Filme feministe recomandate de prietenele mele

de Venila Rice

Italia, martie 2020.

Pentru mine, ca pentru multe dintre noi, izolate în casă în perioada asta, contactul cu lumea este prin telefon, skype sau social media. Copleșită de știri și de tot ce se întâmplă, mi-e greu să mă apuc să fac ceva pentru mine – chiar și ceva plăcut– cu toate că știu că am nevoie. Am nevoie și am timp pentru asta, am o grămadă de timp, de fapt. Ce să fac cu tot acest timp? Personal, mi-e destul de greu să mă uit la filme, să-mi ofer timp și atenție pentru a face ceva draguț două ore la rând. Totul pare că-mi fură atenția: telefonul, posibilitatea notificării, mailurile – orice altceva. Dar, cum ziceam, am nevoie și doresc să-mi dau voie să-mi ofer acest timp.

Așa că am început să caut filme de văzut în carantină. Am întrebat câteva dintre prietenele mele ce filme feministe sau queer le-au plăcut, și de ce, și am vrut să fac o listă și s-o împărtășesc cu voi, să ne fie măcar un pic mai ușor în perioada asta solitară și nesigură.

[Btw, niște titluri se găsesc în lista făcută de prietenx de la Super, pe care o recomandăm.]

Carolina, activistă și scriitoare

Îmi vin două documentare în cap în acest moment. Unul este Queercore: How to Punk a Revolution (2017) de Yony Leyser, care mi-a plăcut mult de tot, are avânt revoluționar queer :)). L-am proiectat la Macaz și am auzit de el dintr-un articol, e o narațiune foarte mișto despre puterea din marginalitate, despre queer as in punk as in against norms and opressive systems. Și are o atmosferă așa revoluționară, arată cum câțiva oameni pot construi o atmosferă ca și cum e o mare mișcare politică și pot anima alți oameni.

Al doilea este The Punk Singer (2013) de Sini Anderson [pe Youtube, n.e.], care tot are vibe empowering așa. Cred că l-am proiectat în 2014 la Claca, când făceam seri de film queer feminist. E și ăla inspirator, adică e pe femme power. Și te lasă cu impulsul să faci chestii, să-ți manifești puterea din interior (ca femeie, ca femeie queer șamd).

Queercore, how to punk a revolution
The Punk Singer

Fay Marie, friend of artists și cinefilă

Born in flames (1983), regizat de Lizzie Borden. Este un SF feminist și politic care discută teme ca sexismul, clasismul, rasismul, heterosexismul într-un stil DIY 1980s punk + good music! Am plâns când l-am văzut. L-a pus un prieten la Moxa Film Nights. Mi-a plăcut și chiar m-a surprins că pentru vremea aia filmul a fost foarte incluziv și direct legat de problemele sociale cu care se confruntă femeile. Adică nu era doar un film white feminist. Foarte intersecțional.

Born in Flames

Flavia Dima, critică de filme și curatoare de ocazie

That’s a hard choice! Aș începe cu Adopțiune (1975) al lui Márta Mészáros, nu doar fiindcă l-am văzut recent și pentru că e groundbreaking în istorie (ea e prima femeie care a făcut film în Ungaria, prima femeie care a câștigat Ursul de Aur la Berlin), dar și fiindcă e o poveste minunată despre solidaritate feminină transgenerațională în care este explorată sexualitatea feminină și raportarea la identitate în diverse moduri.

La mujer sin cabeza (2008) a Lucreciei Martel – una dintre cele mai importante cineaste contemporane – care explorează, intersecțional descompunerea treptată a iluziei unei vieți perfecte și liniștite a unei femei burgheze [pe Youtube, în limba originală, n.e.].

Și, fiindcă este un clasic absolut care, cumva, are legătură cu oamenii care stau mult în casă zilele astea, și explorează ideea izolării alături de teme queer, aș recomandă Je, Tu, Il, Elle (1974), al lui Chantal Akermann [pe Youtube, n.e.]. E dinainte de Jeanne Dielmann, care e considerat de mulți cel mai important film feminist de artă din istorie și deschizător de drumuri.

Also, pe situl Acoperișul de Sticlă avem o serie numită Girls on Film, cu dosare despre regizoare importante din istorie, dar și din cinemaul contemporan. Enjoy

Adoption
La mujer sin cabeza
Je Tu Il Elle

Alexandra, artistă

From the top of my head, aș sugera filmele lui Agnes Varda, ca The Gleaners and I (2000) sau Vagabond (1985) (dar ăsta e cumva tragic…). Nu știu cum să zic să nu sune pretențios, dar cred ca le-aș recomanda pentru un fel de radicalism poetic 🙂

The gleaners and I
Vagabond

Bianca Basan, designeră CUTRA#2

Btw! Eu am un tatuaj pe picior cu portretul uneia dintre femeile regizoare de film din anii ’50, destul de underground, din cinematografia de avangardă, Maya Deren! Recomand Meshes of the afternoon (1943) [pe Youtube, n.e.]. Când am descoperit-o la douăzeci de ani, mi-a schimbat tot universul creativ. Deren a fost printre primele femei regizoare de film de avangardă/ experimental și o pionieră a filmului DIY.

Agnes Varda, tot. În special Vagabond (1985). Mona, personajul principal este a bad ass, a hitchhiker, a misfit și o visătoare. O femeie independentă pe ecranele cinematografelor din anii ’80 și în rol principal? Da, vă rog!

Daisies (1966) de Věra Chytilová [pe Youtube, n.e.]. Două adolescente într-un suprarealism anarhic. Chytilová este pionieră a filmului ceh de avangardă.

Chantal Akerman, tot. În special Les Rendez-vous d’Anna (1978), Jeanne Dielman, 23, quai du commerce, 1080 Bruxelles (1975) & Je Tu Il Elle (1974).

Trinh T. Minh-ha cu Surname Viet Given Name Nam (1989). O hibridizare între filmul documentar, eseu, ficțiune și poezie. Filmul chestionează statutul femeilor vietnameze după războiul din Vietnam.

Meshes of the afternoon
Daisies
Surname viet given name nam

bianca ela, poetă

Soldații. Poveste din Ferentari (2017), regizat de Ivana Mladenovic, care arată cu multă sensibilitate și grijă povestea de dragoste și intimitatea relației dintre doi bărbați precari. Cartea după care e făcut scenariul e plină de cinism, dar filmul a reușit să trăiască independent de cinismul ăla, să meargă direct la miezul vulnerabil al poveștii și al personajelor, iar asta e ceva ce mi-a plăcut tare. (Ce nu mi-a plăcut a fost exotizarea Ferentariului.)

Soldații

Despina, arhitectă și kickboxer

Așaaaa… am unul pe care îl iubesc cu tot sufletul meu, My Happy Family (2017), din Georgia, scris și co-regizat de o gagică, Nana Ekvtimishvili. Îl iubesc pentru că o femeie la cincizeci-și de ani într-o societate foarte tradiționalistă ia decizia să se mute și să-și vadă de viață. Nu să rupă orice conexiune cu familia, dar să fugă și să devină cumva un om independent, pe picioarele ei, și un sprijin extern familiei, după ce s-a asigurat că toată lumea este bine – soț, socrii, copii. Și face asta nu pentru un alt bărbat, cum de obicei vedem în orice altă reprezentare a unei femei „breaking loose„, o face pentru că niciodată n-a fost singură: a tot trebuit să „îndeplinească” sarcini și roluri ca femeie, și întotdeauna pentru alții. Este un film foarte uman, într-un ritm foarte uman, aproape natural și plin de subtilități despre interacțiunile umane.

My happy family

Anca, artistă

Lynn Hershman Leeson! Alături de Maya Deren, Barbara Hammer, Akosua Adoma Owusu sau Chantal Akerman, Leeson extinde și nuanțează falia filmului experimental feminist prin pliurile cyberfeministe pe care le deschide și explorează. După Conceiving Ada (1997), o biografie SF speculativă despre prima femeie matematiciană care dezvoltă un algoritm, Ada Lovelace, Leeson experimentează estetic, narativ și politic în 2002 cu Teknolust [pe Youtube, n.e.]. Filmul apare la mai mult de cincisprezece ani după Cyborg Manifesto, al Donnei Harraway, când epicentrul industriei de gen SF începe să fie dominat de supereroi, și spune povestea unei femei de știință, expertă în bio-inginerie, Rosetta Stone (jucată de Tilda Swinton) care își injectează propriul ADN în cele trei self-replicating-automatons, clonele sale data & flesh care au nevoie de doze considerabile de cromozomi Y pentru a supraviețui, iar singura modalitate de a face rost de cantitatea suficientă de material genetic este prin computer- & bio- hacking. Filmul nu doar că desface optica de interacțiune fetișizând obediența dintre tehnologie și femeie, cu care ne-a obișnuit istoria filmului încă de la Metropolis-ul lui Lang, dar în același timp aproximează un alt tip de morfologie a sexualității, dorinței, identității și corpului, unde ceea ce intră sub spectrul umanului este tradus în fragmente de informație potențială și reprodus în unități de agenție bio-digitală.

Al doilea este Attenberg (2010) de Athina Rachel Tsangari. Poate că la prima vedere nu alipește un mesaj imediat feminist, dar filmul prelucrează și obfuschează un corpuscul bizar de ramificații, de la replicările cvasi-antropologice la constrângerile socio-economice, de la luxațiile afectelor de alienare la seducțiile defamiliarizante, de la negocierea identitară la limitele sexualității umane – toate întorcându-se în imaginea permeabilă, dar angulară, a Marinei, care imită comportamentul și mișcările animalelor în micro-secvențe performative nenaturale și anxios-exagerate. Nu e numai vrăjirea imitației, dublată, însă, de semi-ironia la adresa lui David Attenborough (de unde și titlul), dar și urma unei precarități a înrudirii și a intimității care traversează cadrele minimaliste și interacțiunile ritmice și discontinue cu Bella, prietena ei, și cu celelalte personaje.

Teknolust
Attenberg

Și… sugestiile mele

Primul ar fi, cu siguranță, Portrait of a Lady on Fire (2019) de Céline Sciamma, un film asupra căruia sunt total neobiectivă: superb, queer, feminist și foarte foarte frumos, care arată, chiar și literal vorbind, ce se întamplă când the female gaze poate fi explorat la maxim. Filmul aduce împreună chestii frumoase ca: povestiri de iubire între femei, sex, drugs & costume de epocă, așa că nu am nicio critică, este perfect, pa. În plus, una dintre protagoniste, Adèle Haenel, urmată de restul echipei din film, s-a ridicat de pe scaun și a plecat de la premiile César Awards din Franța, atunci când Roman Polanski, care are în dosar un caz de viol asupra unei fete minore, încă nepedepsit, a fost premiat ca „Best Director”. Așa că acum iubesc nu doar filmul, dar și cast-ul!

Al doilea este un film cam mainstream care, cu toate că nu este o capodoperă, merită văzut și dezbătut. Este Diary of a teenage girl (2015) de Marielle Heller, un film făcut după un roman grafic, cu vibe de teen movie independent. Acțiunea are loc în San Francisco în anii ’70, și ni se vorbește despre ceva foarte delicat: o fată minoră care își începe viață sexuală cu un bărbat mult mai mare. Ce este interesant pentru mine, într-o lume literară și cinefilă plină și superplină de Lolita complexes, care ne forțează să ne uităm la subiect prin privirea masculină, este că acest film are un focus diametral opus, și ne arată complexitatea situației din perspectiva tinerei fete, care are agency-ul propriu, are mult curaj și umor, nu este victimizată, și încearcă să se descurce și să înțeleagă ce i se întâmplă.

Și mai sugerez, pentru oricine nu l-a văzut încă, Paris is Burning (1990) de Jennie Livingston, un documentar cult [pe Youtube] despre scena de ballrooms și voguing în New York-ul anilor 1980. Tratează teme ca rasism, transfobie și homofobie, discriminare, sărăcie… Este un portret de grup empowering, tandru și puternic.

Diary of a teenage girl
Portrait of a lady on fire
Paris is burning
Venila Rice

Chiar dacă se simte ca o cățea, se desenează ca pisică. Asta e viața.

Cultură • Artă
Taguri: activism, artă, artă feministă, artă queer, autoizolare, cinema feminist, cinema queer, coronavirus, covid-19, emancipare, femeie, feminism, filme, filme feministe, filme queer, internet, intersecționalitate, intimitate, iubire, izolare, LGBT, online, performativ, provocator, queer, solidaritate, subculturi