Incel 101 sau Prospectul Black Pill

de Marina Oprea
Fotografii de Rio Rio

Hai să ne întoarcem în timp cu zece-cinșpe ani când eram cu toții mai ignoranți socio-politic, cu un grad de misoginism internalizat ceva mai mare și mai liniștiți sufletește, iar internetul încă nu era groapa toxică în care ne bălăcim astăzi, și povestea celor care se auto-intitulau nice guys înflorea. Să ne reamintim împreună despre friendzone, acest cimitir dezolant unde nice guys sau gentlemen se duc să moară. Nice guys erau tipi nu foarte atrăgători, nesiguri pe ei, stângaci în situații sociale, de regulă văzuți ca imaturi, fraieri sau tocilari. The friendzone devenea domiciliul lor atunci când fie se îndrăgosteau de câte o femeie tacit, fie își declarau dragostea și erau respinși, la final rămânând „prieteni”. Însă prietenia lor nu era una sinceră și nu erau cu adevărat interesați de o relație onestă de amiciție bazată pe iubire platonică și respect. Multe din prieteniile cu „nice guys” s-au dizolvat în momentul în care le-a fost clar că o relație este imposibilă. Pentru ei, femeia nu era o persoană în sine, cu care poți relaționa, ci în cel mai bun caz doar o potențială iubită sau în cel mai rău caz doar o bucată de carne.

Bine, acești nice guys consider că pot fi văzuți ca o figură prototipică a incelilor. Dar ce înseamnă „incel”? Mă așteptam ca acesta să fie cuvântul anului 2018, fiind un termen care de patru ani încoace s-a răspândit în media mainstream, în urma unui șir de crime împotriva femeilor. Se pare că m-am înșelat și că termenul nu a avut un reach atât de mare pe cât speram eu, dar am fost pe-aproape: cuvântul anului 2018 a fost „toxic”. Deși incelii au reprezentat o temă fierbinte de discuții, mai ales în mediul online, ei rămân în continuare într-un con de umbră al internetului, cu toate că fenomenul a depășit de mult bariera virtuală și a devenit o realitate periculos de ignorat.

„Incel” este termenul telescopat pentru Involuntary Celibates și se referă la membrii unor comunități online care se găsesc în incapacitatea de avea o relație stabilă de iubire sau un partener sexual, deși ei își doresc cu ardoare acest lucru. Majoritatea indivizilor care se identifică ca inceli sunt bărbați albi heterosexuali. Aceștia se strâng pe diverse forumuri închise unde și-au creat un spațiu sigur pentru discuții pline de ură, resentimente, depreciere de sine, misoginism și rasism, toate plecând de la ideea ca lor li se cuvine să fie activi sexual, dar nu sunt; motivele par că le scapă, ori poate nu își doresc să și le asume. Și unde altundeva să îți verși ofurile și să primești alinare de la alții ca tine, dacă nu online?

Fenomenul există de multă vreme, dar a căpătat vizibilitate în ultimii ani, în urma unor crime comise de inceli auto-proclamați și mai ales după discuțiile din jurul #metoo. Misoginii au apărut atunci pe internet ca ciupercile după ploaie: victim blamers [cei care dau vina pe victime în loc de abuzatori] care mai de care mai porniți să ia apărarea chiar și unor criminali pentru a spăla bunul nume al bărbaților de pretutindeni.

Dar hai să o luăm cronologic. Prima comunitate de inceli a fost începută în 1993, culmea, de o fată. Alana, o studentă din Canada, a creat un site unde scria și posta articole despre propriile trăiri legate de inactivitatea ei sexuală și lipsa unui partener. Site-ul a devenit mai târziu Alana’s Involuntary Celibacy Project, de unde și termenul. Ea și-a dorit să creeze o platformă unde și alții, care îi împărtășeau sentimentele, să se poată ajuta reciproc. Pe vremea aceea, comunitatea de inceli era cât se poate de inofensivă. Tineri prea timizi, anxioși sau nesiguri în legătură cu sexualitatea lor, ori cărora le lipseau cu desăvârșire skill-urile sociale, se destăinuiau altora ca ei. Bineînțeles că existau și de pe-atunci utilizatori care vedeau femeile ca pe niște obiecte, dar majoritatea erau tineri naivi sau ignoranți care aveau nevoie de puțină îndrumare.

Pe măsură ce Alana s-a găsit pe ea însăși și și-a depășit blocajele, a încetat să se identifice ca incel și a lăsat comunitatea în urmă, pasând site-ul unui membru necunoscut. Douăzeci de ani mai târziu, când termenul „incel” a revenit în forță, nu mică i-a fost surprinderea Alanei să descopere că a sa comunitate, bazată pe acceptare și înțelegere, s-a metamorfozat într-o subcultură profund misogină de edge-boys care celebrează violul și violența împotriva femeilor pe forumuri pline de frustrări, visuri obscene și fantezii de ucigași în serie. Incelii erau acum uniți sub impresia că dragostea și sexul li se cuvin de drept, iar drepturile lor sunt încălcate. Când termenul a ajuns și la urechile publicului larg, s-au coagulat două mari păreri. Au început să fie văzuți fie ca un grup de suport unde bărbații își permit să fie vulnerabili și să discute deschis despre ce-i neliniștește, fie ca o adunătură de dezaxați care atunci când nu își plâng de milă, își alimentează reciproc ura față de femei și persoanele active sexual.

În realitate însă, fenomenul e mult mai complex și mai nuanțat decât pare. Incelii reprezintă o comunitate de bărbați heterosexuali a căror suferință este cauzată de însuși sistemul de valori de care ei încearcă să se agațe: patriarhatul. Ironia sorții face ca în căutările lor disperate să-și explice de ce sunt indezirabili sexual, sunt incapabili să adreseze acest aspect. În schimb, și-au creat un spațiu online sigur pentru a-și valida realitatea distorsionată în care trăiesc. Spațiul ăsta este parte dintr-o mediu online mai mare: incelii sunt o sub-categorie a The Manosphere, termen umbrelă pentru o multitudine de platforme destinate bărbaților apărători ai masculinității hegemonice, care simt că își pierd din privilegii în detrimentul categoriilor sociale defavorizate, cum sunt femeile, persoanele LGBTQ+ sau comunitățile etnice – cu alte cuvinte, bărbați speriați că vor fi discriminați la rândul lor așa cum au discriminat ei de-a lungul istoriei. Pe site-urile manosferei, discuțiile sunt acaparate de „PUA” – pick up artists [artiști în agățat] și „MRA” – men’s rights activists [activiști ai drepturilor bărbaților], bărbați preocupați cu instaurarea unor valori conservatoare care efectiv se traduc în dominarea psihică și chiar fizică a femeilor: unii militează pentru legalizarea violului pe proprietate privată, de exemplu. Pe scurt, femeilor li se permit prea multe și trebuie să li se reamintească unde le e locul.

Incelii sunt doar o mică parte a manosferei. Restul comunității se dezice adesea de extremismul lor și îi bagă în aceeași oală cu feministele sau persoanele LGBTQ+, acuzându-i pe toți de victimizare exagerată. Manosfera e plină de convingeri foarte variate, însă toate au hipermasculinitatea ca punct de plecare: un mascul adevărat e forțos, violent, își impune cu brutalitate punctul de vedere prin dominare fizică, psihică și sexuală. Dar poate cea mai nocivă idee asociată cu hipermasculinitatea este controlul emoțional. Se știe că băieții nu plâng, în schimb se manifestă emoțional numai prin agresivitate sau sex, ideal amândouă în același timp. Aceste idealuri toxice la care mulți bărbați aspiră au consecințe grave asupra modului în care ei comunică cu femeile. Lipsa de compasiune, indiferența, reprimarea sentimentelor scot din ecuație posibilitatea unei conexiuni interpersonale autentice. Mai rău este că hiperamsculinitatea le este inoculată băieților de când sunt copii, mai ales prin pop-culture, publicitate sau jocuri video care le normalizează comportamentul agresiv și hipersexual. Pentru majoritatea femeilor este un coșmar, însă pentru manosferă rămâne un țel.

Fiecare comunitate a manosferei alege să se raporteze diferit la problemă: MRA au ales discursul politic pentru a justifica incapacitatea lor de a atinge idealul hipermasculin, PUA l-au deconstruit și încearcă să-l aplice sistematic, iar incelii au adoptat mentalitatea LDAR – lay down and rot [întinde-te și putrezește]. Dintre toți, aceștia sunt cei mai lipsiți de speranță și perspectivă, fiind cei mai departe de idealul hipermasculin, spre deosebire de restul internetului care caută să-și rezolve în mod activ „problemele”. Să nu uităm că toate acestea au loc online, pe site-uri și forumuri închise, unde masculinitatea toxică riscă să devină un soi de cult. Și desigur că acest cult vine la pachet cu o terminologie specifică cu care să se justifice și să recruteze alți adepți.

Nesurprinzător, având în vedere că idealul hipermasculin se propagă prin cultura pop, vocabularul lor conceptual este preluat din filme și meme: surse foarte accesibile care facilitează o distanțare de responsabilitățile și repercursiunile reale prin utilizarea unor termeni fanteziști și puerili. O parte din acest vocabular este împărtășit de întreaga manosferă. Cel mai comun termen este cel de „red pill”, preluat din celebrul film Matrix, ce constituie punctul de plecare al întregii mișcări: eliberarea de un simulacru al societății care înlănțuie individul într-o existență constrânsă. În practică, „red pill” reprezintă o supapă digitală pentru „băiețeală” și locker room talk unde bărbații pot vorbi deschis despre haosul masculinității contemporane, fără să fie judecați de vigilența corectitudinii politice. Pentru ei asta implică un anumit grad de „conștientizare” la care se ajunge acceptând „realitatea red pill”: este aproape imposibil pentru bărbați să-și găsească partenere sexuale în climatul socio-politic din prezent, în care femeile sunt din ce în ce mai emancipate.

Opinia lui Morpheus Manfred, moderatorul comunității The Red Pill – site cu peste 140k de membrii – este că metodele tradiționale de a curta și cuceri o femeie via flori, cadouri, gesturi romantice nu (mai) funcționează. După el dating-ul nu este în realitate așa cum apare portretizat în media: nu ajunge să fii bun și blând ca să cucerești o femeie, iar manosfera a apărut în urma necesității unui spațiu sigur unde bărbații își pot exprima ofurile folosind ce limbaj doresc, fără să fie acuzați de misoginism. În limbajul lor se strecoară cuvinte precum „alfa”, bărbați care reprezintă întruparea hipermasculinității; „beta”, un mascul sub standard, cu care unii MRA sau PUA mai sinceri chiar se identifică, dar care continuă să rămână în joc și să aspire la idealul alfa; „SMV – sexual market value” [valoare pe piața sexuală] care se referă la valoarea după care sunt judecate femeile pentru a stabili dacă sunt bune doar de un one-night stand sau de o relație; sau „hipergamie – o teorie conform căreia femeile, prin definiție, urmăresc să intre în relații cu bărbați peste statutul lor social sau nivelul lor de frumusețe fizică.

Imaginea prezentată de Morpheus pare mult mai inofensivă față de starea actuală a lucrurilor. Discursul lui sugerează că pe aceste forumuri bărbații se ajută reciproc sau cel mult își descarcă frustrările fără să facă niciun rău. În realitate însă, deja avem cel puțin trei categorii de bărbați ale căror frustrări se concretizează în acțiuni, iar în cazul incelilor, vorbim deja despre crimă în masă în numele hipermasculinității. În 2014 Elliot Rodger, un tânăr de douăzeci și doi de ani din Isla Vista, California, a ucis șase persoane și a rănit alte paisprezece, după care s-a sinucis. În timpul atacului Rodger s-a filmat în mașina sa, justificându-și acțiunile: își dorea să pedepsească femeile care l-au respins, cât și bărbații pe care îi invidia pentru că erau activi sexual. Tot atunci a trimis familiei și cunoscuților manifestul său intitulat My Twisted World: the story of Elliot Rodger [Lumea mea sucită: povestea lui Elliot Rodger]. Atât manifestul cât și videoul au adus pentru prima dată la suprafață ideile care circulau pe forumurile de inceli: o profundă ură de sine datorată neajunsurilor personale care stau în calea contactului sexual sau a relației de dragoste, dar și o ură profundă pentru persoanele active sexual. În cazul lui Rodger, fiindcă era pe jumătate asiatic, ura de sine se datora și rasismului internalizat și faptului că discursul white supremacist este foarte răspândit pe forumurile de inceli. Un băiat chipeș de altfel, Rodger a identificat etnicitatea sa drept cauză pentru care era incel, demascând preconcepțiile legate de inferioritatea rasială care, cuplate cu frustrare, invidie și ură acumulată, l-au împins la masacru.

În esență, el a reiterat discuțiile încinse din manosferă, un fapt cel puțin alarmant, având în vedere că sunt efectiv sute de mii de bărbați care gândesc și se exprimă astfel online. Desigur, restul manosferei a sărit să apere onoarea bărbaților de pretutindeni, declarând că astfel de cazuri sunt izolate iar incelii sunt niște plângăcioși care au dus victimizarea la extrem. Trebuie să înțelegem că acești bărbați și-au pierdut toată speranța: pentru ei nu mai există nicio șansă la sexualitate și iubire. Perspectiva lor asupra vieții este atât de întunecată și fatalistă încât ei înșiși au declarat că filosofia lor de viață merge dincolo de red pill. Deja au pășit pe teritoriul black pill unde efectiv nu mai au nimic de pierdut.

Aici deja nu mai discutăm despre alfa sau beta, deja avem personificări ale acestor concepte, fiecare cu nume propriu. Iar în cazul în care restul manosferei declara mai pe față sau mai voalat că pentru ei femeile sunt sub-oameni, pentru inceli nu mai există niciun dubiu. La ei vorbim deja de „femoids” pe care le împart în două categorii. „Stacy este stereotipul frumoasei proaste, blonda sexy, o creatură profund superficială, cu mai mulți parteneri sexuali la activ, mereu aranjată, orientată după bani, atenție și confort personal. „Becky” este tipa neatrăgătoare, pe modelul „Betty cea urâtă”, tăcută, retrasă, posibil inteligentă, dar în mare ignorată de toți bărbații. Evident, majoritatea discuțiilor de pe forumuri orbitează în jurul lui Stacy, deopotrivă ținta tuturor dorințelor cât și a urii incelilor, iar strugurii sunt tare acri. Toată frustrarea sexuală din jurul lui Stacy a degenerat în thread-uri online care sunt prea oribile de reprodus: folosirea unor termeni denigratori precum „roastie” – pe limba lor, o femeie a cărui vagin a fost atât de uzat de la sex cu parteneri multiplii încât arată ca o friptură –, redistribuirea sexului în societate, fantezii cu sclave sexuale, fantezii cu violuri, femei bătute și, nu în ultimul rând, femei omorâte în cele mai creative moduri.

Când vine vorba de ierarhizat bărbați, incelii nu sunt mai indulgenți, însă lucrurile iau o întorsătură interesantă. Aici, totul pleacă de la craniu, un reper straniu dar foarte înrădăcinat în mentalitatea oricărui bigot dintotdeauna. Astfel, facem cunoștință cu „Chad”, o altă figură față de care incelii au sentimente ambivalente. La fel ca în cazul Stacy, aceștia îl venerează și totodată îl urăsc pe Chad, un „alfa” prin excelență, dar lipsit de blândețea și compasiunea care altădată ar fi contat pentru „femoids”, dacă acestea nu s-ar lăsa, împinse de valul „post-modernismului neo-marxist”, să alerge după plăcerile frivole ale trupului. O critică plină de ipocrizie, având în vedere că vine de la un grup definit și centrat în jurul sexului.

Din această cauză Chad este inamicul numărul unu, un arogant egoist care trece prin mii de femei pe care le pângărește, lăsându-le în urmă cu demnitatea pătată, ca o marfă la mâna a doua, uneori cu copii de care trebuie să se ocupe „Non-Chad”. Acesta este incelul de bază, deși ei nu își spun astfel, însă folosesc termenul foarte reactiv pentru a accentua mai ales diferențele de natură biologică între un incel și un Chad. Și, se știe, poți să tragi de fiare și să ai un super corp, poți să iei steroizi și să îți faci implanturi, dar forma craniului nu se poate schimba niciodată. Această perspectivă fatalistă reprezintă însăși blocajul mental care îi ține pe inceli captivi în ceea ei numesc „inceldom, de unde nu scapi niciodată. Te naști incel, la fel cum te naști Chad. După părerea lor un Non-Chad poate fi cel mai frumos om în interior, dar „femoids” pur și simplu nu văd asta.

Există multe thread-uri în care membrii se prezintă în toată vulnerabilitatea lor, postând poze cu ei și comentând cât de rău arată, denigrându-se constant și găsindu-și în permanență scuze pentru care nu pot face sex. Pentru mulți acesta este punctul zero al urii de sine. De aici, incelii se împart și ei pe diverse categorii, plecând de la complexele de inferioritate care îi imobilizează: un „heightcel” este un individ scund, un „gymcel” este un tip care rămâne incel deși încearcă să meargă regulat la sală, un „wristcel” este un incel complexat de circumferința încheieturilor sale, un „currycel” sau „ricecel” este un bărbat a cărei etnicitate (indicată de terminologia rasistă) îl face indezirabil pentru femei și tot așa. Acest tip de denigrare de sine, declanșat de imposibilitatea de a atinge standardele de frumusețe impuse de societate nu se diferențiază, la bază, foarte tare de sentimentele de nesiguranță cu care se confruntă o mare parte din populația feminină. Doar că diferența majoră constă în felul în care fiecare se raportează la problemă: dacă femeile se învinuiesc pe sine că nu sunt îndeajuns de bune și caută să se conformeze standardelor impuse de societate, bărbații învinuiesc femeile pentru standardele la care ei nu se pot ridica.

Printre inceli, Elliot Rodger este încă privit ca un erou. Acte extreme, cum a fost crima sa, nu sunt cazuri izolate. În urma manifestului a urmat un val de crime motivate de frustrări ale unor bărbați ce se identificau ca inceli, culminând cu masacrul din Toronto comis de Alek Minassian, cu zece morți și paisprezece răniți. Înainte de atac, Minassian a postat pe Facebook că „Rebeliunea Incelilor” a început, iar Chad și Stacy vor fi dați jos în numele „gentlemanului suprem” Elliot Rodger. Vorbim deja de un cult care permite și alimentează propagarea unor idei atât de radicale, protejate de critică prin anonimitatea internetului, idei care se materializează în moarte și suferință pentru ambele părți.

Incelii sunt cu adevărat proprii lor inamici, ei demonstrează că limitele extreme ale depresiei, izolării sociale și urii de sine se pot materializa în acțiuni fatale când la mijloc se strecoară ideologia oprimantă a patriarhatului. Majoritatea incelilor sunt băieți triști și singuri care se simt respinși pentru felul în care arată sau pentru că nu se ridică la standardele femeilor contemporane, fără să își pună vreodată problema că însăși viziunea lor asupra lumii este ceea ce îi face realmente indezirabili. Câți dintre noi nu am fost încercați, mai ales în adolescență, de astfel de frustrări și noțiuni fataliste? Doar că marea majoritate dintre noi depășim acest moment. Ceea ce îi ține pe inceli pe loc este credința bine înrădăcinată că, bărbați fiind, sexul li se cuvine de drept.

Iată-ne așadar în fața unei radicalizări care are loc tacit prin cotloanele ascunse ale lumii virtuale, dar care își arată fața doar când se ajunge la un punct critic. Când Alek Minassian a fost arestat, narativa propusă de media, în mod surprinzător, nu a fost cea de lup singuratic, cu care suntem obișnuiți când vine vorba de agresori albi. Mai multe site-uri precum Reddit au banat forumurile de inceli pe motiv de instigare la violență, însă internetul e vast și mereu se va găsi o nouă platformă pentru a propaga mai departe principiile toxice după care își trăiesc incelii viețile. Acum că avem din ce în ce mai multe informații despre realitatea distorsionată a incelilor, dăm de o înfundătură. Mai pot fi acești bărbați salvați de valorile lor auto-distructive? Este posibilă deprogramarea, sau odată ce un individ se identifică drept incel, chiar nu mai există cale de întoarcere? Așa cum au ei sentimente de ambivalență față de Stacy sau Chad, la fel și noi, demografica blue pill, îi privim pe inceli cu un amestec de furie și milă. Dincolo de această confuzie contemporană însă, este mai imperativ ca niciodată să oprim perpetuarea hipermasculinității ca ideal în societate și să atacăm aceste valori ori de câte ori ne confruntăm cu ele. Numai așa putem preveni tragedii ca cele din Isla Vista sau Toronto să mai aibă loc vreodată.

Marina Oprea

(n.1989) este o artistă care locuiește și lucrează în București. A absolvit Universitatea Națională de Arte București, secția de fotografie și video. Ea face parte din grupul Nucleu 0000. Între proiecte scrie și traduce pentru Revista ARTA, precum și alte publicații artistice naționale și internaționale. Atât în lucrările sale artistice, cât și în cele editoriale, prezintă un interes deosebit pentru tot ce înseamnă pop culture și internet culture. O găsiți aici și aici.

Rio Rio

Este o artistă vizuală care folosește instalația și fotografia în practica sa. A studiat Foto-Video la Universitatea Națională de Arte și colaborează cu diferite publicații și platforme online. Proiectele sale recente sunt serii fotografice prin care explorează orașul în care a crescut și oamenii din jurul ei. Documentează prin fotografie experiențele personale dar și pe cele ale prietenilor săi, încercând să capteze diversitatea și identitatea fiecăruia. @rioriorioriorioriorio

Categorii: Societate • Comunitate
Taguri: , , , , ,
Previous Post
„Femeia de pe munte” și „no title”
Next Post
Cu B de la blues, cu B de la boală (partea 2)
Menu