Romanokipo – Insultă și imitație în cultura pop românească

de Oana Dorobanțu
Ilustrații de Yanna Zosmer

În ultimii ani, în cadrul scenei de noapte bucureșteană și-a făcut loc un nou format de divertisment: petreceri cu tematică romă pentru divertismentul neromilor. Nu mă refer aici la petreceri cu manele în cluburi de hipsteri, ci la petreceri precum Șatra pe Lux din clubul exclusivist Gaia. Acest eveniment reprezintă o practică de reprezentare, pe care o numesc romanokipo (n.r. cuvânt compus din termenii „romani” și „kipo” – înfățișare în limba romani, dialectul căldărarilor).

Romanokipo reprezintă practica neromă de a purta îmbrăcăminte inspirată de cea specifică etniei rome, de modificare a limbajului într-o metaparodie lingvistică asociată etniei rome și/sau de a adopta un comportament informat de stereotipuri, având consecința de solidificare a acestor stereotipuri în mentalul colectiv. Prin metaparodie lingvistică, înțelegem un cumul de practici lingvistice: adoptarea unui accent asociat etniei, folosirea de greșeli gramaticale și de vocabular asociat etniei cu scopul de a lua în derâdere romii.

Romanokipo poate fi înțeleasă și ca o formă de brownface atunci când se iau în derâdere trăsături fizice ale romilor. Așadar, romanokipo poate fi înțeles în același registru cu practici de tipul yellow-/brown-/blackface. Izvorâtă din teatrul Minstrel, unde actorii albi își pictau fețele în culoarea negru și jucau roluri caricaturale menite să îi ia în derâdere pe afro-americani, practica blackface a dat naștere celor mai predominante stereotipuri afro-americane, care încă informează reprezentările culturale ale acestora. În prezent, această practică rasistă a fost tradusă în petreceri tematice unde albii se deghizează și se comportă conform stereotipurilor asociate afro-americanilor. Acest tip de divertisment destinat albilor este aspru criticat în State deoarece reprezintă o batjocură la adresa unei categorii sociale marginalizate. Iar aceste reprezentări culturale, la rândul lor, contribuie la menținerea altor practici rasiste poziționate mai sus în piramida supremației albe precum profilarea rasială, discriminarea rasială, crimele motivate de ură ș.a.m.d..

Imagine piramida supremației albilor + Credit traducere – Mădălina Abrudean

În România, blackface își găsește locul în filme sau emisiuni TV fără ca măcar o sprânceană să fie ridicată critic. Televiziunea încurajează de ani de zile și perpetuarea de narațiuni bazate pe stereotipuri despre romi și deghizarea gadjeilor (n.r. neromi în limba romani) în romi. Observăm romanokipo în seriale precum Inimă de Țigancă sau spin-off-urile sale, unde scenariștii și producătorii neromi construiesc roluri și narațiuni bazate pe stereotipuri, pe care ulterior le distribuie unor actori neromi, care adoptă haine specifice portului rom, un limbaj parodic și comportament informat de stereotipuri. Prin romanokipo, spațiul pentru narațiuni autentice despre romi este confiscat, iar diferența dintre romi și neromi devine fixată într-o natură stereotipică a romilor. Mai mult, practica își găsește un loc și în emisiuni ca Bravo Ai Stil! sau Te Cunosc de Undeva!.

Trebuie să înțelegem importanța culturii etnice în construirea unui sentiment de apartenență pentru membrii acelui grup; amintesc aici faptul că UNESCO a declarat în 1976 că „proprietatea culturală reprezintă un element de bază pentru identitatea unui individ”. Înțelegem cultura într-un registru sociologic: orice aspect al comportamentului social menit să ofere însemnătate/semnificație/înțeles mediului social, cum ar fi limba, obiceiurile, credințele, regulile, arta, cunoașterea, dar și memoria colectivă. Cultura este cel mai important mecanism de diferențiere între etnii, dar și liant etnic în ciuda separării geografice între diviziunile etnice, cu atât mai mult în cazul unui grup atât de răspândit geografic precum comunitatea romă. Într-o societate în care albitatea reprezintă hegemonia culturală, cultura unei etnii minoritare capătă o poziție secundară în structura de putere, subordonată unei perspective coloniale, sau de subaltern, în termenii folosiți de cercetătoarea postcolonială Gayantri Spivak.

În acest context, putem defini aproprierea culturală ca adoptarea superficială a unor elemente din culturi etnice de către membrii unui alt grup, de obicei dominant – superficială deoarece doar forma este împrumutată, însă înțelesul acelei forme este ignorat. Astfel, prin apropriere culturală înțelegem și o formă de degradare a culturii minorității, încurajată de o relație asimetrică de putere între grupuri. Găsim multe exemple de apropriere culturală în România, unul dintre cele mai proeminente poate fi cazul cântăreței Loredana, care a înregistrat în 2001 o piesă din folclorul rom fără a acorda credit artiștilor romi care au compus și interpretat piesa de-a lungul anilor. Atunci când Gabi Lunca, interpretă romă care înregistrase aceeași piesă în 1983, a încercat să își facă dreptate în instanță, un cercetător științific nerom a argumentat că piesa face parte de fapt din folclorul românesc, astfel că poate fi interpretată de oricine își dorește, iar instanța a decis că Gabi Lunca îi datorează Loredanei aproximativ 22.000 de euro. Nu numai că aproprierea culturală a afectat negativ o interpretă romă, dar prin natura argumentației unui nerom, cultura romă este degradată: un cântec compus și interpretat de romi timp de decenii fără intervenția creativă a vreunui nerom deodată nu mai aparține romilor, ci este scos din elementul său etnic și acordat culturii dominante. Vorbim aici de un rasism instituționalizat: atunci când experții nu iau în considerare aspecte importante ale producției unei opere, cum ar fi faptul că este creată de lăutari, acești experți de fapt aplică o viziune colonialistă asupra operei. Deoarece lăutarii fac parte dintr-un grup subordonat social, acești experți consideră că orice ține de cultura acelui grup face parte automat din cultura dominantă. E nevoie de o perspectivă postcolonială în înțelegerea artei românești, dar asta deja e altă discuție.

Diferența dintre apropriere culturală și romanokipo constă în faptul că în romanokipo vorbim despre o deghizare într-o identitate socială și culturală și o batjocură la adresa respectivei identități, pe când în aproprierea culturală vorbim de împrumuturi de forme culturale lipsite de înțeles. Dacă etnia romă ar fi fost o costumație pe care o putem îmbrăca și dezbrăca după pofta inimii, nu am fi fost înrobiți timp de cinci sute de ani și nici nu am fi fost exterminați sistemic în Holocaust, pentru că am fi putut să ne descotorosim de componenta rasială a etniei și scăpa de aceste structuri opresive. Din păcate, realitatea nu funcționează astfel.

Între romanokipo și apropriere culturală există diferențe, însă ceea ce leagă aceste concepte sunt consecințele negative asupra unui grup marginalizat. Mai mult, putem vorbi și despre acumularea de capital pentru membrii grupului dominant de pe urma însușirii unei culturi care nu le aparține și pe care au desconsiderat-o pe parcursul oprimării respectivului grup etnic. Capitalul acumulat de către majoritari aici poate fi economic, cultural sau simbolic, însă niciodată acest capital nu se întoarce în favoarea grupului producător de cultură, ci rămâne în proprietatea acelora care și-au însușit acea cultură, așa cum și-au însușit timp de secole munca romilor, fără ca romii să primească ceea ce li se cuvine sau reparații pentru structurile opresive ale trecutului și prezentului.

Ambele practici se bazează pe o relație asimetrică de putere între romi și neromi, care poate fi înțeleasă prin excluderea romilor de la masa decizională, tokenizarea anumitor romi, generarea de capital economic sau cultural/ simbolic de pe urma culturii rome sau mai simplu: însușirea de către un grup dominant a culturii unui grup subordonat social.

Voi examina îndeaproape cadrul în care este propusă practica romanokipo, în ce mod este reprezentată cultura romă și ce impact are fenomenul asupra imaginarului colectiv românesc. Pentru a concretiza această analiză și a nu o fixa în domeniul abstractului, voi lua ca studiu de caz petrecerea Șatra pe Lux organizată de clubul GAIA Boutique pe 8 aprilie 2019, de Ziua Internațională a Romilor – a doua ediție a petrecerii cu același nume, prima având loc în 2018. Acest eveniment nu este singular în peisajul românesc, însă reprezintă o culme a răspândirii a practicii romanokipo, în care neromii sunt așteptați să se îmbrace, danseze și comporte după cum dictează stereotipurile.

Port Gitano din Spania

Chei teoretice de înțelegere a textului

Aceste concepte, de altfel, pot fi folosite în viața de zi cu zi pentru a înțelege mai bine lumea în care trăim, realitatea socială cu care ne confruntăm și influența pe care au conceptele macro- și meso-sociale, la nivel individual.

În primul și cel mai important rând, pentru că discutăm la nivel de grupuri în societate, ne confruntăm cu dinamici de putere, iar aici puterea este definită de Michel Foucault în Discipline and Punish ca „o întreagă serie de mecanisme scrupuloase, definibile și definite, care influențează comportamente și discursuri”. Fac apel și la termenul cunoaștere în sensul totalității de conținuturi și înțelesuri pe care oamenii le folosesc pentru a interpreta și determina mediul înconjurător, în definiția lui Siegfried Jager și Florentine Maier. Tot de la Jager și Maier împrumut și metodologie de analiză a discursului și fac referire la limite discursive, adică limitele a ceea ce nu poate fi spus, printre care amintesc anumite strategii de restrângere sau extindere a discursului: implicația, aluzia, relativizarea etc..

Atunci când vorbim de înțelesuri atribuite diverselor situații cu care ne confruntăm, știm de la Stuart Hall că înțelesurile nu reprezintă ceva fix, însă cu ajutorul limbajului și imaginilor, acestea pot dobândi un caracter fix. În viziunea lui Pierre Bourdieu și Jean-Claude Passeron, aceste înțelesuri sunt inculcate prin intermediul violenței simbolice, anume impunerea unor anumite înțelesuri ca fiind legitime prin ascunderea relațiilor de putere care stau la baza lor. Putem întări argumentul violenței simbolice prin conceptul de hegemonie culturală introdus de Antonio Gramsci, pe care îl definim cel mai simplu ca fiind supremația unei culturii în detrimentul altora, o cultură care domină și manipulează toate formele de discurs dintr-o societate.

În viziunea lui Stuart Hall, stereotipurile abundă acolo unde există o inegalitate crasă de putere și că funcția lor este de a „reduce, esențializa, naturaliza și fixa diferența”, astfel că stereotipizarea devine un „joc de cunoaștere/putere” unde reprezentarea, diferența și puterea se întâlnesc. În aceeași măsură, bell hooks propune că stereotipurile „reprezintă o invenție, o ipocrizie acceptată atunci când pașii care ar face cunoașterea autentică posibilă nu pot fi făcuți”.

Folosesc conceptul postcolonialist de orientalism formulat de Edward Said în cartea omonimă ca „o formă de practici vestice în interacțiunea cu Orientul prin descrierea, predarea, ocuparea, guvernarea sa”. În plus, orientalismul reprezintă un sistem de cunoaștere, interpretare și reprezentare a Orientului din perspectivă occidentală, construit în baza teoriilor critice de reprezentare care adresează rolul relațiilor de putere asimetrice, care permit crearea unui tip de cunoaștere unilaterale și părtinitoare. Pentru a înțelege comunitatea romă în termeni postcoloniali, ne referim la subordonarea îndelungată și asimetria relațiilor politice, culturale, economice și de ordin intelectual dintre europeni și romi. În plus, datorită originilor indiene ale romilor așezați în Europa, putem privi situația în accepțiunea lui Ken Lee în următorul registru: „dacă estul a reprezentat Orientul din afara Europei, romii au devenit Orientul din interiorul său”.

Port Kalderash (căldărari)

O foarte scurtă istorie a stereotipizării romilor

Reprezentarea culturală a romilor din România abundă în stereotipuri care datează încă din perioada sclaviei și cea imediat următoare emancipării legale din sclavie în secolul XIX (n.r. folosesc aici „emancipare legală” pentru a sublinia lipsa unor măsuri de emancipare socială). Aceste stereotipuri sunt încă prezente în discursul public contemporan, iar o nouă formă de reprezentare își face loc în ultima decadă: reprezentarea culturii rome în contextul scenei de noapte din București.

Există puține documente la care ne putem referi în termeni de reprezentare culturală a romilor în timpul sclaviei, însă în cercetarea perioadei, găsim reprezentări ale romilor în afișe și texte referitoare la vânzarea de sclavi sau ca interpreți de muzică sau de comedie în curțile aristocratice, după cum o arată cercetările lui Ian Hancock, Carol Silverman, Mihai Lukács ș.a.. Reprezentarea culturală a romilor începe să abunde în secolul XIX, imediat după emanciparea legală din sclavie și în perioada în care statul român se concentra pe stabilirea unei identități naționale prin ceea ce Valentina Iancu numește „discurs hegemonic în artele vizuale”. Imaginea vizuală este subordonată unor planuri politice mai ample de occidentalizare a României, într-un efort de a picta națiunea română ca „albă, civilizată, europeană”. Iancu examinează modurile prin care artele vizuale au jucat un rol important în sculptarea și definirea rasismului antirom din România. În sensul ăsta putem observa o reprezentare mult mai docilă a țărăncilor nerome față de sexualizarea puternică a fetelor rome din tablourile acelorași pictori. Iancu vorbește despre o fascinație a pictorilor moderniști ai perioadei cu figura marginalizată a romilor văzuți ca „sălbatici și vagabonzi”, ceea ce poate fi înțeles ca o „consolidare a imaginii anormalității romilor, a diferenței absolute în mentalul colectiv cu varii aspecte criminale tipice vagabondajului”.

Pentru a nu deschide o discuție mai amplă, care nu face subiectul acestui articol, mă voi abține din detalierea reprezentării culturale a romilor în secolul XX. În schimb, voi continua cu o scurtă istorie a reprezentării culturale a muzicii rome în mainstream și în viața de noapte post 2000 pentru a contextualiza subiectul acestui material.

Spre finalul anilor ’90, manelele pătrund în mainstream în urma unei colaborări între lăutarul Adrian Minune și producătorul gadjo de muzică Costi Ioniță. În urma vizibilității ridicate a manelelor din această perioadă, criticul literar și senator la vremea respectivă George Pruteanu condamnă genul muzical ca fiind o formă de incultură și compară efectul „manelelor asupra muzicii cu efectul mucegaiului asupra pâinii: ceva ce alterează”. Multe emisiuni ale vremii au regurgitat același discurs rasist în scenete menite să ia în derâdere atât genul muzical, cât și pe ascultătorii acestuia (e.g. Cronica Cârcotașilor). În consecință, manelele nu au mai apărut la radio sau pe canalele TV muzicale, unde înainte de critica nocivă a lui Pruteanu, fuseseră cel mai solicitat gen muzical. Până în ziua de astăzi, videoclipurile manelelor apar exclusiv pe posturi TV dedicate, cum ar fi Taraf TV, însă nu pe cele mainstream ca MTV sau UTV, iar posturile de radio nu difuzează niciodată genul muzical. În schimb, interpreții manelelor sunt invitați adesea în cadrul talkshow-urilor de noapte, unde devin subiectele unor povești adesea exagerate de infidelitate, violență domestică sau în legătură cu mafia locală, cunoscută ca unul dintre principalii finanțatori ai albumelor de manele. Merită menționat aici că violența domestică nu trebuie minimalizată niciodată. În acest caz vorbim de un trop fals, un stereotip al răspândirii violenței domestice în comunitatea romă mai grav decât în cazul neromilor. În condițiile în care una din patru femei este o supraviețuitoare a violenței domestice în România, iar romii reprezintă o minoritate, responsabilii nu pot fi exclusiv romii, așa cum lasă de înțeles această suprareprezentare a romilor și subreprezentare a neromilor din media mainstream în materie de violență domestică.

O scurtă și incompletă cronologie a reprezentării culturale a romilor în scena de noapte bucureșteană

Voi încerca să urmăresc, pe scurt, cursul evenimentelor care – alături de reprezentările în romanokipo de la TV – au adus cultura romă în atenția elitelor scenei de noapte în așa fel încât aceștia să o revendice ca fiind a lor, să o exotizeze și fetișizeze în deghizări stereotipice, în loc să continue să o înțeleagă drept incultura care alterează imaginea și însăși esența lor, așa cum făcuseră până în momentul organizării primei petreceri în romanokipo. Menționez că evenimentele descrise mai jos nu încurajau practica romanokipo – deși am observat neromi în romanokipo la unele din aceste petreceri – relevanța lor stă în rolul pe care l-au jucat în construirea unei căi către petreceri în romanokipo.

În 2010, antropologul Adrian Schiop a găzduit o scurtă serie de petreceri cu manele pentru hipsterii din lumea artei bucureștene. Ce a făcut Schiop aici poate fi considerat un caz de apropriere culturală: și-a însușit un gen muzical creat de lăutari romi și denigrat de mainstreamul și elitele românești, l-a scos din elementul său (evenimente familiale, restaurante și cluburi de manele) și l-a propus într-un cadru nu numai nespecific, ci străin manelelor, astfel lăsând în urmă semnificația acestor cântece, care nu funcționează pe deplin în cluburi de hipsteri, ci întocmai în mediul în care sunt menite să fie interpretate. În 2013, un grup de muzicieni locali gadjei își unesc forțele creative cu diverși lăutari și formează Steaua de Mare, respectiv Future Nuggets în formă de proiecte muzicale menite să fuzioneze manelele și rockul psihedelic, iar muzica lor este ascultată la diverse petreceri și evenimente dedicate hipsterilor. Nu pot comenta pe deplin dacă aici vorbim de împrumut cultural sau de apropriere culturală pentru că știu de o perioadă de consultări și coproducție muzicală între romi și neromi, și cred că ar trebui luat fiecare caz în parte pentru a înțelege mai bine dacă vorbim de apreciere sau apropriere culturală. În următorul an, câțiva DJ din underground-ul bucureștean întemeiează PARADAIZ, un colectiv de organizare de evenimente, și îl invită pe Romeo Fantastik pentru un concert în Mecca vieții de noapte underground a Bucureștiului: club Eden. Pagina de promovare a evenimentului de pe Facebook, acum inaccesibilă datorită reprezentanților clubului Eden care au șters-o ulterior, a devenit rapid gazda opiniilor și glumelor rasiste, astfel creându-se o ruptură în scena underground.

Diverși organizatori de evenimente au copiat formula PARADAIZ, invitând lăutari maneliști în cluburi de hipsteri, pe care îi scoteau din elementul lor și îi aduceau într-un safe space hipsteresc pentru ca gadjeii să se distreze pe manele în afara presupusului pericol reprezentat de cluburile de manele în mentalul colectiv. Merită menționat aici că PARADAIZ a organizat și evenimente cu strângeri de fonduri pentru comunități rome defavorizate din Baia Mare sau din Ferentari, București; și că de asemenea, PARADAIZ a organizat singurul eveniment cu nume grele din manele dedicat comunității rome din Ferentari. Deși PARADAIZ a început cu o formulă de apropriere culturală, mai târziu aceștia s-au implicat mai tare în înțelegerea comunității rome și prin intermediul consultărilor cu diverse activiste rome, au ajuns la formule mai apropiate de apreciere culturală și generatoare de capital economic pentru comunitățile rome. Un neajuns relevant aici este însă colaborarea PARADAIZ cu indivizi precum Matei Vlad, alias Matteo Islandezu (n.r. metaparodie lingvistică adoptată pentru a întări însușirea genului muzical rom), care adesea exprimă opinii problematice despre romi, în ciuda faptului că își construiește capital cultural și economic pe urma culturii romilor.

Între 2014 și 2018, scena de party underground din București a devenit saturată cu acest gen de evenimente cu muzică romă dedicată unei audiențe albe, astfel că manelele au început încet-încet să își facă loc în producții artistice și media precum documentare și filme arthouse, create de gadjei și nu de regizori sau producători romi.

Acest foarte scurt și incomplet istoric alături de prezenta practicii romanokipo în reviste de modă, seriale, emisiuni naționale și internaționale ne aduce în aprilie 2018, când clubul exclusivist GAIA Boutique a organizat o petrecere cu tematică romă, numită Șatra pe Lux. Tematica petrecerii – deghizarea în stereotipuri rome pentru divertismentul neromilor – a fost reluată în 2019, de Ziua Internațională a Romilor. Pentru a contextualiza mai bine lucrurile, GAIA Boutique este un club exclusivist ce practică o politică elitistă de control la intrare, menită să selecteze numai crème de la crème din industria muzicală și de modă din românia.

Port Roma Kale din Finlanda

Apogeul romanokipo al nightlife-ului bucureștean: Șatra pe Lux

Petrecerea Șatra pe Lux a fost promovată exclusiv prin media socială, iar aici ne vom referi la evenimentul de Facebook care include o imagine de copertă, o descriere text și diverse imagini provenite dintr-o ședință foto organizată de conducerea clubului.

Analiză text

Însăși numele evenimentului, Șatra pe Lux reprezintă atât un stereotip, cât și o formă de apropriere culturală. Șatra reprezintă o așezare a unui grup de romi nomazi formată din corturi, caravane sau altfel de case temporare, însă în limbaj colocvial, șatra are un înțeles peiorativ de loc murdar, aflat în dezordine. Această conotație peiorativă este conectată la percepția neromilor asupra romilor ca necivilizați, un stereotip prezent din perioada sclaviei adus în contemporaneitate prin reprezentarea în media a romilor care locuiesc în cartiere sărace, segregate etnic și marginalizate, ca o consecință a neglijenței autorităților locale (e.g. cartierul Ferentari din București).

În prezent, acest stereotip al romului marginalizat care locuiește într-un cartier sărac confiscă spațiul dedicat unei reprezentări autentice a romilor ca persoane prezente în diferite pături sociale. Prin adăugarea locuțiunii adjectivale „pe lux”, conotația numelui evenimentului devine aparentă: menirea șatrei este aceea de așezare sărăcăcioasă, dar din moment ce această petrecere are loc într-un club exclusivist, neromii sunt cei care își imaginează șatra într-un context high class, inaccesibil romilor din punctul de vedere al neromilor. Această conotație implică și o limită discursivă: implicația că șatra și locuitorii săi romi pot fi numai din clasa de jos, săraci, lipsiți de gustul luxului high class. Menționez aici că există cartiere rome afluente, însă datorită acestei asocieri a romilor cu clasa de jos, arhitectura, designul și decorul interior al acestora sunt considerate de prost gust de către neromii majoritari. Așadar, evenimentul nu este dedicat romilor, părerea romilor despre ce înseamnă lux nu contează, iar atunci când vorbim de „șatra pe lux”, vorbim despre o invitație adresată neromilor de a se costuma în ceea ce își imaginează ei că ar fi romii. Astfel, intenția practicii romanokipo este evidentă încă din nume.

Textul de descriere și promovare al evenimentului abundă în stereotipuri:

Sâmbăta asta o să jucăm țigănește, adică pasional (1), cu foc la inimă și jar la tălpi (2). Singura victimă va fi ringul de dans din Gaia, pe care o să-l jucăm în picioare. N-o să ne certăm ca la ușa cortului (3), pentru că știm cu toții că un cort n-are ușă, dar o să ne distrăm pe ritmuri țigănești.
Nici n-o să ne înecăm ca țiganul la mal (4), pentru că Gaia e pe uscat!
Sâmbăta asta e cu gipsy emotions (5), așa că haideți să vă luați rația de ”deranj” tradițional țigănesc (6).
Dress code: Fuste colorate, salbe, cozi împletite, pălării. (7)
Note to self: Inima de țigan dansează cel mai bine. (8)
Music & Emotions by Marius Leonte
18+

1 – apropriere culturală: dansul rom reprezintă o serie de pași și de mișcări specifice, nu orice dans „pasional” este automat rom.
2 – insensibil, face trimitere la pedepse din perioada sclaviei
3 – stereotipul romilor ca agresivi și necivilizați, dar și o nuanță de metaparodie lingvistică
4 – insensibil, face trimitere la pedepse din perioada sclaviei: romii, care îndrăzneau să fugă și să se elibereze din sclavie, odată prinși, erau omorâți de către stăpânii de sclavi, apoi cadavrele lor erau expuse la marginea apei de lângă moșie pentru a servi ca avertisment altor sclavi romi.
5 – stereotipul romilor ca spirite libere în ciuda unei istorii de oprimare
6 – romii ca indezirabili în medii care nu le aparțin
7 – apropriere culturală
8 – trimitere la serialul cu același nume, unde romii sunt portretizați prin intermediul stereotipurilor.

Prin natura descrierii evenimentului, informată de stereotipuri, dar și prin folosirea unei porecle de batjocură, înțelegem de ce această petrecere încurajează pe deplin practicarea romanokipo prin deghizări în idei false despre romi.

Analiză imagine

 

La nivel denotativ, imaginea de copertă a evenimentului este un colaj realizat în estetica pictorialelor de modă, ce include trei imagini cu femei îmbrăcate în stiluri diferite. Suprapus peste colaj apare numele clubului și al evenimentului: GAIA, Șatra pe Lux.

Colajul este folosit pentru a sugera imaginea unei femei rome în haute couture, însă în niciuna dintre imagini nu este reprezentată o femeie romă, iar stilurile vestimentare prezente nu au nicio legătură cu cultura romă. Portul tradițional a femeilor rome este compus din piese separate între partea de sus și de jos a corpului, care în Romanipen (codul moral al romilor) sunt delimitate între pur și impur. Fustele sunt lungi, colorate și plisate, iar culorile folosite și numărul de pliuri au o însemnătate simbolică conectată la vârsta purtătoarei. Purtarea unui dikhlo (o formă romă de batic) colorat sau brodat deasupra unei împletituri a părului are de asemenea o însemnătate legată de statutul marital al unei femei rome. Unele grupuri de romi folosesc panglici în împletituri, iar culoarea pamblicilor are o însemnătate conectată la vârsta și statutul marital al purtătoarei. Cum niciunul dintre cele trei stiluri prezentate în colaj nu prezintă vreo caracteristică distinctivă a portului rom, colajul reprezintă o formă de romanokipo: prin neînțelegerea semnificațiilor vestimentației femeilor rome, imaginea sugerează că oricine poate fi considerat rom atâta timp cât aderă la stereotipurile din reprezentările mainstream ale romilor.

Poziționarea femeii îmbrăcate în stil hippie într-un cort funcționează ca o aluzie la nomadismul rom – această implicație reprezintă o limită discursivă. Afirmația imaginii este că romii nomazi obișnuiau să locuiască în corturi, implicația acestei reprezentări stereotipe este înțelegerea că romii ar fi mai aproape de o natură primordială, oameni ce trăiesc în condiții barbare. Această asociere estetică dintre hippie și romi reprezintă o manifestație a unui stereotip: spiritul liber al romilor nomazi. Istoric, romii nu au fost liberi, însă această formă de reprezentare romaticizează condiția istorică de marginalizare a romilor într-o alegere a respingerii traiului modern, o viziune izvorâtă din ceea ce Alan Ashton Smith, în Colonized Culture: The Emergence of Romani Post-Colonialism, numește stereotipul romilor ca „străini misterioși, dar temuți ca hoți și magicieni”, comparabil cu conceptul lui Stuart Hall de naturalizare a diferenței. Originile acestui stereotip se trag din seria de tablouri din secolul XIX a pictorului Nicolae Grigorescu, ce portretiza exclusiv grupuri marginalizate de romi dintr-o perspectivă exotizantă. Romanokipo este înfăptuit aici și prin presupusa și arbitrara legitimitate a grupului dominant de a-și însuși formele culturii grupului subordonat și de a crea false narațiuni, precum stereotipul spiritului liber, pentru a se potrivi unei imagini fetișizante și exotizante, orientaliste a majoritarilor.

Imaginea centrală cu o femeie îmbrăcată într-o fustă maxi aurie accesorizată cu brățări masive este menită ca o interpretare a unui port rom modern, a unui stil adoptat de tinere rome din familii înstărite, ce obișnuiesc să poarte fuste lungi fără pliuri, accesorizate cu bijuterii masive. Însă până și aici există o decuplare de la realitatea portului rom modern și reprezentarea folosită. Tinerele rome poartă fuste lungi cu model colorat, ce amintește de stilul tradițional, nu neapărat o culoare solidă și cu atât mai puțin negru, o culoare rezervată funerariilor. Bijuteriile sunt folosite pentru a simboliza valoarea unei persoane, iar ideea din spatele unei accesorizări masive este de a îți orna înfățișarea pe cât se poate de complex cu bijuterii pe mâini, la gât și în urechi. În plus, în această combinație, nu am observat prea des purtarea părul despletit. Această reprezentare este informată de o neînțelegere a dimensiunilor semnificative ale portului rom modern, așadar suntem martorii unei apropriere culturale puternic conectată la un complex al salvatorului nerom: singurul mod în care ar putea exista o interpretare de lux a șatrei este prin intermediul neromilor. Deoarece romii sunt considerați fie necivilizați, fie săraci, dar și pentru că stilul romilor este asociat cu prostul gust datorită neînțelegerii neromilor a înțelesurilor din spatele formelor culturale rome, neromii nu își pot închipui luxul rom ca fiind high class. Perspectiva este informată de orientalism, de aplicarea unui șablon occidental asupra culturii rome, care așa cum spuneam mai devreme, reprezintă orientul din interiorul Europei. Limita discursivă aici este că degeaba urcă romii scara socială pentru că gusturile lor vor fi întotdeauna unele nedemne de apelativul „de lux”. Implicația reprezentării este că numai prin romanokipo putem vedea romi în lux, așadar luxul, high class-ul, condiția nemarginalizată este rezervată neromilor.

În imaginea din dreapta, găsim o rochie Valentino din colecția pret-a-porter 2014. La momentul lansării colecției, numeroși critici de modă s-au zbătut să găsească sursa de inspirație pentru design, unii găsind asemănări cu modele tradiționale aztece, africane, dar și nativ americane. Fix această ambiguitate a unui design bogat ornamentat justifică includerea în colaj: rochia poate aparține diverselor culturi ce folosesc pattern-uri colorate. Stereotipul exprimat aici este acela al universalizării numeroaselor culturi non-albe ce există în lume. Nu contează în ce cultură găsim originile designului deoarece tot ce este non-alb este văzut ca deviant și exotic. Aici, diferența este evidențiată printr-o dinamică de putere tip noi/ei, unde albilor li se permite să își însușească orice formă de cultură non-albă și să respingă ceea ce albii consideră nepotrivit. Având în vedere contextul sclaviei romilor, conotația de fond a acestei imagini este stereotipul romului servitor, care crează cultură menită să fie preluată și înțeleasă greșit de către gadjei.

Per ansamblu, întreg colajul poate fi înțeles în aceeași cheie stereotipă datorită folosirii de imagini cu femei nerome îmbrăcate în stiluri necaracteristice romilor, dar considerate o reprezentare a esteticii rome dintr-o perspectivă neromă, albă – adică practic romanokipo.

Deși anul trecut diverse cercetătoare, artiste și activiste rome și-au expus public nemulțumirea față de această petrecere, clubul nu a arătat nicio formă de remușcare. Nu pot să nu-mi închipui că și în 2020, petrecerea ar fi avut loc pentru o a treia oară, complet neîntinată de protestele comunității rome, dacă nu ar fi fost o pandemie ce nu permitea socializarea în grupuri mari de oameni.

Mă gândesc adesea la înțelegerea românilor față de practica romanokipo atunci când văd reacții de condamnare din America de Nord a politicienilor descoperiți că au făcut blackface în facultate sau mai recent, când văd retrase sau recontextualizate diverse seriale și filme care au folosit blackface sau au creat roluri stereotipice pentru actorii afro-americani. Încerc să-mi mențin speranța în schimbare revoluționară și să cred că prin intermediul unor reprezentări autentice, revoluționare, neromii vor înțelege că stereotipurile reprezintă minciuni ce le-au fost servite și inoculate de când erau mici. Că romii nu sunt leneși, primitivi, hoți, răpitori și agresivi. Că neromii își vor depăși barierele impuse de un sistem rasist și că vor începe să ne cunoască așa cum suntem realmente. Însă pentru toate astea, avem nevoie să înțelegem că practica romanokipo este greșită și trebuie condamnată, nu încurajată, iar neromilor le revine responsabilitatea de a-și educa semenii atunci când aceștia greșesc. Tot neromilor le revine responsabilitatea de a-și ține în frâu defensivitatea și orgoliul atunci când sunt trași la răspundere pentru greșelile lor.

La final, vă las cu certitudinea că romanokipo este o practică rasistă, ce întărește stereotipizarea romilor, care ne mistifică într-un imaginar colectiv și care ne confiscă spațiul pentru o autoreprezentare culturală autentică. Imitația nu e cea mai sinceră formă de flatare atunci când ceea ce este imitat nu reprezintă realitatea, ci o minciună, o fantezie rasistă menită să ne separe și să ia în derâdere cultura romă.

Le mulțumesc Magdăi Matache, Georgianei Aldessa Lincan, Noricăi Costache, Mihaelei Drăgan și lui Mihnea Mihalache Fiastru pentru sprijinul în dezvoltarea conceptului de romanokipo, terminologiei și editorialului.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Antirasism și decolonialism, curatoriată de Oana Dorobanțu.

Oana Dorobanțu

Este cercetătoare în studii de gen și etnie, autoare și specialistă în comunicare pentru ONG-uri pentru apărarea drepturilor omului. Interesul său este să contribuie la crearea și menținerea unui discurs critic antirasist, queer și feminist provenit din și implementat în spațiul rom balcanic.

Yanna Zosmer

Ilustratoare din Bucuresti, care traduce prin imagini pulsul contemporan. Ilustratiile ei sunt o combinație roz și mov de momente relatable, pisici și introspecții, puse într-o perspectivă feministă. Lucrează digital, experimentând cu elemente, texturi și culori, mereu with a female gaze. @YannaZosmer

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Cultură • Artă
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Menu