Primul pas către un transfeminism. O perspectivă transmasculină

de Arin Vlad Dragomir
Fotografii de The Gender Spectrum Collection
GIF de Tăietzel Ticălos

În copilărie jucam fotbal și mă semnam „Vlad” pe spațiile goale din revistele mamei. Fiindcă eram un copil cuminte, mă semnam așa de la adăpostul rochițelor, cu care ceilalți mă îmbrăcau. În adolescență scriam multe jurnale, toate la masculin. Fără a cunoaște termenul transgender, consideram cu nonșalanță folosirea masculinului un fel de „eu liric” de nechestionat.

Pe la șaisprezece ani, cartea „Sfinx” de Anne Garréta, scrisă în întregime la persoana întâi fără a ni se revela genul celei care narează, m-a făcut să îmi pun primele întrebări. Întrebări despre ce? Cartea vorbea despre o pasiune intensă pentru un personaj feminin. Și într-adevăr, multă vreme am căutat răspunsuri la întrebările mele în exterior, în sexualitate, crezând că ceea ce mă făcea să mă simt altfel față de alții era orientarea sexuală.

Mai târziu, la facultate, am scris o povestire scurtă despre o relație cu o femeie, unde genul naratorului rămânea, de asemenea, ascuns, folosindu-mă și de neutralitatea limbii engleze. Mediul open-minded în care scriam ar fi primit cu deschidere o povestire despre atracția unei femei față de altă femeie. Era inutil să mai recurg la trucuri lingvistice, prin urmare, de ce o făcusem? Ce ascundeam până și de mine? Întrebările au devenit mai serioase.

Mai târziu, într-o relație cu o tipă care se autodeclara feministă, dubiile mele legate de gen, exprimate mai deschis, au fost primite cu reticență. Ea nu credea în identitatea de bărbat trans, considera masculinitatea și feminitatea sisteme învățate și reproduse. În prezent, feministele care se autodenumesc „gender critical” văd tranziția de gen ca pe o trădare a luptei feministe. Chiar și în 2018, la Pride-ul din Londra au existat proteste anti-trans din partea unor persoane care se identificau ca feministe. Din punctul lor de vedere, tranziția reafirmă stereotipurile de gen, fără a vrea sa admită că unii bărbați trans le transcend în diverse feluri, așa cum o făceau și în corpurile de dinainte de tranziție. Diferența este că o fac dintr-un corp cu care se simt aliniați și mult mai confortabil.

Ceea ce multă lume nu înțelege – chiar și în comunitatea LGBTQAI+ – este că disforia de gen nu este despre „a face”, ci despre „a fi”. Este despre corp, despre vocea care vorbește mereu în interior la masculin și este obligată să existe în lume într-un corp interpretat ca fiind de femeie. Nu despre „ceea ce ai putea sa faci” ca bărbat.

Feministele „gender critical” sau TERFs (trans exclusionary radical feminists) cred că dacă rolurile de gen ar fi suficient de flexibile, nimeni nu ar mai dori să tranziționeze. Pentru ele a „deveni bărbat” pare să sugereze că a fi femeie nu e suficient. Însă, din punctul meu de vedere, un bărbat trans nu devine bărbat, este bărbat mereu până la reîntâlnirea cu corpul lui corespunzător. Ceea ce cred că trebuie să admitem este că a privi un bărbat trans ca pe o „femeie nereușită” este o formă de misoginism internalizat.

Ce nu am conștientizat mult timp a fost că e ok să fii empatic, intuitiv, sensibil, să vorbești despre ceea ce simți, ca bărbat trans. Nu trebuie să fii dur sau agresiv, e ok și să te atragă alți bărbați, poți să ai o ținută androgină. În cazul meu, aceste trăsături au fost folosite deseori pentru a mi se invalida identitatea. Standardul este dublu: unui bărbat cisgender, cu toate că aceste trăsături îi sunt reproșate, nu se ajunge să îi fie contestat genul.

Spre exemplu, odată ce m-am simțit mai confortabil și sigur de identitatea mea de bărbat transgender, am și început să mă deschid mult mai ușor cu privire la atracția față de alți bărbați. Multă vreme am respins-o considerând că este în conflict cu masculinitatea mea non-cis. Internalizând stereotipuri de genul acesta, mi-am auto-sabotat cu îndoieli drumul spre regăsirea de sine. Am fost de multe ori în pericol de a-mi nega fie masculinitatea, fie feminitatea. Și cred că uneori încă mai sunt. Cred că am reușit să mă regăsesc ca bărbat trans doar în momentul în care mi-am acceptat întru totul și feminitatea.

Destabilizarea masculinității trans ia, în opinia mea, două forme. În primul rând, în feminismul trans-exclusionary e înlocuită cu „feminitatea subversivă” ca ideal și tranziția este judecată din punct de vedere moral. Spre exemplu, autoarea E.J. Levy a anunțat recent pe social media lansarea unei biografii a medicului James Barry. Încă din subtitlu protagonistul este descris ca „a woman all along” [tot timpul o femeie]. Dar James Barry și-a exprimat dorința de a fi înmormântat fără examinarea corpului, după ce trăise toată viața ca bărbat. Având în vedere că a trăit la începutul anilor 1800, nu s-a putut identifica în mod explicit ca transgender și nici nu avea acces pe atunci la tranziția medicală, chiar dacă ar fi dorit-o – și aici vreau să specific că asta nu este o condiție obligatorie pentru a fi trans. Levy se folosește de acest argument, ignorând contextul istoric, pentru a-l prezenta ca pe o „femeie cu un secret” și a-l lăuda ca pe o „eroină a timpului său și a tuturor timpurilor”, care a refuzat limitările de gen ale lumii în care trăia. În continuare, autoarea e reticentă la toate intervențiile persoanelor trans care insistă ca Barry să fie identificat așa cum se identificase în timpul vieții, la masculin.

Pe de altă parte, în subculturile queer, anumite proceduri limitate legate de tranziție sunt considerate subversive, ca forme de afirmare a unor politici radicale prin determinarea liberă a propriului corp și negarea genului ca sistem binar. Însă, în același timp, o tranziție care ar include și o operație de reconstrucție genitală, cum e faloplastia, este în continuare privită de mulți cu reticență, ca și cum ar reconfirma existența a numai două genuri și ar fi în sine ceva normativ și opresiv, fără a ține cont de autonomia personală a fiecăruia.

În multe conversații din social media, am remarcat că este încă destul de puternică poziția unor TERFs care, atunci când sunt aduse în discuție teme feministe cum ar fi abuzul, consideră ca acestea nu pot afecta decât corpul femeii cis. Feministele trans-exclusionary pleacă de la premiza că doar femininitatea cis este obiectul luptei lor. Ceea ce se pierde din vedere este că un bărbat trans, tranziționând, nu câștigă în primul rând un privilegiu, ci pierde privilegiul de persoană cis. Iar a fi outed ca persoană trans într-un spațiu nesigur, ca de exemplu o toaletă publică, prezintă riscuri la fel, sau poate chiar mai mari, ca cele la care sunt expuse femeile cis.

Cred că primul pas spre un feminism trans-incluziv este conștientizarea diferenței dintre „a face” și „a fi”: doresc un corp cât mai apropiat de ce este, în privirea mea, un corp masculin pentru a exista în lume ca bărbat, nu neapărat pentru a face ce face în mod stereotipic un bărbat. Din acel corp, cu care mă identific, pot lupta împotriva masculinității toxice, și tot de acolo pot accesa și masculinitatea și feminitatea mea, pe care le iubesc în egală măsură.

Arin Vlad Dragomir

Este un work-in-progress, un gender-traveller fără o destinație precisă. Locuiește cu 12 plante fragile și puternice, care îi reamintesc ce înseamnă perseverența atunci când Arin e gata să renunțe.

Tăietzel Ticălos

E o artistă vizuală a cărei practică investighează transmutarea realității în spațiul virtual și contemplează la dezvoltarea narațiunilor digitale. Este interesată de obiectificarea sexuală, media socială ca media de consum sau performance-ul digital. @letempsperduuu

Categorii: Identitate • Corp
Taguri: , , , ,
Previous Post
Subliminal Toxic Masculinity
Next Post
Buni sparge nuci
Menu