut ușa în cuie în spate la bucătărie, să nu mai putem ieși pe scara din spate. Ne-a tăiat lumina, utilitățile, cablul, ca să ne facă să plecăm singuri, să nu ne dea procesul verbal de predare-primire. Mai erau niște formalități de câteva luni ca să ne dea afară, dar pe el îl interesa să ne dea cât mai repede, să plecăm fără actele de evacuare. Noi dacă plecam fără actele alea, nu mai aveam nicio șansă.

C: Noi, știind că ne evacuează, ne-am dus din timp, din 2012, la Sectorul 4 și am depus dosar de locuință socială. Le-am explicat: noi vrem să depunem acte, că urmează să fim evacuați. Să nu fim în situația să le depunem atunci și să ne zică să mai așteptăm un an, doi. Nu, noi le-am depus înainte cu un an, ca primăria să fie pregătită să-mi dea casă.

Puținele materiale din presă care vorbesc despre situația voastră, au titluri ca: „Cetățeni evacuați dintr-un imobil din centrul Capitalei refuză locuințele sociale date de Primărie”. Cum a fost comunicarea și relația cu primăriile (de sector și capitală)? Ce soluții v-au oferit?

C: Ne-au oferit pe Metalurgiei o fostă spălătorie și fostele veceuri, să ni le reamenajeze să stăm acolo. Și fostele cămine din Apărătorii Patriei, de la o fostă fabrică, adică o cameră de 12 metri pătrați cu tot cu baie și bucătărie, de intrai direct în pat. Asta ne-a oferit domnul Piedone în prima zi după evacuare și copilul să ni-l ducem la cămin. I-am zis: Dumneavoastră aveți copii? Îi duceți și pe ai dumneavoastră la cămin și îl duc și eu pe al meu, ca să fie colegi. 

Cam asta oferă statul. Noi am refuzat și ne-a pus să îi dăm în scris. Fiecare om gândește și răspunde cum vrea și noi i-am spus: nu știm să scriem. A semna e în favoarea lor, că ei au justificare: domne, le-am dat, au refuzat. Dar nu spun ce au refuzat oamenii și în ce condiții îi duc. Și care sunt deștepți și care gândesc, ar trebui să zică: nu știu să scriu și să citesc.

Nefăcând la primăria de sector mai nimic – se scuzau că Primăria capitalei nu repartizează către sectoare – ne-am îndreptat către aceasta din urmă. În 2013, am depus dosar la Capitală. Până la urmă ne-a chemat domnul Oprescu (pe atunci, primarul general al Bucureștiului), dar cu multe insistențe. Să nu se înțeleagă greșit că ne-a chemat pur și simplu. A fost cu proteste, cu deranj, cu telefoane. Am stat în mașină, ne-am chinuit, am făcut proteste la Traian, la garsoniere. Au venit și ne-au promis că ne dau un loc unde să stăm și ne-au mințit, ne-au dus la cămin la Pallady, unde dormeau oamenii străzii. Am plecat de acolo.

Din momentul în care ați aflat că sunteți în pericol de evacuare, cum v-ați organizat împreună cu ceilalți locatari din imobil? Ați avut strategii comune sau fiecare a mers separat?

M: Cam fiecare separat, pe barba lui. N-a fost uneală că nu ne-a dat pe toți afară deodată, ci pe reprize, începând cu luna mai. Noi am încercat să fim comuni, să ne luăm lanțuri, să ne legăm cu lacăte… fel și fel, ce gândeam noi la timpul ăla, strategiile noastre. Dar nu ne-a dat pe toți afară, ci ne-a dat strategic, pe rând. Fiind persoane și în vârstă și bolnave, s-au dus pe unde au putut, n-au putut să lupte. La altele le era rușine, fiecare cu mentalitatea lui: cum să apar să ne vadă la știri?

Cum i-ați cunoscut pe activiștii care v-au susținut în perioada de dinainte și de după evacuare?

C: Era o familie, Dima, care protesta în stradă, fusese prima dată afară. Pe noi nu ne evacuaseră încă, dar noi fiind vecini, am zis: hai să stăm și noi cu ei, să îi susținem măcar ca număr, verbal. Și a venit Mihai, fratele lui Cami de la Piața de Flori, să ne ajute, că ne văzuse în stradă: uite, știm niște ong-uri care vă pot ajuta, că și noi suntem dați afară. Și ne-am dus până la ei. Stăteau în cort cu copiii și primăria le spunea că nu are case. Și noi le-am spus: cum de a zis Primăria Sectorului 5 că n-are case? Au pe Mânzului! Adică aveau, dar nu voiau să dea la oameni. Și i-am dus la Mânzului și le-a dat casă.

Și așa am intrat în legătură cu cei din Rahova Uranus – Cristina, Cami. Pe Victor l-am cunoscut prin Mihai și Cristina. Ei au zis: știm niște băieți și fete care au un grup, Claca. Au fost sus la noi, când nu ne evacuaseră încă, ne-au ajutat cu cearceafuri, bannere ș.a..

Evacuarea voastră a avut loc pe 4 noiembrie 2013. Cum au decurs lucrurile în acea zi? 

C: Au fost executorul și poliția. Am zis că nu ne opunem, dar vrem evacuare cu acte.

Băiatul proprietarului stătea cu pistolul la spate, la intimidare. Dar pe noi nu ne intimida, că nu ne mai interesa. Ce mai aveam de pierdut? Noi am luat autorizație de protest și aveam voie să protestăm între anumite ore în fața blocului din care ne dăduseră afară. În perioada aia apăreau multe evacuări pe la televizor, pe toate posturile. Văzusem că unu’ se urcă pe casă, unu’ în pom… și am zis să fac ceva mai deosebit: să-mi iau un sicriu, să-l pun acolo în față, să vedem ce se întâmplă. Ca semnal de alarmă. Pe cruce scrisesem „Evacuați” și aveam bannere montate afară.

Ați decis să rămâneți în stradă în semn de protest cât timp? Ce v-a determinat să continuați lupta și ce le-ați spune celor care v-ar întreba de ce nu v-ați căutat cu chirie?

M: În primul rând, chiriile sunt foarte scumpe și nu-ți poți permite să plătești o chirie. Și în al doilea rând, este dreptul nostru, pentru că pe când eram copil am pomenit că toată lumea avea o locuință unde să stea, nimeni nu stătea pe stradă. Și mi se părea normal, că e dreptul meu până la urmă, nu cerșeam nimic. De ce să mi se ia acest drept? Și de-asta am mers mai departe. Pe timpul lui Ceaușescu se demolau casele oamenilor, dar îți dădeau altă casă, nu te lăsa pe drumuri. Aveai o locuință, aveai serviciu asigurat. Eu nu am văzut atâția oameni amărâți pe stradă pe timpul ăla. Mai din contră, că acum suntem un stat democratic, trebuie să ni se asigure mult mai multe condiții decât atunci, un trai mai bun. Din punctul ăsta de vedere, acum e mai rău.

C: Și mai e o treabă, că e rasism și față de evacuați. Că au fost date afară și vedete. De exemplu Mihai Constantinescu a fost dat afară din casă, dar s-a găsit casă pentru el. Adică de ce pentru el se găsește și pentru mine nu?

M: Cam un an și ceva am stat în stradă. Pe Regina Maria am stat vreo trei luni în fața casei, apoi ne-am mutat către Primăria Capitalei, dar nu stăteam noaptea. Atunci am locuit la niște chiriași din Mânzului, apoi la un coleg de-al soțului; de acolo, ne-am dus la altcineva și tot așa, pe la prieteni, timp de un an și ceva.

C: Până la urmă ne-a chemat domnul Oprescu și ne-a zis: uite, vă dau aici. Și i-am zis: nu îmi arătați că ne dați acolo, că așa și eu vă fac din gură și blocuri și vile. Ne promitea o locuință în blocul din Cetatea de Baltă, care era încă în construcție, dar noi am vrut în scris, nu doar verbal. Voiam hârtii, repartiție. Și am ajuns la o înțelegere cu Oprescu, după care am stat liniștiți șase luni până la mutare.

Să nu se înțeleagă că am ajuns la el prin nu știu ce șpăgi sau blaturi. Noi aveam cereri depuse, eram foarte mediatizați de către televiziuni și îi deranja prezența în fața primăriei în fiecare zi, cu proteste pașnice. Înainte, am stat cu stres pentru că nu aveam nicio promisiune în afară de 12 metri, 10 metri pătrați, veceuri, spălătorii… La un moment dat, ne-au trimis în Giulești, să ne mutăm într-o locuință de unde tocmai evacuau pe cineva. Eu am zis că nu fac așa ceva. Noi deja eram pe stradă, dar să fac un rău altuia, ca să-mi fie mie bine, nu pot să accept. Nu-mi place să calc pe cadavre.

Cum v-a afectat statul în stradă sănătatea fizică, psihică, emoțională?

M: Ne-a afectat, a durut. Dar am avut puterea de a ne lupta și a ne ridica. Din păcate, pentru multe persoane nu este posibil. Noi, până să ne evacueze am fost o familie ca oricare alta, cu un copil la școală, cu meditații la engleză, la matematică, adică oameni muncitori, nu bogați sau nu știu ce, duceam o viață decentă, ca multe alte persoane, dar aveam locuința asigurată.

C: Mă răscolește câteodată. Mă duce gândul la fiica noastră; ne chinuiam, că nu erau bani. N-am avut să luăm un covrig, mergeam pe stradă și plângeam. Îmi amintesc clipele de disperare, adică pur și simplu mă vedeam iar acolo. Eu nu plâng de fel, dar câteodată mă gândesc că putea să se destrame familia, să ajungem persoane fără adăpost. Cunosc familii care au fost evacuate și nu au putut să depășească această criză și sunt la ora actuală pe străzi. Mama era bolnavă de cancer, trăgea să moară, frații soției au murit și noi eram pe străzi și fără bani. Mă răscolește câteodată.

M: Fratele meu a murit chiar în 2013, stătea într-o baracă. A avut dosar de locuință la Sectorul 3. Copii fiind, blocul unde stăteam noi cu părinții, pe Bărăției, a fost demolat în anii ’90. Și culmea e că era o casă care aparținea de centrul istoric și de UNESCO, deci nu avea voie să fie dărâmată. Eu am avut prima, înainte să mă evacueze de pe Regina Maria, dosar la Sectorul 3 și la Capitală, pe timpul lui Lis. Frații mei au ajuns pe stradă și au dat în darul băuturii, că nu i-a ajutat Statul cu nimic. Am fost și la Lis în audiență, a spus că o să-mi dea casă; era dosarul aprobat, dar probabil că a venit unul cu grade mai mari și i-a dat lui. Pe atunci eram însărcinată, în ’96.

C: Până la urmă am renunțat la aia, că am zis că dacă tot stau eu aici pe Regina Maria, să nu alergăm după zece case, că nu stăm în zece case. Și când au început să ne evacueze și de aici, am fost și la sector la ea și am zis: soția a mai fost evacuată o dată și acum ne dau și de aici afară. Unde să mai mergem? 

Vreți să-mi spuneți mai multe despre ocuparea pe care ați făcut-o la blocul de locuințe sociale al Primăriei Generale? 

C: Am făcut toate formalitățile care se cer, le aveam depuse. Mergeam la ei și ne spuneau că nu au locuințe. Noi găseam locuințele publice și le demonstram că există și nu vor să le dea. Și am ocupat, într-adevăr, în Nerva Traian, dar nu ca să rămân acolo, ci sub formă de protest, să trag un semnal de alarmă autorităților și să se vadă pe sticlă, pe toate posturile, că primăria are case și nu vor să le repartizeze oamenilor. Am vizitat mai multe: și la 2 Cocoși și la Nerva Traian aveau case. Dar când mergeai la ei, ziceau: Nu avem. Și la ora actuală, bag mâna în foc că există case goale.

Erau deschise ușile, dar aveau pază la intrare și am zis că mergem să ajutăm o familie. Noi nu aveam ajutoare, ci doar niște haine cu noi, că legea spune: dacă ai întins niște haine pe jos și arăți că stai acolo, nu poate să te dea afară decât prin hotărâre judecătorească sau dacă ies eu, dacă sunt încuiat la minte. Și am intrat acolo, că erau ușile deschise.

Am făcut un pic de gălăgie, am ieșit pe balcon, mai erau oameni jos care ne susțineau. Am chemat paznicul și am zis să anunțe Primăria. Au anunțat poliția și apoi au început să se strângă oameni. Au venit la un moment dat și toate televiziunile și vorbeam cu ei prin telefon. A fost sunat și domnul Oprescu, iar el a zis că urmărește la televizor ce se întâmplă. Trei familii am fost. Apoi a venit șeful poliției, fost sub-prefect și l-am invitat în casă, să avem un dialog. Nu fac rele, ci am deschis ușa ca un om pașnic, să le explic. Și de ce am făcut-o? Din disperare, că am copil.

Nu v-a fost frică de poliție și de ce ați putea păți? 

C: Frică nu aveam, pentru că știam că trebuie să-mi fie frică doar să fur sau să dau în cap la oameni. Eu am găsit ușa deschisă și îmi cer un drept al meu, că aveam niște acte doveditoare că am fost evacuat. Eu n-am vândut o casă ca să cer altă casă; eu am fost dat de stat afară și statul a vrut să mă lase afară. Eu nu puteam să accept așa ceva.

Ce le-ați spune oamenilor care din lipsă de opțiuni ar vrea să facă un gest precum al vostru, dar le e teamă?

M: Să nu aibă teamă. Pentru dreptul lor trebuie să lupte cu oricine. Atâta timp cât luptă corect, fără insulte, e dreptul oricărui cetățean să lupte.

C: Casele se obțin numai și numai prin deranj. Altfel, nu o să îi cheme niciodată, decât poate peste cinșpe ani, cum avem situații la noi în bloc. Fiind vecini, am întrebat și am cunoscut oameni la care le-a dat după cinșpe ani. Și să nu se înțeleagă că depun actele acuma și mă cheamă peste cinșpe ani să-mi dea casă. În fiecare an reînnoiești și când vor ei să te deranjezi, se mai pierde un act din dosarul tău. Și îți zice: Nu ați adus ăsta. Doamnă, vi l-am adus. Dar e vorba mea contra vorba funcționarului. Bețe în roate se pun mereu, trebuie să fie oamenii foarte pregătiți fizic, mental, în toate felurile. Aburelile vin la orice colț.

Împreună cu familiile evacuate sau amenintațe cu evacuarea din Rahova-Uranus și cu activiști de la centrul social Claca și alți aliați, ați fost printre fondatorii Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire. Cum vedeți implicarea voastră în acest grup? 

C: Implicarea o vedeam în a fi alături de oameni. Să putem ajuta și noi, la rândul nostru, că și noi am fost ajutați, nu am știut noi totul. Adică, atunci când ne-a întins cineva o mână, am încercat să întind și eu o mână mai departe și să fiu și eu aproape de acei oameni cât pot, cu sfaturi, cu un ceai. Am fost la întâlniri cu evacuați și ne sfătuiam. Dar să se înțeleagă: legal, pentru că suntem niște oameni care ne cerem drepturile! M-ai dat afară; nu ți-am cerut o vilă, dar dă-mi unde să locuiesc cu familia, nu mă trimiți în 12 metri pătrați, trei persoane.

Și contează mult să te încurajeze cineva. Chiar recent am ajutat o familie – cu sfaturi, că i-am zis că nu am cum să merg eu să vorbesc în numele lor. I-am învățat pașii pe care i-am urmat noi, apoi depinde de ei. Am trecut și noi prin aceleași treburi, cu un copilaș după noi. Atâta doar că eu am putut să trec psihic prin asta, dar sunt oameni care au clacat și au ajuns săracii amărâți, persoane fără adăpost fără voia lor. Statul i-a ajutat cu asta, e cel mai mare ajutor pentru a te face boschetar.

Când ați reușit până la urmă să primiți locuința socială? Cum v-ați simțit când v-ați mutat în sfârșit, după ce ați trecut prin atâtea greutăți?

M: Pe 15 octombrie 2015, după aproape doi ani de la evacuare, am primit repartiția. De 8 martie, ziua femeii, ne-au trimis la adresa respectivă, să mergem să vedem, că erau încă în construcție. Noi stăteam liniștiți că aveam garanția că primim, dar au durat mult finisările. Ne-am mutat, practic, fără utilități, fără gaze, doar apă rece și lumina o aveam de la generatorul șantierului. Și noi am plătit tot: deschiderea la lumină, la gaze. Dar când ne-am văzut acolo, visam, eram într-un vis continuu. Pur și simplu, nu-mi venea să cred. Visam. Îmi venea să pup lumea, aveam o stare de neliniște plăcută, bucurie, energie. Și când ne-a dat cheile, plângeam.

Ce mai știți despre celelalte familii evacuate din clădirea de pe Regina Maria? Ele pe unde au ajuns să locuiască?

C: Unora le-au dat, alții au decedat, că erau bătrâni. Vreo patru familii sunt tot aici, la noi, la alții le-a dat la Mânzului sau la 2 Cocoși. Au recunoscut și vecinii că ceea ce am făcut noi a fost foarte mediatizat și din cauza asta nu putea să ne dea doar nouă, având și ei dosare. Mergeau și ei la primărie, doar că ei nu mai deranjau. Noi deranjam, ei doar mergeau.

Ca vecini, ne-am întâlnit să ne vedem apartamentele unii altora, era bucuria aia. Ne-au mai susținut și Claca când ne-au dat atunci afară, am făcut proteste cu mai mulți participanți. Dar ne-am simțit singuri la un moment dat, pe sabia noastră, că n-a mai venit nicio familie din bloc.

M: Pe gerurile alea imense, noi protestam în fața primăriei cu pături pe noi. Am stat de dimineața până noaptea o iarnă întreagă, iar cei din primărie știau că sunt răspunzători pentru viața noastră, ne mai lăsau să intrăm înăuntru să ne încălzim. Ei veneau la muncă, noi veneam la protest, cu bannere. Le dădeam bună dimineața la venire și bună seara la plecare și între timp vreo cinzeci de telefoane.

C: În perioada aia n-am mai putut să lucrăm, am fost plini de datorii; mai avea soția o familie-două care o chema din când în când. Cu un copil la școală, cu datorii… Am rugat și autoritățile să ne facă expulzare din țară. Să ne expulzeze dacă nu avem drepturi aici. Domne, eu nu vă mai deranjez cu casa, dar dați-mi ceva la mână care să zică: cetățeanul nu mai e bun la noi în țară, afară!

Discursul cel mai comun este că locuirea e problema fiecăruia și dacă nu ai reușit să-ți asiguri o locuință decentă este vina ta, pentru că nu ai muncit suficient. Ce credeți despre acest fel de pune problema și care credeți că ar trebui să fie rolul statului?

M: Orice om vrea să-și asigure traiul liniștit, nu când i se face lumea mai dragă să vină inspectoarea de la AFI (Administrația Fondului Imobiliar, instituție subordonată Primăriei Generale), în control acasă. Sau de câte ori au ei chef, eu trebuie să mă învoiesc de la muncă și să-mi pierd serviciul ca să-mi schimb contractul de închiriere. Sunt la cheremul autorităților. De când m-am mutat aici, mi s-a schimbat contractul de patru ori; m-am învoit ca să scot o sută de mii de acte. Au expirat toate contractele anul trecut și nu le-au reînnoit. Nu că vreau neapărat să fiu proprietară, dar ca chiriașă la stat ne umilesc mereu, ne pun piedici.

Statul ar trebui să construiască, să investească. Noi doi suntem muncitori, suntem în putere și putem munci mai mult; poate oamenii de vizavi nu pot munci că sunt bolnavi și într-adevăr nu au posibilitatea să plătească chiria la stat. Dar eu pot să-ți plătesc mai mult rata pe lună, îți încasezi mai mulți bani și cu banii ăia construiești un alt bloc și altul și altul. Adică îți vin mai mulți bani la stat. De ce înainte de ’89 ‘ți se dădea voie să cumperi o locuință de la stat și acum, când e stat democratic și e liber, nu ți se dă voie? Pe timpul ăla nu erau case sociale, ci erau locuințe de stat, pentru toți oamenii.

Rolul statului e să te susțină. Să zicem că suntem doi muncitori și mergem la bancă să luăm un apartament cu ipotecă. Cum sunt patronii în ziua de astăzi, dacă nu le convine ceva la tine îți spun: mâine nu mai vii la muncă. Atunci nu mai ai bani să plătești rata la casă și ajungi în stradă. Să luăm și varianta cu chiria: chiriile sunt atât de mari, 250-300 de euro, dar salariul minim pe economie e 1300 de lei și mai pui și întreținerea. Nu ai avea posibilitatea să mai trăiești, să mai mănânci; nu mai faci absolut nimic decât să plătești chiria, întreținerea și utilitățile la particular.

C: E vina ta că nu ai muncit suficient, dar vina parlamentarilor nu e, că au vile de protocol și concedii de câte șase luni? Acel om cu ce e diferit față de mine? Să stea de vorbă cu mine, să vedem câte facilități de la stat are pe banii noștri. Noi muncim suficient de mult, dar salariile sunt foarte mici. Se mai poate rezolva dacă ne angajăm cu toții în guvern și în parlament.

Voi v-ați luptat pentru o locuință publică în calitate de chiriași într-o casă retrocedată. Alții sunt, însă, evacuați din alte motive. Ce le-ați spune oamenilor care se chinuiesc de la o zi la alta, de la o lună la alta să plătească costurile mari ale locuirii, celor care trăiesc cu teama evacuării sau chiar au fost evacuați, pentru a le da curaj să nu se dea bătuți și să lupte pentru dreptul lor la locuință?

C: Cu statul trebuie să te lupți foarte mult, să ai răbdare și să îi deranjezi. Te dă afară pe ușă, intri pe geam. Ei așa s-au învățat, să le faci atmosferă. Ne-au zis și oameni din primărie: dacă nu îi deranjați, nu rezolvați. Cunoaștem oameni chiar și în bloc aici, cărora le-au dat după zece ani, doișpe ani.

M: Să se lupte cu autoritățile, să nu se lase! Să lupte! Și pe noi ne putea condamna lumea că am rămas în perioada aia fără servici și chiar nu aveam bani și nicio susținere de nicăieri. Dar nu puteai să te duci la muncă pentru că deja erai stresat că ai pierdut casa. Aveam două variante: ori ne păstram serviciile și nu obțineam casă, ori renunțam la serviciu ca să obținem o casă. Sunt cazuri care se întâmplă să rămână fără servici sau nu pot munci, sau care au o problemă și au căzut psihic, au copii și nu mai au nicio susținere. Statul trebuie să-i ajute ca să poată să depășească situația respectivă. Orice om are dreptul la locuință!

C: La noi în România se spune că e lipsă de forță de muncă, dar nu se spune realitatea: că te cheamă pe salarii de 1300 de lei și doar întreținerea îți vine 600 și pe lângă asta trebuie să plătești și lumină și telefon, să și mănânci, să-ți iei și pachet la muncă. Cum? Dacă ar sta cu mine de vorbă statul, patronatele, adică cu un om incult, cu un om de rând, le pun eu întrebări. Ei spun: domne, nu avem forță de muncă. Păi de ce pleacă în străinătate? Că iau 1500 de euro și tu le dai 1300 de lei. Traiul este prea greu.

***

Puteți afla mai multe informații despre rezistența împotriva evacuările forțate, urmărind paginile FCDL și Blocul pentru Locuire, precum și din „Ghidul pentru prevenirea evacuărilor forțate” și „Ghidul luptei împotriva evacuărilor” din volumul Jurnal din Vulturilor 50. Povestea unei lupte pentru dreptate locativă.

Conform legii 112/1995, moștenitorii foștilor proprietari ai locuințelor naționalizate în anii ’50 le puteau revendica, dar doar ca apartamente. Tot potrivit acestei legi, chiriașii la stat aveau posibilitatea de a cumpăra locuințele în care stăteau. Ulterior, adoptarea legii 10/2001 a permis revendicarea terenurilor, ceea ce a deschis drumul marii specule imobiliare, în care au fost deseori implicate case de avocatură specializate în cumpărarea de drepturi litigioase, cunoscute și sub denumirea populară de samsari imobiliari. Ca urmare a revendicărilor pe legea 10, acești pretinși urmași, alături de speculanți, au obținut uneori anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale foștilor chiriași și evacuarea acestora. Potrivit legii 10/2001, o condiție pentru retrocedare este că cel care revendică trebuie să demonstreze că locuința nu a fost confiscată de stat în anii 1950 din culpă proprie, pentru neplata taxelor.

La depunerea dosarului de locuință socială, statutul de evacuat se acordă doar celor care au locuit cu contract valabil, într-o locuință retrocedată și pe baza procesul verbal de predare-primire sau de evacuare.

 

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Muncă și Locuire, curatoriată de Ioana Vlad.

Ioana Vlad

Activistă feministă pentru justiție locativă, parte din Frontul Comun Pentru Dreptul la Locuire, prin care luptăm pentru condiții demne de locuire pentru toate și toți și pentru locuințe publice!

Alex Horghidan

Face uneori scenografie pentru teatru politic, uneori ilustrează articole și cărți de copii, din când în când tatuează și de multe ori își desenează fricile pentru a și le domoli. @0sens

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu