La plural: Cum se scrie povestea unei actrițe rome

de Mihaela Drăgan
Ilustrație de Admina

În școala primară „puneam în scenă” de una singură piesele lui Caragiale, cotrobăiam în toată casa după costumele de bal din tinerețea mamei și a mătușii mele, după tot felul de obiecte care credeam eu că îmi sunt de folos în „producția spectacolului” și le aduceam pe toate la școală.

Apoi făceam distribuția în clasa mea (bineînțeles că îmi dădeam mie însămi rolurile principale, făceam pe șefa) și repetam „cu intonație” cu colegii mei până memoram textul. Când eram gata, anunțam profesorii să oprească tot, le spuneam și colegilor de la celelalte clase să vină în clasa mea și să vadă „Spectacolul”. În mintea mea, chiar credeam la modul cel mai serios că spectacolul meu e mai important decât orice curs. Nici nu îmi trecea prin gând că deranjam orele și că la vârsta mea de vreo 10 ani nu aș fi putut fi credibilă atunci când zic că „am un spectacol”. E, și chestia asta se repeta de vreo câteva ori pe an, toată lumea se obișnuise cu mine.

Am scris statusul ăsta pe Facebook în august 2019, după ce am jucat spectacolul Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?  în Cândești, în satul în care am crescut, chiar în curtea școlii mele. Toată vara trecută am jucat prin sate împreună cu compania mea de teatru, Giuvlipen, pentru comunități de romi care nu au acces la teatru. M-am întors de la scenele de teatru adevărate, după mai bine de douăzeci de ani, să joc în școala unde am învățat, iar de data asta eram o profesionistă cu diplomă de actriță. A fost emoționant să văd în mijlocul audienței neamuri despre care abia mai știam câte ceva sau pe tataia, care s-a îmbrăcat la costum ca să mă vadă jucând pentru prima dată.

Am mai spus asta de multe ori, eu sunt fix povestea aia cliché: mi-am dorit de când eram mică să fiu actriță și asta m-am și făcut. De multe ori, însă, să am meseria asta nu a fost cel mai frumos lucru din lume, așa cum îmi imaginam atunci când eram o copilă.

Îmi amintesc că am citit odată în Libertatea un material despre mine al cărui titlul era: Povestea fabuloasă a Mihaelei Drăgan. De la fata de romi din Cândești, la actrița care a rupt inimile italienilor, în care scria așa: Cumva, există minuni. Doar că nu se întâmplă așa, peste noapte. Ci au în spate ani de muncă, de chin, umilințe, lupte. Aceste ingrediente fac parte și din povestea Mihaelei Drăgan, o fată născută într-o familie mixtă (cu mamă romă și tată român), într-un sat uitat de lume din județul Buzău. Nimic nu lăsa să se întrevadă povestea de succes ce avea să urmeze.

Trebuie să recunosc faptul că m-am simțit mai degrabă derutată decât mândră de fraza asta care vorbea despre mine. Indirect, articolul sugerează faptul că e o minune că sunt actriță, eu o fată de romi din satul Cândești. Deși nu am menționat niciodată reporterului că am crescut într-o familie săracă, articolul sugerează informații pe care eu nu le-am dat, un conținut asupra căruia nu am avut un cuvânt de spus și pe care nu l-am putut controla înainte de a fi publicat: „O actriță… a cărei poveste de viață e demnă de un scenariu de film. Pentru că viața ei însă nu a fost una lipsită de griji, ba dimpotrivă.”

Povestea „romului sau romei sărace care s-a educat/ emancipat” e cam singura poveste pozitivă despre noi care vinde în presă. Percepția dezumanizantă despre romi ca entități sortite eșecului e atât de internalizată în mentalul colectiv, încât atunci când ni se prezintă o poveste de succes a unei persoane rome, senzaționalismul nu întârzie să apară: succesul pare rezultatul unei minuni. Iar în acest fel se creează un nou stereotip: excepția romă – o minoritate în rândul minorității noastre care a căpătat statutul de „rom care și-a depășit condiția”. De fiecare dată când aud sau citesc în presă această expresie dezumanizantă, îmi este foarte clar că se referă la romi ca aparținând unei condiții joase, inferioare, de sub-om.

Mentalitatea că romii sunt inferiori majorității albe și că nu îi pot egala pe români își are rădăcinile în rușinoasa istorie a sclaviei romilor în Țările Române. Atunci când suntem prezentate ca excepții, ni se amintește că numai unii dintre noi ne-am depășit condiția istorică de sclave și sclavi. Prin urmare, există încă o viziune modernă asupra relației de putere dintre foștii boieri/proprietarii de sclavi și noi, romii. Prin reîntărirea și actualizarea acestei relații de putere, violențele asupra noastră sunt încă odată justificate. Să fim portretizate în presă ca „excepții” sau ca „persoane rome care și-au depășit condiția” e o strategie periculoasă de psihologie inversă de a dezumaniza întreaga minoritate romă.

Trăim într-o societate neoliberală, care consideră concurența o caracteristică definitorie a relațiilor umane și vede lupta pentru egalitate și drepturi sociale contraproductivă pentru formarea unei „ierarhii naturale” între cei care reușesc și cei care pierd competiția. Neoliberalismul promovează falsa idee cum că cei care au succes sunt cei care merită, în timp ce aceia care nu sunt de succes trebuie învinovățiți pentru eșec. Neoliberalismul ignoră privilegiile de clasă, de etnie sau accesul la educație, care au contribuit la obținerea succesului unui individ, făcând să pară că toate acestea sunt propriul merit în timp ce îi blamează pe cei marginalizați. Persoanele de culoare eșuează tocmai pentru că lipsa lor de privilegii și sistemul nu le permite să facă nimic pentru a-și schimba poziția socială.

Așadar, într-o astfel de societate bazată pe principii neoliberale care menține ierarhiile sociale, povestea mea nu poate fi decât o poveste excepțională în care eu sunt o eroină, care a reușit să se bată cu toate greutățile vieții, să le învingă cu forțele proprii și să-și împlinească marele vis ca în filmele americane. Pentru că singurele povești pe care majoritarii le pot asculta și înțelege despre noi, romii, sunt acelea în care noi trebuie să muncim pentru educație până la capătul puterilor, să ne chinuim, să ne umilim, dar la sfârșit trebuie să reușim, altfel nu o să merităm respectul lor. Respectul lor va fi medalia noastră finală, această idee de respectabilitate care ni se impune fiind de fapt propria lor viziune asupra lumii în care trăim și nu a noastră.

Viziunea lor asupra respectului este construită arbitrar în urma experienței lor de grup social dominant, iar ca să dobândești calitatea de a fi demn de respectul lor, trebuie să adopți valorile după care ei se ghidează și pe care ți le impun. Trebuie să le recunoști puterea și dominația culturală ca să fii respectat. Ne-au făcut să credem că arta și cultura lor, ale albilor, reprezintă reperul după care trebuie să ne ghidăm, și că doar creația și operele lor culturale reprezintă „cultura înaltă și nobilă”, în timp ce arta și cultura romă este definită ca fiind inferioară, tradițională și folclorică. Nu de puține ori, ca actriță, am întâlnit alți actori romi care nu voiau să fie asociați cu ideea de teatru și cultura romă pentru că le-ar fi conferit mai puțină demnitate personală decât singura lor alternativă: aderarea la o cultură albă, în care de cele mai multe ori, sunt nevoiți să accepte roluri stereotipice ca personaje rome. Prea puțin expuși la un discurs critic, am internalizat ideea că trebuie să aspirăm către această „cultură albă înaltă”, în loc să contribuim la dezvoltarea unei culturi rome căreia, încă, nu i se recunoaște aportul și inspirația pe care le-a dat, de fapt, culturii mainstream, de-a lungul timpului. De multe ori, râvnim la succesul artiștilor albi fără să conștientizăm că nu avem acces la aceleași resurse ca și aceștia. În mediile de teatru și film în care lucrăm, simt cum de multe ori se așteaptă de la noi să demonstrăm că suntem profesioniști, că nu suntem niște amatori, că spre deosebire de ceilalți romi, noi am ales educația.

Când „romul de succes” o să povestească cum educația i-a salvat viața, gadjeii o să se bucure până la lacrimi căci o să li se confirme încă odată, a n-a oară, că romii sunt singurii responsabili pentru educația proprie și singurii vinovați când nu beneficiază de aceasta. Pentru că societatea preferă să învinovățească romii pentru lipsa lor de educație în loc să recunoască faptul că trăim într-un sistem bazat pe inegalitate, care nu le oferă acestora acces la educație. Inclusiv mișcarea civică a drepturilor romilor a preluat de multe ori acest discurs al nevoii de educație în rândul romilor, uitând faptul că mediul educațional din România este unul care discriminează și segreghează copii romi.

De aceea, atunci când se celebrează excepția „romul de succes”, de fapt se celebrează un sistem opresiv care nu oferă tuturor șanse egale la educație și apoi, după absolvire, la un mediu profesional.

În cazul meu, conform presei mainstream, povestea de succes a constat în a-mi depăși condiția primară de „o fată de romi din satul Cândești” și a mă transforma în „actrița care a rupt inimile italienilor”. Precizez că am jucat o singură dată în Italia, la Roma, în turneu cu spectacolul „Roma Armee”, producție a teatrului Maxim Gorki din Berlin. Însă „a rupe inimile italienilor” însemna că am primit recunoaștere din Vest, iar dacă „Vestul superior” din mentalul românilor validează munca unei artiste rome, atunci nevoia autocolonizatoare a acestora este de a imita vestul. De multe ori, am primit interes în țară doar după ce am câștigat premii de teatru în străinătate. Munca mea a fost îndeosebi apreciată numai după ce am jucat și am lucrat în orașe ca Berlin, Londra sau New York. Deși m-am bucurat de fiecare experiență artistică pe care am avut-o cu instituții de cultură din Vest și mi-a fost satisfăcută nevoia de a pătrunde cu arta romă în spațiile mainstream ignorante cu privire la cultura noastră, mi-a fost foarte clar, de fiecare dată, că munca pe care noi o facem la Giuvlipen este mult mai importantă și mai valoroasă. Că un colectiv autonom de teatru rom poate genera cu adevărat schimbare statutului marginal al artistelor rome.

Foto: Augustina Iohan (Arhiva Giuvlipen)

Nu a fost deloc ușor să formăm un colectiv. Ca și în presă, vocea noastră era ascultată doar dacă discursul nostru nu conținea prea multă critică socială și politică sau era total lipsit de acestea. Părea că publicul se emoționează doar dacă ne expunem viața personală, experiențele intime și umilitoare prin care am trecut, noi sau cei apropiați nouă. Însă, dacă avem un discurs critic orientat către societatea injustă în care trăim, dacă vorbim prea mult de sclavie, de Holocaustul romilor sau de drepturile noastre, ni se reproșează că facem „propagandă romă” sau că suntem prea radicale. Publicul mainstream vrea să audă povești în care ne victimizăm ca să le dăm ocazia să se emoționeze și astfel să își dovedească lor înșiși că sunt „toleranți față de romi”, căci a fi tolerant nu înseamnă nimic altceva decât restabilirea relației de superioritate față de noi. În logica rasistă, doar ei sunt îngăduitori față de noi, doar noi suntem cei care greșim. Prin acest mecanism psihologic de apărare, ei se spală pe mâini de orice responsabilitate pe care ar avea-o față de noi, ca grup etnic oprimat, și față de lupta noastră antirasistă. Nu vor deveni aliații noștri, ci se vor consola cu lacrimile pe care au fost capabili să le verse pentru povestea noastră excepțională, care le rodează din nou în subconștient, sentimentul că noi suntem „celălalt”.

În film, lucrurile stau și mai rău, filmele de ficțiune nu ne reprezintă de regulă dincolo de stereotipurile deja știute. Există o singură narațiune unidimensională despre ce înseamnă să fi rom, de obicei strâns legată de sărăcie, lipsa educației și viața în comunitățile tradiționale. Femeile rome sunt reprezentate doar prin ipostaza maternității, bărbații romi sunt asociați cu violența și aproape niciodată aceste filme nu vorbesc despre spectatorii lor neromi și propria lor contribuție la istoria de rasism împotriva noastră. Nimic din această narațiune unidimensională nu le dă posibilitatea de a-și chestiona stereotipurile despre romi, ci dimpotrivă, le dă ocazia să și le întărească, prin exotismul pe care aceste filme îl întrețin. Astfel, de la „privirea albă” care exotizează cultura romă, până la abuzul împotriva noastră, nu mai e decât un pas.

O poveste individuală fabuloasă poate câștiga respectul gadjeilor, dar mai multe de același fel, le trezește disprețul. Societatea nu vrea ca noi toți să avem succes, ci vrea ca ierarhizarea socială să continue. Nu vrea ca noi, actorii romi să jucăm pe scena unui teatru renumit, ocupând spații care nu sunt construite pentru noi, ci vrea să rămânem acolo unde ne e locul, la fundul societății, să ne zbatem să facem teatru fără bugete și fără să avem o clădire pe care s-o numim Teatrul Rom.

De aceea, nici măcar în 2020, nu există un plan de înființare a unui teatru rom de stat în România. Din acest motiv nu avem nici măcar o instituție de cultură care să ne reprezinte.

Pentru că ideea de colectiv și de grup etnic puternic ar reprezenta o schimbare de percepție asupra grupului văzut ca inferior în unul aflat pe picior de egalitate. Iar societatea își dorește inversul: să mențină stereotipurile despre noi. Istoria ne-a învățat de atâtea ori cât e de profitabil pentru guvernele țărilor în care trăim, să ne prezinte ca inamici și țapi ispășitori pentru a distrage atenția de la problemele reale ca discriminarea și abuzurile împotriva noastră.

Societatea rasistă și neoliberală în care trăim vrea ca noi să credem că oricine, cu multă muncă și ambiție, poate să ajungă faimos, bogat și în poziții de putere. Dar asta e o minciună pentru că nu trăim într-o societate bazată pe meritocrație, ci pe una bazată pe privilegii și pe lipsa acestora. Succesul individual nu este niciodată câștigat de propria persoană, ci este suma unor privilegii de clasă, de etnie, de gen. Așa că, cu mult regret, vreau să-i spun viitoarei fetei rome din Cândești, care își dorește să fie actriță, că șansele ei de reușită într-o astfel de societate sunt minime.

Dacă citește materialul senzaționalist din Libertatea despre mine, nu vreau să se simtă vinovată la sfârșitul luptei pentru propriul ei vis, că ea nu a reușit să devină actriță în timp ce eu, da. Merită să fiu onestă cu ea și să-i spun că nici eu nu aș fi reușit doar prin muncă, talent sau determinare. Că mai există ceva de care nu ni se spune, atunci când ne facem vise în copilărie și acel ceva se numește injustiție socială.

Și dacă fata de la sat, care visează să fie actriță, va vrea să știe care e, totuși, superputerea puținilor romi care au reușit, o să-i spun că aceștia au beneficiat aproape întotdeauna de măsuri afirmative, nu sunt supereroi. Sper că și ei i se vor crea cât mai multe contexte de măsuri reparatorii pentru toate injustițiile care i-au fost aplicate din momentul nașterii într-o familie de romi și a ratat startul în cursa pentru succes.

Sprijinul de care eu am beneficiat ca să devin actriță poate fi contorizat cam așa:

1. Eu am am o familie care m-a sprijinit financiar, inclusiv a treia oară când am picat examenul de admitere la universitate. Nu intru în detalii legate de sacrificiile ce au făcut posibil lucrul ăsta, nicio familie nu ar trebui să fie nevoită să lupte pentru educația copiilor lor.

2. Când profesoara mea de teatru mă jignea pentru culoarea pielii mele închise, am avut sprijinul profesoarei de dicție care avea aceeași culoare a pielii ca și a mea. Timp de trei ani am avut suportul moral al acesteia. Nu am crezut în mine mult timp, dar să am pe cineva care să creadă, m-a determinat să lupt pentru diploma de absolvire.

3. După ce am absolvit, când mi-am dorit să am propriul meu one woman show, un ONG feminist rom mi-a plătit o parte din producție. Am beneficiat de sprijinul unei comunități feministe rome și nerome care m-a promovat, m-a susținut financiar, m-a încurajat și inspirat ca eu să fac exact munca pentru care m-am pregătit: să fiu actriță și chiar mai mult decât atât.

Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că se pot construi solidarități și dreptate socială doar dincolo de valori neoliberale ca individualismul. Așa că am creat un colectiv. Ni s-a părut mai important să creăm un colectiv de teatru rom în care ne putem reprezenta pe noi însene, decât să luptăm pentru cariere individuale într-un mediu teatral și cinematografic, care ne reduce la niște roluri stereotipice despre identitatea noastră etnică. Bineînțeles că sunt unii care încă mai cred, în mod naiv, că actoria este o meserie universală și orice actor, dacă e talentat, poate juca orice personaj. Însă pentru actorii romi, realitatea este că dacă au pielea închisă la culoare, nu vor fi distribuiți în roluri principale, care de fapt au fost scrise pentru actori albi, ci tot în roluri de personaje rome reprezentate caricatural sau prejudiciar. Ca alternativă la rolurile pe care le-am fi primit într-o cultură albă dominantă, am preferat să creem noi alte personaje rome care să redea demnitatea imaginii romilor în discursul artistic. La cinci ani de la înființarea Giuvlipen împreună cu actrița Zita Moldovan avem în repertoriu opt spectacole: Giuvlipen a devenit o platformă de promovare pentru majoritatea actorilor și actrițelor rome din România. Am creat reprezentativitate romilor în teatrul local și am produs un discurs artistic nou în România: rom și queer-feminist. Deși nu am depășit condiția precară a statutului de teatru independent subfinanțat, cred că ăsta ar fi momentul în care i-aș putea spune fetei rome cu vise de actriță că acum are ceva mai multe șanse decât am avut noi cinci ani mai devreme, când am pornit la drum, și că teatrul nostru este destinat tocmai persoanelor ca ea.

Foto: Loredana Bîtculescu (Arhiva Giuvlipen)

Am încredere în puterea colectivului și în exemplul pe care îl poate crea un grup de actrițe rome, care refuză să aibă o poveste individuală excepțională, ci preferă să creeze o mișcare artistică în jurul lor. În toți acești ani, am învățat că generăm schimbare atunci când ne asumăm un discurs artistic intersecțional și critic, fără compromisuri. În loc să capitalizăm interes prin propriile povești intime ca persoane rome sau să ne expunem experiențele de victimizare care, așa cum am explicat mai sus, nu fac decât să întărească stereotipurile, preferăm să ne dezvoltăm practica artistică într-un mod creativ și să creăm narațiuni diverse despre ce înseamnă să fii rom. În locul „lacrimilor albe” ale audienței noastre nerome, alegem să îi punem pe spectatorii noștri neromi față-n față cu un discurs critic pentru că vrem ca aceștia să-și chestioneze propriile prejudecăți față de romi, femeile rome sau romii LGBTQ+, atunci când ies de la spectacolele noastre. Nu poți să te aștepți să creezi un teatru revoluționar atunci când folosești un discurs moderat care să satisfacă pe toată lumea, ci trebuie să îți asumi să vorbești despre teme curajoase și provocatoare în spectacolele tale.

Dacă preiei această „rețetă” nu o să ai succesul ăla de „excepție romă” care prinde în mainstream, dar o să scrii cu siguranță istorie pentru colectivul tău și pentru comunitatea ta romă. Focusează-te pe cum să crești rezistența și să îți împuternicești propria comunitate romă prin arta ta mai degrabă decât pe a schimba mentalitățile rasiste ale spectatorilor tăi neromi. Spune povești de rezistență, nu de victimizare. Până la urmă, avem o istorie plină de abuzuri și violențe căreia i-am supraviețuit cu curaj. Gadjeii trebuie să învețe să ne privească ca persoane capabile să lupte pentru drepturile lor și nu ca entități vulnerabile, lipsite de orice fel de putere.

Mă gândesc adesea la noile generații de actrițe rome care vor veni după Giuvlipen și mă preocupă să le las această moștenire artistică. Când noi am înființat colectivul, nu existau spectacole de teatru în România, care să vorbească despre noi dintr-o perspectivă feministă queer. A trebuit să învățăm din propriile greșeli să ne rafinăm discursul artistic și să aducem teatrul rom la următorul nivel creativ. Am scris și produs spectacole de teatru contemporane ca Gadjo Dildo, Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?, Corp Urban sau Sexodrom, spectacole cu tematică istorică: Kali Traš – primul spectacol de teatru despre Holocaustul Romilor, și am inventat romafuturismul (mișcare artistică ce pune la intersecție cultura romilor cu tehnologia viitorului și vrăjitoria) ca să putem vorbi despre un viitor al romilor în care avem un cuvânt de spus, în spectacole ca Romacen: Vremea Vrăjitoarei.

Nu știu cum va arăta viitorul teatrului rom, de altfel, acum ca trupă de teatru independentă. Pandemia Covid-19 ne-a pus în situația dificilă de a nu putea asigura un venit stabil colaboratoarelor noastre, actorilor și actrițelor rome din spectacolele Giuvlipen. Însă, suntem mândre că până în acest moment am scris istorie pentru teatrul (rom) din România și nu am fi reușit fără solidaritate concretă, fără sprijin colectiv și fără unitatea queer-feministă de care am beneficiat în ultimii ani. Împreună suntem puternice, ca „excepții” însă, nu vom schimba imaginarul rasist.

Îmi imaginez și visez că peste zece, douăzeci de ani, practicile artistice colective vor fi îmbrățișate de noi generații de actrițe rome care se vor regăsi și reinventa pe ele însele ca artiste, așa cum simțim și noi că o facem în colectivul nostru.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Antirasism și decolonialism, curatoriată de Oana Dorobanțu.

Mihaela Drăgan

Este actriță, dramaturgă și, din 2014, co-fondatoare a Giuvlipen, companie de teatru rom cu agendă feministă, antirasistă și queer, înființată cu scopul de a promova un discurs critic la nivelul societății.

Oana Dorobanțu

Este cercetătoare în studii de gen și etnie, autoare și specialistă în comunicare pentru ONG-uri pentru apărarea drepturilor omului. Interesul său este să contribuie la crearea și menținerea unui discurs critic antirasist, queer și feminist provenit din și implementat în spațiul rom balcanic.

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu