Fetița de sticlă

de bianca ela
Ilustrație de Alex Horghidan

Semnele

Nu trecuse prea mult de când învățasem să scriu – și toată lumea îmi spunea că scriu urât; un lucru ciudat – fetele în general scriu frumos, dar uite că eu am ieșit diferită; când ridicau colțul caietului și îmi vedeau scrisul, ziceau că n-am deprins deloc mișcarea corectă prin lume, că nu las semnele pe care ar trebui să le las, așa cum trebuie să facă toate fetițele. Ce scris urât! Ce neglijență! Păi așa scrie o fetiță cuminte?

Mă afecta, bineînțeles, treaba asta, reacțiile lor mă afectau, filele rupte din caietul de caligrafie, nota mică, grimasele, dezgustul – mai ales că întrețineau un conflict interior, pentru că mie îmi plăcea la nebunie să scriu.

Așa de mult îmi plăcea, încât mi-am făcut un caiet special pentru asta, mi-am pus numele pe prima pagină și dedesubt am scris: Caiet de scris și am trecut la treabă.

Am început cu o poezie despre albine:
1.

pe care nu le-am vizualizat deloc în mintea mea.
Le urmăream numai ritmul,
erau multe, ca literele, și
tot ca literele, zumzăiau, pline de viață;
știam exact ce trebuie să scriu despre ele, ce să zic,
știam cum lucrează albinele – în grup, compact, organizat –
aveau un scop precis
ca și mine, probabil;

și ca orice artistă
m-am folosit de imaginea lor comună –
poftim – iată ce înseamnă albinele, de ce există și ce rost au pe lume –
ca să scriu cu scrisul meu

nemaipomenit de urât

adevărul
despre altceva.

Parcă văd: era duminică,
stăteam fericită
cu burta lipită de covorul din sufragerie
de la tine de-acasă, unde nu locuiam decât în anumite duminici.

Era o duminică leneșă
lumina trecea prin perdea
îmi plăcea la nebunie să scriu și
de-abia așteptam să termin de scris
ca să-ți arăt ce-am făcut:
tu să mă mângâi pe cap
și să-ți dai seama ce fel de copil ai de fapt –
și să mă iei înapoi
că nu era încă târziu
de la femeia căreia mă dăduseși să mă crească, în timpul săptămânii.

Dar tu – nu.
N-ai zis nimic.
N-ai zis nimic
ai luat un creion
sigur era un creion în secțiune hexagonală, galben, cu dungi negre,
pe care îl ascuțisem bine de tot, mai înainte, cu ascuțitoarea
ca o condamnată la moarte care își construiește hărnicuță eșafodul.

Ți-am dat creionul pe care sigur tu mi l-ai cerut,
cu care de altfel scrisesem și poezia
îmi săpasem practic groapa
cu creionul ăla
cât cioplisem literele cu el
așa cum aveau să rămână, zeci de ani, de-atunci încolo
ca niște cicatrice
pe obrazele poroase ale foilor – așa se făcea pe atunci hârtia
foile parcă erau aripi de fluture
ba nu, frunzulițe ovale, uscate, care coboară în vârtej ca niște
elice de avioane explodate în aer;
și albinele seamănă puțin cu avioanele
niște avioane păroase și vii, prea dense ca să ne poată conține
ca să ne mai conțină și pe noi.

Eu ți-am dat totuși creionul
chiar dacă doar cu o jumătate de inimă.
Nici nu te-ai uitat la mine când mi l-ai luat din mână
și ai desenat cu el

un semn de întrebare în dreptul cuvântului
pe care-l scrisesem greșit.

aierisesc

?

Nu ai zis nici ce poezie frumoasă
Nu ai zis nici lasă că mai înveți
Nicio altă observație n-ai mai făcut
doar sprânceana
ridicată
și semnul
au mai rămas din tine
și din duminica aia
de pe covorul persan
care începuse să mă zgârie pe burtă.

?
Când l-ai răsucit, ca pe un covrig,
rapid – mișcare precisă,
semnul de întrebare m-a prins și pe mine sub el
m-a apucat și m-a tras,
eram moale –
mi-a îndoit mâinile și picioarele
unele peste altele
ca la mațele încurcate
până am ajuns, captivă, chircită
înapoi, ca un sâmbure tulbure,
bine strâns în burta lui arcuită, de semn de întrebare.

?

Toată viața mea
de până atunci
(pe care aș fi vrut să o trăiești și tu
când ai fi citit poezia cu albine care aerisesc stupul)
– deci nu doar felurile ingenioase și neobișnuite în care pocisem cuvintele
ca să rimeze între ele – și ca să mă iubești –
– nu, nu doar asta –
ci, mai ales:

aerul îmbâcsit
geamurile care nu se deschideau niciodată
coșmarurile care o chinuiau pe femeia care mă creștea
în apartamentul ei ticsit cu lucruri pe care nu putea să le arunce
mâncarea scârboasă pe care mi-o băga pe gât
hainele nespălate
praful care se aduna la nesfârșit
pe lucrurile din casă, nemișcate
frica de monștrii din bibliotecă
frica de mirosul din sertarele burdușite
frica de gărgărițele care, de când le eliberasem din borcan,
tot apăreau de prin colțuri
ieșeau de sub mobile
dintre plăpumi
și urcau cu piciorușele lor lipicioase
repede repede
pe corpurile noastre
ne intrau în nas în urechi
ne intrau în suflet, le respiram noaptea, în somn
frica de gărgărițele care, adunate toate într-o singură gărgăriță
care de-abia mai încăpea la noi în sufragerie,
veneau să mă observe, să mă studieze
când tu nu erai
când femeia care mă creștea nu era
gărgărița uriașă făcută dintr-o mie gărgărițe
mă cerceta
îmi verifica pupilele
se uita dacă am roșu în gât
mă asculta cu stetoscopul și în sfârșit
mă mângâia pe cap și clătina tristă din antenele ei lungi;
frica de găina crescută în baie
pe care o auzeam zbătându-se în cutia ei de carton
în spatele ușii închise
îmi aminteam aripa ei albă, cum se desfăcea ca un evantai cu degete
îmi aminteam căldura de sub aripă
o căldură primordială, la fel ca cea de sub aripile îngerilor,
îmi aminteam ghearele, solzii
ciocul și creasta
și ochiul cețos al capului
care plutea la suprafața ciorbei
mănâncă! poruncea femeia,
și de frică mâncam zeama în care plutea ochiul cețos
mâncam zeama de frică de găină
crescută într-o cutie strâmtă, fără aer,
și zeama aia îmi umbla pe urmă prin corp, prin corpul închis
care trebuia aerisit, curățat
IERI
și trebuia de fapt să proiectăm altul,
s-o luăm de la capăt.
aș fi vrut să simți și tu
când ai fi citit poezia
că trebuie să lucrăm împreună, organizat
să curățăm casa de
duhoarea sângelui și a fricii
dar scrisesem cuvântul ăla greșit
și dintr-odată

– totul s-a făcut nevăzut
în spatele ușii închise
pe care o alcătuiau în fața ta cuvintele mele.

?
Contează cum scrii.
Tu știi să scrii?
Ia să văd.

?

Ai răsucit semnul întrebării din mine

l-ai apucat ca pe o cange de partea de jos
și ai scormonit cu el în credința mea
care abia se forma
că pot să vorbesc
că îmi place să scriu
în credința mea că există un fel de magie
în cuvântul „albine” și în cuvântul „stup”
că ele vor ridica
din nisipul oniric al minților noastre,
continuu, aceleași castele holografice
în același timp.
Credința mea în cuvintele care au puterea
să ne facă să vedem, în același timp, aceeași poveste.
Credința mea în puterea lor a ajuns punga
plină cu carne însângerată
pe care ai agățat-o în cârligul cântarului de mână.

?

Ai apucat semnul
de partea de sus
ca pe o cheie
și-ai încuiat
te-ai uitat la ușa care a rămas
între noi – cu tine pe scară
– pricepută, dibace, capabilă să vânezi
orice tresărire a mușchilor care arată că există
în fetița ta o putere adâncă și nedomesticită
necunoscută și tulbure
care te pune și pe tine în pericol
– dacă veți fi prinse că încălcați regulile
gramaticale ? –

Ai apucat semnul și
ai încuiat.
ușa a rămas între noi
cu tine pe scară
și cu mine în partea
închisă,
– te-ai uitat la ușă
și n-ai auzit cum mă zbat – sau ți-a fost frică?
Oare chiar n-ai auzit sau ți-a fost frică?
Ai rămas acolo, uitându-te la ușă.

?
Caligrafia era strâmbă, nereușită
gramatica trebuia reparată, vopsită
estetica e tot ce ne interesează într-un text
mai ales atunci când stă ferecată
fermecată

(închisă și blestemată)

mai ales atunci, ea trebuie să fie perfectă

să fie albă, impecabilă,
cu un model bine lucrat, cu ritmuri și alternanțe care
să-ți solicite mintea
să aibă
o gaură a cheii ornată frumos
prin care să poți privi, puțin, înăuntru

dar asta să fie tot

un mâner de argint, cu încrustații
sau modern, minimal –
paravanul să fie perfect
ca să te lase, când citești, să-ți spui
ce poveste dorești

ce poveste ți se potrivește

în spatele ușii e un copil fericit
în spatele caligrafiei e o fetiță care mă iubește
în spatele gramaticii e cineva care o să aibă grijă de mine la bătrânețe
în spatele esteticii e o lume care, chiar de-o fi crudă, mă are pe mine în centrul ei

?

pe Ușa asta scrie Arta
Cine stă în fața ei pune conținutul – fantasmatic – din spate.
Interpretările sunt infinite.
Arta trebuie să lase libertatea
de a proiecta în spatele Ușii
ori-ce.

Numai să scrieți corect.
Numai să nu mâncați litere
Numai să nu sune ca și cum n-ați stăpâni foarte bine cuvintele.
Cuvintele trebuie stăpânite
ca să vă puteți stăpâni și voi,
ca să nu vă zbateți ca niște păsări
sălbatice (penibile)
ca să nu dărâmați
ca niște primitive, ca niște inculte, ca niște isterice
Ușa

pe care scrie

Arta.

Astea erau regulile cu care voiai să mă hrănești.
?

Dar regulile mint.
Le tot scuipam.
Caligrafia mea însemna mișcări mai libere.
Și de fapt, cuvântul pe care-l scrisesem greșit
spunea adevărul.

Iar semnul pe care l-ai pus
e semnul fricii

Frica respinge
și critică textele

frica dă notele
frica dă premiile
și lasă atâtea capete neîncoronate
cu garofițele proaspete și laurii
care ar trebui să împodobească
orice cap de copil
frica seamănă atâtea neliniști în suflete
frica împarte inegal banii
și dragostea
frica taie textele (și face ciorbe din ele)
frica întreabă – nu generos și ingenuu, ci
inutil
și blocant –

frica nu pricepe
nu vrea să priceapă
ce scrie acolo – „contează cum scrii”

frica voastră că o să fiți nevoiți
în cele din urmă

să recunoașteți
că o ușă deschisă vă îngrozește

că vă e scârbă și
că vă îngrozește ce stă
cu adevărat
în spatele ei

prin gaura cheii se vede
o fetiță nepieptănată
legată și transpirată
însetată, plânsă și
uitată.

În spatele ușii stă
fetița în carne și oase
nu o metaforă
nu o alegorie
nu o proiecție pe care s-o chinuiți voi, în domeniul fantasticului.

?
În spatele ușii e fetița
crescută fără iubire
fetița sălbăticită care caută amintirea aerului
liber
în tablourile cu car și cu boi
cu copaci și căpițe
în petalele trandafirilor
de plastic
din vază
în apele de argint
ale oglinzii

În spatele ușii e fetița
violată de rude

o fetiță
căreia nu i se adresează decât cuvinte răstite
căreia nu i se permite să miște obiectele
și să întrebe

În spatele ușii
sunt toate fetițele crescute ca și cum
ar reprezenta o absență,
un minus
ceva mai puțin
ceva care trebuie călcat în picioare, zdrobit
toate fetițele crescute ca și cum
ar reprezenta etapa intermediară
materia amorfă, multiplă, cea mută și fără cuvinte
crescute ca și cum ar fi strugurii materiei care naște
din care se naște sângele altora ca și cum
fetițele nu ar merita atenția voastră
pentru că fetițele reprezintă uitarea

În spatele ușii
sunt toate fetițele violate de rude
și de străini

fetițele care își amintesc foarte bine

În spatele ușii sunt toate viitoarele femei
violate de soți
și de străini

În spatele ușii sunt mamele
viitoare
depresive

care închid ușa în fața
fetițelor care vor deveni
viitoarele
mame
violate și
depresive

care închid ușa
în fața
fetițelor
violate de rude
și de străini.

În spatele ușii
este fetița care a căutat
răspunsurile despre moarte
în culorile fuzionate
ale unei mărgici

de sticlă

este fetița care a căutat iubirea în
propria voce
în propria mângâiere
în propria oglindire

În spatele ușii
este fetița
zdrobită de rude și de străini
la fel ca mama care n-o putea iubi

și în spatele ușii
este fetița care nu a mai știut să vorbească

fetița care a tăcut
nepieptănată, legată, însetată
ghemuită în colț

În spatele ușii
este fetița în carne și oase
nu o metaforă
nu o alegorie
nu un pretext pentru literatură

Și fetița aceea
din spatele tău
sunt eu.

Deschizi ?
Încă nu e târziu.
Deschide.

Bianca Ela

Este scriitoare și traducătoare. De 25 de ani, ține jurnale care uneori se transformă în ierbare sau în caiete cu liste. Face poeme fără pretenții, hibride, narative. Are grijă de o ferigă, o iedera helix și o violetă africană, și crede cu toată puterea în solidaritățile queer-feministe antirasiste și anticapitaliste la care și cele mai singuratice și mai fragile dintre noi pot pune umărul. Este membră a Cercului de lecturi feministe Dysnomia.

Alex Horghidan

Face uneori scenografie pentru teatru politic, uneori ilustrează articole și cărți de copii, din când în când tatuează și de multe ori își desenează fricile pentru a și le domoli. @0sens

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Poezie • Proză
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu