Responsabilitatea pasului în spate. Un articol-colaj despre bărbați și feminism

de Alina Medoia
Colaje de Bianca Mocan

Am început să lucrez la acest articol-colaj din nevoia de a-mi gestiona dezamăgirea, tristețea și furia față de lumea binară și calcifiată în care trăim, unde femeile sau oricine nu se conformează sunt agresate, iar unii dintre puținii bărbați „feminiști” declarați se bucură de statut, respirând tot aerul celor din jur, în timp ce reproduc aceleași comportamente toxice împotriva cărora se poziționează declamativ. E timpul ca greutatea luptei feminismului intersecțional să nu mai fie doar pe umerii celor oprimate. E timpul ca bărbații cis-hetero să își chestioneze pe bune privilegiul și să îl folosească ca sprijin.

Înțeleg că nu există repere evidente și discurs alternativ, iar dacă nu aș fi avut lângă mine câțiva bărbați, majoritatea queer, dar și hetero, pe care să îi simt cu adevărat aliați, într-un proces real de deconstrucție a propriilor condiționări patriarhale, poate aș fi fost total lipsită de speranță. Așa că m-am apucat să vorbesc cu prietene și prieteni, feministe și feminiști despre ce anume avem nevoie, care ar fi pașii, în ce direcție și cum este procesul pentru cei care deja trec prin el.

După câteva luni de interviuri în bucătării, sufragerii, curți, parcuri, pe mail și chat, după transcriere și editare, a ieșit acest colaj de experiențe și păreri sub umbrela unei voci comune.

„Pentru mine feminismul este o imensă responsabilitate de a identifica acele puncte oarbe/ blind spots când vine vorba de privilegiile de care beneficiez. Am datoria să fac spațiu pentru ca vocile femeilor să fie auzite, am datoria să fiu prezent alături de femei în stradă, am datoria să înțeleg mai bine istoria oprimării femeilor.”

ierarhie, patriarhat

Ești crescut în patriarhat, în chestia asta profund ierarhică, masculină. Majoritatea bărbaților, mai ales dacă sunt albi, middle class și nu cresc în sărăcie extremă, cresc cu entitlement, cu o anumită percepție despre sine și despre lume, un fel de presiune de a reproduce niște tipare, de a vedea că viața lor se conformează unor standarde cu care sunt învățați. Și evident că acest parcurs nu e valabil nici pentru ei. Sau e valabil pentru bărbații care chiar bifează toate căsuțele, dar pentru majoritatea nu e cazul. Ei au puterea în relațiile lor nucleare de familie și în cercurile mai intime să manifeste un fel de eu sunt alfa aici, dar când ies din bula lor se confruntă cu o realitate în care sunt tot subordonați unei lumi inegale, nasoale și inechitabile.

Patriarhatul e nașpa pentru toată lumea, e o chestie evidentă și știută. Pentru oricine, indiferent de gen. Dar afectează disproporționat persoanele care din punct de vedere intersecțional cad în spectrul cel mai discriminat, cel mai defavorizat – femei trans, femei sărace, femei rome etc. – dar îi afectează foarte mult și pe bărbați. Nu doar că nu pot să se descurce cu ei înșiși și cu ce simt ei prin lume, dar nu se pot descurca nici cu ceilalți, iar asta produce foarte multă violență și inadaptare, o tensiune permanentă, senzația că nu știi cum să primești faptul că trăiești.

Mi se pare că ori ajungi într-un punct în care ți-e clar care este principala problemă, ori ajungi într-un punct în care ești defensiv și nu accepți. Asta vrea lumea să cred, așa vor feministele să cred, dar de fapt nu e așa. Dar e o problemă, nu știu care e, încerc să-mi dau seama. Nu poți s-o identifici, nici nu poți să accepți, ești foarte defensiv și refractar.

***

Faptul că mama mea a fost abuzată fizic când eram mic de un soț agresiv, în mod clar m-a influențat major. Am trăit violența pe pielea mea, alături de ea, și acest lucru nu are cum să nu influențeze felul în care văd lumea. Există o violență sistemică. Țin minte că, citind Monique Witting, am avut un soi de revelație. Ea zice că violența împotriva unei singure femei acționează și ca un avertisment pentru toate femeile – oricând, oriunde, oricare dintre ele poate fi o victimă. Și ăsta e un instrument puternic. Tocmai de aceea solidaritatea este atât de importantă.

***

Erau o parte din viața cotidiană, bătăile. Simțeam pe pielea mea cum e să fii bătut, vulnerabilitatea, frica. Băieții aveau o gașcă foarte ierarhică, era clar că at the top erau băieții alfa, puternici și ceilalți erau un pic temători, să nu-i enerveze, cu conștiința că uite ce mi s-a întâmplat în trecut. Era foarte normalizat, și eu eram din categoria băieților mai mici și mai firavi. Senzația propriei tale vulnerabilități, insignifianțe și expuneri în fața unor căcaturi de genul ăsta, mi se părea că e o chestie de ghinion. Eram scund și destul de firav, puteam să fiu și eu mai înalt și mai puternic, să fiu și eu mai important. Era foarte ușor să citești în jurul tău diferența dintre băieții obișnuiți și ăia care erau mai mari, mai puternici, dominanți, bully. Era o dominare pe care o vedeam reprodusă în tot felul de medii. La un moment dat, dacă nu funcționa o conversație, se ajungea imediat la intimidare fizică. Să cresc sub spectrul acestei amenințări m-a afectat puternic. Am început să o văd și între băieți și fete.

***

În liceu, am aflat și citind, dar și vorbind cu maică-mea, că femeile în toată lumea au început să aibă foarte târziu dreptul să voteze. Că erau constrânse în anumite roluri și aveau multe dezavantajele, multe forme de discriminare. Până la vârsta aia, crescusem și cu stereotipuri de gen – cum trebuie să fie băieții, cum trebuie să fie fetele, dar nu aveam vreun background pentru ele, nu știam că veneau la capătul unui proces istoric. Apoi am încercat să înțeleg și de ce s-a întâmplat asta, că nu s-a întâmplat random. Puteau să fie și bărbații care nu aveau drept să voteze, dar „s-a întâmplat” să fie femeile. Nu era o chestie a hazardului. Era un motiv mai amplu, mai vechi.

Ăsta a fost procesul prin care am încercat să înțeleg și să observ felul în care e afectată viața familiei mele, viața bunicilor sau a străbunicii mele. Sau cum e afectată viața colegelor mele de clasă, felul în care funcționează dinamica între băieți și fete de vârsta mea.

Ca tip straight, în interacțiunea cu fetele, a început să mi se pară nașpa și scârboasă zona de hooking-up. După aia, foarte mult timp n-am mai intrat în vorbă cu nimeni, că toată zona mi se părea foarte problematică. Eram foarte pasiv, nu știam cum să pun degetul pe ce mi se părea în neregulă, dar ceva era în neregulă. Mi se părea că tot procesul era neechilibrat.

***

Prin liceu, mi-a mărturisit o colegă că eu, ca băiat, nici nu-mi imaginez cât de greu e să fii femeie. Ceea ce m-a mirat – eu îmi imaginam că pentru ele măcar e mai ușor. Tot cam în perioada aia am fost apostrofat de o prietenă, pentru că am avut o exprimare teribilistă de genul cutare să sugă pula. Îmi aduc aminte că mi-a explicat cu răbdare și calm că sexul oral nu este un motiv de persiflare, nu trebuie să fie un mod de dominare și nu înseamnă că dacă cineva practică sexul oral este „imorală”. Asta a fost cam cea mai apropiată manifestare de feminism, bineînțeles, mult înainte să aud pentru prima oară termenul.

***

Sunt norocos că am fost un copil mai queer de când eram mic. Am fost atras de băieți, astea au fost primele experiențe sexuale mai relevante. Pe urmă intrând în sistem cu școala, am intrat și în sistemul de heteronormativitate. În primară și în generală nu mă shame-uiau că aveam părul lung sau că arătam ca o fetiță, ci sistemul lor de bully era proactiv, într-un sens rău. Mă împingeau să mă dau la fete: hai mă, dă-te la aia, nu vezi că te place. Dar într-un fel destul de agresiv, mă împingeau pe mine să fac ce făceau și ei. Și eu nu făceam asta.

Pentru mine era o dramă să urmez cerințele colegilor. Când ești mic, e o ciulama în cap, n-ai niciun control, vezi că ăia fac aia, ăia îți zic ceva, tu vrei să fii și tu cool. Am trăit un chin din punctul ăsta de vedere. M-a făcut să nu-mi explorez atunci zona de heterosexualitate. Eram terorizat că trebuie să interacționez cu fetele, nu aveam nicio referință. Astea sunt începuturile mele, care m-au făcut să resping zona de macho. Așa era discursul: ai văzut-o pe-aia, ce cur, ce țâțe are, ce-aș fute-o – obiectificare la maxim.

Totuși, ca să fac față mediului în care eram, am intrat apoi și eu în jocul lor și îmi băteam joc cu ei de aceleași lucruri. Era o dualitate, pentru că trebuia să supraviețuiesc. Și nu pentru că am ales eu, ci pentru că așa se întâmplă. Adaptarea nu se întâmplă printr-o decizie conștientă, ci se întâmplă pentru că trebuie să supraviețuiești în momentul ăla, ca un copil inconștient ce ești. E ca o sugativă, te impregnează cei din jur și devii și tu ca ei.

Sunt conștient acum că validam orice, de fapt. Dacă ajungeam în niste situații, încercam să joc dublu rol, era o ambiguitate. Am învățat să fiu și queer și golan și heteroi și gay și bisexual și toate în același timp, dacă se ivea contextul. Răul pe care-l făceam este că validam majoritatea, pentru că n-aveam contexte în care să fiu queer sau să vorbesc despre asta. N-aveam cu cine, nu aveam prieteni queer, nu aveam o altă gașcă cu care să fi dezvoltat o altă formă de exprimare, o altă teorie.

Când am auzit termenul de patriarhat mi s-a părut foarte valid pentru mine și lumea în care trăiam. Nu am avut nicio zonă de respingere. A fost o chestie de wow. Și feminismul mi s-a părut foarte just, luându-mi ca reper experiența: faptul că sunt queer de când sunt mic, că am fost bullied, că vedeam diferența și separarea în școală, în liceu, între băieți și fete, băieții cu treaba lor, fetele cu treaba lor.

feminism, intersecții

Mi se pare că bărbații încep să-și autochestioneze practicile și comportamentul față de femei și de alți bărbați, în momentul în care iau contact cu diverse critici feministe, sau poate când au în familie, sau în jur, surori, prietene, persoane apropiate care trec prin situații nasoale din cauza unor bărbați. Vorbim de violență, abuzuri emoționale, abuzuri sexuale… pe unii asta ajunge să-i sensibilizeze un pic și să-și dea seama că există niște comportamente nocive din partea altora.

Cred că trebuie să existe și o disponibilitate individuală de a vrea să lucrezi cu tine. La fel de bine cum unii pot să reacționeze pozitiv, prin autochestionare, alții pot reacționa defensiv, prin a respinge și a-și consolida și mai mult comportamentele sexiste.

***

Bărbații din jur pe care îi văd că practică un fel de feminism, nici măcar nu sunt bărbați în sensul clasic al cuvântului, cis-hetero. Nu îi vezi foarte rigizi, e clar că și-au deconstruit niște chestii și performează genul mai fluid. Dar se întâmplă să fie ori fiindcă au o sensibilitate aparte, ori că au fost crescuți de o familie de femei care cumva i-a făcut să fie mai fluizi, fie că sunt bărbați queer/ gay care își explorează zona asta mult mai mult. Se întâlnesc cu patriarhatul direct pentru un tip de „feminitate” pe care îl exprimă și ajung să primească similar de multă violență precum femeile. Atunci unii o reprimă și încearcă să fie duri, alții o conștientizează și și-o asumă.

***

La nivel intersecțional, mi se pare că toate vin din același film. E această normă patriarhală, heterosexuală, majoritară și cumva oricine se abate de la ea, intră în categoria ne-ok. Femeile sunt cea mai mare categorie care intră la ne-ok, și pe lângă femei mai sunt multe categorii care se confruntă cu oprimarea, din cauză că nu se încadrează. Se leagă toate, fiindcă e o tendință de a respinge celălalt-ul, alteritatea, tot ce e diferit de „mine”. „Eu” am fost învățat că felul corect de a fi pe lume e cel în care sunt „eu”, bărbatul clasic cis-hetero. Moment în care realizezi că nu e chiar așa și faptul că ce ai fost învățat – că centrul lumii ești tu și tot restul e greșit – e doar un discurs de a aduna puterea în mâinile unor oameni, în timp ce alții au fost deposedați de ea.

Dacă ești misogin și urăști femeile, o să urăști și persoanele non-binare care nu intră în nicio categorie, o să urăști și bărbații gay care exprimă feminitate, se leagă toate. Homofobia și ea vine din sexism, și tot așa. Poate o să urăști și persoanele de alte etnii că nu arată ca tine, poate nu, nu e obligatoriu. Intersecțiile astea de ură sunt la fel de complexe ca și cele de ne-ură. Le vezi cum se intersectează și cum e ca o pânză de păianjen în care ne afectează sistemul economic capitalist combinat cu patriarhatul.

pas în spate

Bărbații cis-hetero, de-acolo ar putea să înceapă: să-și chestioneze felul în care îi afectează patriarhatul. Prin a se întreba: cum m-a futut pe mine patriarhatul? În ce fel m-a afectat acest sistem? Ce privilegii îmi iau din el și ce privilegii mi-a oferit? Cu ce cost, ce am plătit pentru privilegiile astea? La ce am renunțat?

Aici cred că începe un proces mai blând de autochestionare și de terapie, decât chestia aia defensivă, să nu zic ceva greșit că o să mă atace feministele – aia mi se pare că nu duce absolut nicăieri. Oricum, decât să aberezi și să ocupi tot spațiul, mai bine ți-e frică și taci. Dar ca transformare, nu transformă cu nimic pe nimeni frica asta. E un fel de defensivitate care arată o teamă de a vedea cum te-a afectat acest sistem. Încerc să fiu ok, dar mi-e frică să caut mai profund.

***

Îmi dau seama că e supergreu, sistemul patriarhal are mii de ani. E un monolit cât universul ăsta. Eu chiar și așa cum am crescut, a trebuit să îmi impun și să-mi regândesc anumite chestii și să mă forțez să fac anumite lucruri altfel. De-asta spun că înțeleg că e supergreu. Mai ales că e vorba de a-ți schimba un sistem de a gândi, e complicat. Dar dacă nu te ocupi, nu se schimbă nimic.

Egalitate ar fi doar dacă bărbații cis ar renunța la poziția lor de putere, ar conștientiza asta și ar lupta să repare inegalitatea, neajunsul. Nu e ca și când femeile trebuie să te-mpingă de la spate sau să te facă atent la fiecare pas că nu-știu-ce-ai făcut. Evident că nu trebuie să vorbească bărbații în numele femeilor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să facă acțiuni care să le dea mai mult spațiu femeilor. Să se gândească că poate au ceva valoros de zis alți oameni în afară de cei ca ei sau cei care arată ca ei.

***

Dacă e să ne gândim la bărbații din jurul nostru și din mediile mai conștiente politic, ar putea să asculte mai mult, să se dea doi pași în spate, să valorizeze și alte tipuri de cunoaștere decât cea pe care o văd ei ca primară – rațională, hiper-logică – să valorizeze diferite feluri de cunoaștere – emoțională, senzorială, de percepție – care de obicei sunt asociate cu „femei” și sunt minimizate ca forță și valoare, de toată cultura occidentală raționalistă.

O asumare feministă din partea bărbaților pornește de la universul ăsta micro, în care tu îți chestionezi comportamentele în primul rând cu persoanele apropiate din comunitatea ta. Și nu doar că le chestionezi, ci asculți, asta fiind o dimensiune superimportantă, să învățăm să ascultăm feedback-urile și criticile celorlalți și să nu mai fim așa reactivi și defensivi la ele, dar și să faci ceva cu critica asta. Pentru că multă lume are senzația că dacă ești conștient de căcaturile pe care le faci, cumva e suficient. Dar nu e deloc suficient, dacă nu ajungi să schimbi ceva în comportamentul tău față de ceilalți, atunci degeaba.

proces, ce e de făcut

Există foarte mulți feminiști declarativi, care pot să aibă niște discursuri foarte frumoase, dar în comportamentul lor de zi cu zi sau în comunitățile lor restrânse, sunt agresori. They don’t walk the talk. Mi se pare foarte problematic, pentru că e mai important cum te comporți tu efectiv în viața ta de zi cu zi. Poți să nu fii feminist declarat, dar în același timp să ai o sensibilitate mai ridicată la chestiuni simple, de genul, să ai grijă să nu acaparezi tot spațiul. Asta e o chestie pe care îmi dau seama că o fac atât de mulți tipi și sunt total inconștienți de ea, e atât de imprimată în ei, încât pur și simplu nu realizează.

Eu una de asta mă ciocnesc cel mai frecvent acum: forme mai mici de sexism. De exemplu, așteptarea foarte construită social de mici la băieți, de a ți se oferi atenție. Așteptarea că femeile trebuie să îți dea atenție, trebuie să îți dea informații, trebuie să te educe, ești cumva entitled la timpul și la atenția lor. Dacă tipa respectivă nu-ți răspunde, de multe ori au o reacție foarte ofuscată, neînțelegând că timpul tuturor e limitat și nu au niciun fel de proprietate asupra timpului și atenției altora. Genul ăsta de solicitări vin din obișnuința că femeile trebuie să-ți facă ție temele, trebuie să te bage-n seamă, trebuie să-ți răspundă la avansuri sau să-ți facă munca emoțională.

Apreciez un fel de a lăsa garda jos, pe care l-am văzut la bărbații cărora nu le e frică că li se ia ceva atunci când nu trebuie să mai zică tot timpul ce cred, nu trebuie să mai domine, nu le e frică să se dea în spate din postura dominantă. Pur și simplu se dau un pas în spate și ascultă.

***

Avem internalizate felurile în care am fost învățate să fim atente la anumite persoane – pe cine ascultăm, ce tip de cunoaștere vedem ca legitim sau nu. De cele mai multe ori o să fim mai atente, noi, toată lumea, la vocile care sunt asociate cu un fel de masculinitate, într-un fel puternic, dominator, ierarhic, pe superpower, decât la anumite persoane care își asumă un fel de fluiditate, care cumva e mai nesigură, mai incertă, mai emoțională. De obicei, persoanele care chestionează stereotipurile se duc mai degrabă în direcția aia și sunt automat puse în inferioritate. E ceva la care trebuie să lucrăm constant, să fim atente pe cine ascultăm, cui dăm legitimitate.

***

Pentru mine momentul celor mai profunde schimbări a venit tot în urma relațiilor cu fete. Mi-am dat seama succesiv de toate chestiile pe care le internalizasem și pe care le reproduceam, toate căcaturile pe care le făceam. Urmăream un blueprint pe care-l văzusem și în familie și în alte relații – asta a fost partea cea mai dificilă și lungă a procesului, apropo de cum trăiesc, nu de ceea ce știam că e ok în capul meu și cum mă raportam rațional, ci comportamental. Și asta observ și acum, e un proces, o responsabilitate.

Reproduci fragilitatea dintr-o zonă de ego, te iei de mine, mă ataci. Am văzut-o repetată mult mai mult de bărbați, cu timpul am înțeles că vine din zona asta de entitlement. Ești entitled să ai anumite chestii și dacă celălalt chestionează niște lucruri la tine, te ataci și ești superdefensiv, te justifici, ești foarte suspicios. Cu timpul, cred că sunt mai ok acum decât în trecut, dar încă sunt multe de care încerc să-mi dau seama. Reușesc din păcate post-factum, dar încerc să-mi dau seama as it happens.

***

Apare des în conversațiile dintre tipi pe subiectul feminismului chestia de premiere: eu n-am fost niciodată agresiv cu o femeie, eu n-am fost niciodată misogin. E the basic normal way to live, nu trebuie să primești un premiu pentru asta, că n-ai făcut ceva de căcat. E foarte problematic să declami valorile pe care le ai. E egal cu zero dacă nu faci ceva cu ele. Și în situațiile în care nu o să primești un premiu instant pentru asta, în care n-o să fie nimeni care să te aplaude. E bine să te iubești pe tine însuți, dar într-un mod onest și sever cu toate părțile care nu ți se par în regulă. A te iubi nu înseamnă a considera minunat tot ce faci.

spații de învățare

Altfel, mă gândesc că ține foarte mult de o chestie colectivă, decât de una individuală. Tu ca persoană singură e foarte greu să treci printr-un proces de transformare. Ca să crească alt tip de băieți, mi se pare că e nevoie de un program colectiv de educație sexuală în școli, ca să se schimbe major felul în care creștem. Un program educațional care să învețe copii să nu mai facă diferența aia, dualismul ăla de gen, fetițele într-un fel, băieții într-un fel, să ia copiii ca pe copii și să îi învețe pe toți lucruri sănătoase, de a-și explora genul și sexualitatea fară să agreseze, fară să hărțuiască, să le vadă tuturor emoțiile, să îi valideze. Dacă s-ar întâmpla asta, teoretic ar crește o altă lume. Una e să crești un copil în lumea asta și să-l arunci în groapa cu lei, alta e să crească toți împreună.

***

Cred că e foarte important să își facă bărbații singuri aceste spații de deconstruire, pentru că e foarte greu să o ceri de la femeile care sunt cumva subiecții opresiunii, să te și învețe cu blândețe. Deși tu ai nevoie de blândețea aia ca să deconstruiești orice, e foarte greu să o ceri de la persoana care te vede ca agresor de multe ori, pentru că a fost agresată de mulți oameni care semănau cu tine. Să-și creeze spații de învățare, cum noi încercăm să ne creăm spații de învățare. Apoi să se întâlnească aceste spații diferite de învățare și să se producă ceva comun.

***

Cu bărbații cei mai apropiați am devenit mai atent prin discuții serioase legate despre cum ești în relații, despre viață, cum ești cu alți oameni, cum te raportezi la sexualitatea ta, încercarea de a fi ok și a fi loving. Dacă ai discuții oneste, recunoașteți unul la altul niște chestii despre care puteți să vorbiți.

A-ți recunoaște și chestiona privilegiul ca bărbat, e relevant și helpful, e un proces constant, non-stop, la care trebuie să fii atent zilnic, în orice moment. Normal că se întâmplă mai rar să îl simți atunci când ești înconjurat de oameni care nu cred în el, în forța lui istorică, dar mereu există.

***

Simt cum noi bărbații suntem destul de deconectați de emoțiile noastre și reprimăm foarte mult, ignorând emoționalul și judecând totul rațional și rece. Cred că și eu mai am de muncit în comunicarea cu alți bărbați, astfel încât să se transforme într-una deschisă, non-reprimată și conectată cu emoțiile noastre.

***

E foarte important să ne schimbăm modul în care ne raportăm la greșeli, pentru că, evident, toți greșim. Să vedem asta mai degrabă ca pe un teren foarte bun pentru învățare și a crește împreună. În cercurile noastre restrânse și fragile, aș pleda pentru un pic mai multă răbdare reciprocă și un pic mai multă comunicare empatică. Asta mi se pare că se aplică atunci când există și disponibilitate din partea celeilalte persoane de a înțelege că a greșit și de a-și modifica în mod vizibil comportamentul. Dacă ai pe cineva care respinge criticile primite în mod constant, care nici nu face nimic să le schimbe, nu e acceptarea sau empatia soluția, ci ai nevoie să iei o distanță mai mare față de oamenii respectivi.

***

Nu cred că calling-out-ul ăla clasic, în care faci shaming unei persoane pentru un comportament, poate să ajute la ceva. O practică de discuție transformativă tot nu simt că avem în situațiile astea. E bine să fie contextual, cred că pedeapsa și atitudinile punitive nu transformă. Asta vine nu din dorința de a salva agresori sau impostori, ci din dorința de a avea o practică ce ar putea să schimbe, să aibă efecte, altfel persoana o să facă lucrurile alea în altă parte.

***

Putem să anulăm dihotomia dintre ok și ne-ok și să vedem totul ca pe un proces continuu de transformare, în care nu există un punct final, la care să se ajungă vreodată. Și asta nu e ceva trist. Am internalizat foarte multe mecanisme de putere ale acestei lumi, ne asumăm asta, acceptăm fără să ne dăm cu capul de pereți. Fiindcă așa este, toată lumea le-a internalizat și cei mai oprimați oameni își dau în cap unii altora că au internalizat, toată lumea a internalizat.

Cumva tot ce facem e să fim în procesul de transformare comună, comunitară, în care deconstruim, discutăm, fără să ne shame-uim, fără să ne anulăm constant că Tu ai greșit aia!, ci cumva, mai degrabă, să încurajăm un spațiu de învățare, discuție și înțelegere continuă. Nu e niciodată un ok la care ai ajuns ființă iluminată și poate e bine că nu e. Poate e bine că suntem în constantă transformare. Poate e bine să nu vrem să ajungem într-un loc rigid, pentru că rigiditatea în sine e ceva ce nu ne ajută la nimic. Dacă îmbrățișăm tocmai ideea de transformare și de căutare constantă, procesul ca fiind sensul – mai degrabă asta ne ajută.

Important este să fim conștiente și să căutăm.

final colaj     

Cu alte cuvinte, nu cred că ai cum să fii empatic la istoria oprimării dacă ai fost mereu într-o poziție protejată. Putem să nu ne mai iluzionăm și să ne propunem ceva mai relevant, o poziție de complicitate, de punere la dispoziția luptei, care începe cu un mare pas în spate.

Suntem deschise la pași mici, timizi și vulnerabili, la schimbări de nuanțe și la dialog dacă și când e cazul. Toate și toți avem de muncit, dar poate că e cea mai relevantă muncă pe care am făcut-o vreodată, de o viață, să găsim drumul unii către ceilalți.

Alina Medoia

Este actriță-marionetistă-antropoloagă. A organizat ateliere de scriere autobiografică pentru film și teatru și a lucrat ca trainer de actorie și mișcare cu copii și adulți. Din 2016 ține serii de petreceri pe teme feministe și queer. Scrie și tot scrie.

Bianca Mocan

Artist vizual. A absolvit masterul la secția de grafică a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. Explorează aplicabilitatea artei în diferite contexte creative precum tipografia, colajul, ilustrația sau fotografia. Inspirația lucrărilor sale vine din cultura underground a generației sale și a ironiei societății în care activează. @biancamocan

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu