„Pe stop”: o introducere la cum a devenit menstruația ceva stânjenitor

de șopârlița hiperactivată
Ilustrații de Maria Dimancea

Cum să încep să vorbesc despre un lucru atât de normal din viața mea și, în același timp, atât de ascuns, mistificat de-a dreptul, cu toate că i se întâmplă la mai bine de jumătate din locuitorii planetei ăsteia?

A fi pe pe stop, a fi pe roșu, a-ți veni problemele sunt câteva din deghizările de limbă sub care menstruația își face cunoscută prezența în mentalul colectiv cu care am crescut. Cu alte cuvinte, nouă, purtătoarelor de semne ale acestui proces fiziologic, ni s-a inoculat de mici ideea de găzduire în corpurile noastre a ceva „problematic”, „necurat”. Dar de la a fi considerate cuibușoarele unei murdării biologice la a fi creatoare malefice de tot felul de probleme nu e un pas chiar așa de mare. Și dacă ni s-au transmis aceste idei de la mame, surori, prietene, și noi le-am primit și trimis pe mai departe altora, fără să ne dăm neapărat seama de greutatea sensului lor, oare ce fel de mesaje au ingurgitat cei de sex masculin despre monstrul menstruației?

Poate că ar fi mai ușor de dat la o parte confuzia, dacă mergem înapoi pe firul roșu al istoriei și facem un prim popas la filosofia aristotelică. Îl știți și voi pe tipul ăla bărbos din Grecia antică și cu privirea încruntată, de la care pornesc multe din ideile de bază ale culturii occidentale. Tocmai de la una din ele s-ar putea argumenta construcția inegalității de gen, care stă pe umerii raportului corpurilor masculin-feminin, relație intuită cu mult înaintea dezvoltării medicinii moderne. Liniile simetriei, ale frumuseții angulare și considerate masculine, adevărul și raționalul erau principiile de prim rang ale clasicismului Antichității. „Normal” era așadar ceea ce putea fi încadrat în aceste directive. Reversul său, în acest caz, anormalul și implicit monstruosul, se defineau în directă opoziție cu ceea ce treptat au devenit pentru societatea vestică marile canoane de la care orice abateri sunt urmărite, controlate și pedepsite, cum explică Carmen Veronica Borbély în cartea ei Genealogies of Monstrosity (2014). Corporalitatea primește astfel și valențe politice.

Corpul feminin, în schimb, făcea orice, numai nu putea fi închis în ideologia strâmtă a geometriei Antichității. A dovedit că nu poate fi constrâns de „legile naturii” cu iz de machism, printr-un du-te vino periodic ce presupunea o oscilație între două stări marcant diferite – cea ante- și postmenstruație. Metamorfozele corpului feminin pot părea cu atât mai mistice, cu cât e mai vizibilă diferența dintre aspectul fizic din timpul sarcinii, ulterior sarcinii, sau cel al copilăriei, când pare aproape identic cu trupul masculin. Formele necunoscutului știm că nasc frică. Trădarea identității ce promitea similaritate se pare că dă viață, în schimb, neîncrederii și discordiei.

Tot papa Aristotel descrie corpul feminin în antiteză cu cel bărbătesc pe direcția unui rateu biologic. Așa cum era reperată diformitatea în rândul animalelor, așa era conceput și trupul suratelor noastre, o copie în oglindă, imperfectă și incompletă a trupului masculin. Tot așa și sângele menstrual era văzut ca o componentă impură a mecanismului reproductiv, cum explică Borbély. Acesta era trupul pe minus, cum i s-ar spune, îi lipsea acel ceva considerat mii de ani mai târziu și de către Freud ca instigând invidia pacientelor isterice.

Astfel, a fost nevoie de o singură mișcare de pendul ca de la considerentele „biologice” ale murdăriei sexului feminin să se ajungă la cele de natură etică, reproduse și vehiculate și de sistemele religioase occidentale. E de neiertat ca fetele pe roșu să intre în biserică. E o blasfemie ca femeia să nu își îndeplinească rolul de cuptoraș al umanității și să lase vizibile urmele sexualității sale în ochii lumii. Părul lung lăsat descoperit în incintele bisericești, niște simple extensii de cheratină de altfel, primesc conotații tipic sexiste. Mesajul știm care e: ea, femeia, este agentul provocator, el, bărbatul, un mielușel ușor de ademenit și totuși, o fiară cu instincte imposibil de controlat.

Ba mai mult, de-a lungul istoriei, mitul sângelui menstrual s-a umflat și s-a tot umflat. Plinius cel Bătrân atenționa lumea de primejdiile numeroase ale lichidului purpuriu. La o simplă atingere a unei picături de-ale sale cu vin proaspăt, acesta din urmă devenea acru; plantele și semințele lor se făceau sterpe, iar muchiile tăișurilor se făceau boante. Stupurile de albine nu rezistau acestui monstru roșiatic, iar nefericiții patrupezi canini care ar fi gustat din el s-ar fi îmbolnăvit de accese de nebunie, doar câteva dintre miturile sexiste ilustrate de Liv Strömquist în romanul grafic Fruit of Knowledge: The Vulva vs. The Patriarchy (2018). Și uite așa monstrul devine tabu.

Tot Strömquist ne povestește istoria cuvântului tabu, care e foarte interesantă și merge în paralel cu discuția noastră. Termenul își are originile în cultura polineziană, din tupua sau forma înrudită, tapu, ambele cu două semnificații: sensul originar de „menstruație” și forma cea mai des întâlnită în traduceri, „sacralitate”. Conotația peiorativă a termenului tabu i-a fost atribuită abia mai târziu de colonizatorii creștini, mulțumită prejudecăților ce le-au adus cu ei la pachet și le-au atribuit triburilor indigene și culturii lor. Și totuși, efectele se resimt până astăzi.

O scurtă privire prin magazinele de la colț de stradă și păienjenișul de supermarketuri de peste tot e îndeajuns să vedem cât de extinsă este piața de produse sanitare destinate în principal ascunderii tuturor indiciilor că menstruația și-a făcut apariția periodică. În reclame se dansează în jurul subiectului. Niște lichide albăstrui sunt folosite să sugereze grosimea ori puterea de absorbție a produselor cu pricina. Bineînțeles că fenomenul se încadrează în rândul acelor procese fiziologice care țin mai degrabă de sfera intimității și nu se vor neapărat scoase la iveală în toată splendoarea lor. Dar, pe cât de răspândită e existența sa, pe atât de mult se ascund vestitele tampoane prin mâneci, jachete, buzunare secrete, de ai crede că se face trafic de substanțe ilegale!

Iar dacă sunteți și mai alerți/alerte, veți simți mirosul anxietății în aer, ori de câte ori o persoană se declară în perioada de dinaintea furtunii roșii, sau știți voi, perioada sindromului premenstrual (PMS, așa cum e alintat pe scurt drăguțul). Dar în fapt, ceea ce pare să se ascundă dincolo de alăturarea fatală a acestor trei litere e atenția sporită acordată unui foarte important efect al așa-zisei patologii – o deficiență în productivitatea profesională, casnică sau chiar personală, cum explică în mod clar Lisa Fannen în Threads, o colecție de texte despre politica PMS-ului, feminism și anatomie. În modelul capitalist de astăzi, unul dintre cele mai mari păcate ce se pot comite este cel al eliberării de eficiență. Atunci, nevoia absolut normală de repaus, fie că e declanșată de factori fiziologici, fie de o oboseală emoțională, e oricum asemuită unei maladii, derapajul de la linia dreaptă a bandei rulante de fabrică fiind din nou cea taxată.

Și apropo de această viziune asupra PMS-ului ca o perioadă neproductivă și irațională… Liv Strömquist ne invită să ne imaginăm cum ar fi fost el văzut dacă bărbații cisgen ar fi fost cei care ar fi trecut, ciclic, prin câteva zile intens emoționale, conectate cu tristețea, anxietatea, misticismul. Ea își imaginează cum statui ale bărbatului premenstrual, ca mare gânditor romantic, ar fi fost înălțate, și cum PMS-ul ar fi fost considerat o perioadă intensă, intelectuală și profundă!

Întorcându-ne la capitalism, ciclicitatea și schimbarea continuă la care societățile agrare trebuia să se adapteze, au fost de mult timp sufocate și învinse de omul industrial. În mod similar, omul capitalisto-tehnologic nu mai are de ce să plece capul în fața unui ritm care nu e impus de voința proprie și care nu se conformează țelului suprem – profitul. Și cum această societate este și una aproape exclusiv patriarhală, se înțelege de ce tot ceea ce nu urmează modelul masculin tradițional este ridiculizat, inferiorizat, controlat, patologizat și pedepsit ori de câte ori produce devieri.

Deci, cum să mai descriu experiența mea de a avea menstruație? La fel de normală ca respiratul. La fel de reconfortantă ca o pătrățică de ciocolată decadentă. Similar de enervantă uneori cu o zi lungă și obositoare. La fel de plină de contradicții ca orice altă dimensiune a vieții.

șopârlița hiperactivată

Cercetez, predau japonezisme, analizez, scriu, desenez, visez cu ochii deschiși, pictez mai anapoda uneori, reacționez și mă agravez, mă las purtată de muzică și idei abstracte. Mai și contrastez dadaist printre cuvinte și identități, dar mai mult cyber decât punk.

Maria Dimancea

Purtătoare convinsă a unui caiet de schițe, o pasionează granița dintre real și imaginar, ceea ce încearcă să surprindă în ilustrațiile sale. Desenează de când se știe și cel mai mult îi place să se regăsească în oamenii din jur. @mariasiminad

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu