Slăbește acum, întreabă-mă cum

de Alina Soare
Ilustrații de Alina Marinescu

Printr-a noua am început să merg mai des pe la Ana, o colegă de clasă care stătea la câteva blocuri distanță. Venea dintr-o familie de bogătani și avea camera ei – spre deosebire de mine. În plus, descoperisem recent niște casete cu filme porno de-ale lui frate-su cu care încercam să ne suplinim educația sexuală inexistentă.

Eram la ea într-o duminică de primăvară și ne uitam la Dirty Dancing. Ana nu se îndupleca să pună casetele deocheate cu una, cu două și avea o obsesie pentru filmul ăsta, spre disperarea mea. Ai ei erau plecați pe undeva și la un moment dat m-am dus la baie. Țin minte perfect cum era vremea, razele de soare de pe gresia gri și felul în care se reflectau pe porțelanul toaletei când am ridicat capacul și am văzut acea dâră subțire, dar foarte vizibilă, de dulceață și pâine nedigerate până la capăt. Știam despre ce e vorba, m-a mirat mai mult neglijența ei. Eu curățam mereu foarte atent toaleta și capacul și pulverizam un pic de spray sau chiar parfum, dacă era la îndemână, pentru a îndepărta mirosul dulce-acrișor care rămânea în aer.

Confruntată cu întrebarea mea, Ana mi-a spus că taică-su a prins-o o dată și a bătut-o foarte tare, și acum nu mai face. Azi a mâncat prea mult la micul dejun și ai ei nu erau acasă – era o excepție. Avea un tată foarte fioros, așa că am crezut-o. În plus, părea că își controlează greutatea suficient de bine printr-o disciplină corporală extrem de riguroasă. Era tocilara clasei și pe lângă rezultatele la învățătură reușise ceea ce visam mai toate: să slăbească zece kilograme în doar câteva luni. Dacă te uitai la poza ei din oracolul dintr-a opta era de nerecunoscut: o față rotundă și un trup robust, care acum devenise costeliv, spre marea ei mândrie. Nu o să uit niciodată cum lua cu lingurița mici picături de miere repetând obsesiv o frază care mi-a rămas și mie pe creier: o clipă pe limbă, o viață pe fund – o clipă pe limbă, o viață pe fund – o clipă pe limbă, o viață pe fund.

Eram de mult obsedate de diete și de frumusețe. Cu aceeași precizie cu care țin minte lumina din baia Anei, îmi amintesc și o scenă din clasa a șaptea. Mergeam împreună cu trei colege să ne luăm ceva de la chioșc în pauza mare. Mirosea a iasomie și Simina ne-a povestit foarte veselă că a citit despre o metodă prin care poți să mănânci fără să te îngrași: mănânci și apoi vomiți! Țin minte perfect cum a accentuat cuvântul „metodă”, dându-și părul după ureche, cum făcea când ieșea la tablă. S-au făcut câteva glumițe, dar la un moment dat am rămas toate pe gânduri. Eram bântuite de aceleași fantome, ne rodea aceeași teamă: că nu suntem destul de slabe și frumoase pentru a fi iubite și apreciate. Așa că trebuia să facem ceva, să decupăm acea parte din noi care ne făcea să ne simțim diferite de femeile din reclame, să ne controlăm corpul ca niște dictatoare și să ne pedepsim atunci când cedăm ispitelor.

Cât despre „metode”, ele erau nenumărate.

Irina, o studentă la jurnalism cu care făceam meditații la engleză în liceu, mi-a povestit amuzată că ia un pumn de laxative pe zi ca să-și păstreze greutatea și mi-a arătat ca dovadă sertarul în care ținea o colecție impresionantă: dacă ai nevoie, servește-te, m-a încurajat ea. Am luat vreo două din politețe.

Miruna, o colegă de liceu cu doi ani mai mare care își pierdea timpul cu noi, fraierele de a noua, pentru că era mai hipioată, ne-a lăsat cu gura căscată când ne-a zis că a citit pe undeva că plânsul slăbește. Așa că plângea în fiecare noapte înainte să meargă la culcare de sărea cămașa de pe ea. Miruna era slabă ca o scobitoare și oricât de neverosimil părea scenariul, am rămas convinse de eficacitatea lui.

Și eu am încercat câteva chestii mai de nișă. Într-a zecea maică-mea și-a dat un salariu întreg pe niște prafuri care ar fi trebuit să îmi înlocuiască două mese și să mă ajute să slăbesc. Evident că nu am reușit să mă țin de dietă și am continuat cu episoadele bulimice într-o veselie, iar rezultatele au fost milimetrice – știu asta pentru că îmi măsuram zilnic coapsele și șoldurile. Singura care a remarcat o schimbare a fost Ana, care ținea un ochi de uliu pe siluetele noastre, așa cum ținea și asupra ei, și care mi-a spus într-o pauză că „am slăbit”, și m-a întrebat ce am făcut. A fost momentul în care (vă rog să apreciați ironia situației) mi-am dat seama că Ana e chiar dusă și am început să o evit.

O altă metodă pe care am încercat-o împreună cu câteva prietene a fost să dormim cu geamul deschis. Iarna. După ce am citit într-o revistă pentru femei că pentru a rezista la frig corpul arde mai multe calorii în timpul nopții. Am renunțat la metoda asta după ce m-a pălit o răceală groaznică.

Am scăpat complet de bulimie abia în anul întâi de facultate, când am plecat din țară cu o bursă, dar obsesia pentru greutate și felul în care arăt m-a urmărit mult timp. Când lucrurile s-au mai temperat și mâncarea a căpătat gust, am început să mă simt cumplit de vinovată pentru cei cinci ani în care mi-am făcut rău singură. Era ceva ce nu puteam să înțeleg, ca și când m-aș fi închis singură într-o temniță și m-aș fi torturat cu perseverență în tot timpul ăsta.

Știu că nu sunt singura femeie rănită de niște idealuri de frumusețe nesănătoase, de fapt sunt sigură că suntem incredibil de multe. După căderea comunismului, în procesul de transformare a societății noastre într-una de consum, s-a importat și o nouă imagine a feminității, construită de niște industrii dependente de vulnerabilitățile femeilor (cosmetice, diete, modă). Îmi amintesc foarte bine de o reclamă la șampon din anii ’90, în care o blondă în uniformă rusească azvârlea cât colo căciula de blană și își flutura fericită coama strălucitoare. Femeia sovietică a fost eliberată de povara socialismului doar pentru a i se prescrie un nou set de aspirații și idealuri de (ne)atins: de data asta în domeniul frumuseții.

Noile standarde de frumusețe feminină ne-au lovit pe mine și pe multe femei din generația mea, născute în anii ’80-’90, în moalele capului. Presiunea de a avea grijă de „siluetă” exista și înainte de ’89, dar nu fusese amplificată și transformată în obsesie prin multiplicare și marketing. Societatea noastră nu avea aproape niciun mecanism de apărare în fața unui fenomen de o asemenea amploare. Ne-am descurcat, fiecare în felul ei, cu boli de nutriție, alcool, depresii, ceaiuri de slăbit și exerciții pentru un fund bombat. Și am cumpărat șampoanele, iaurturile, hainele și hârtia igienică despre care ne vorbeau femeile slabe de la televizor.

Să nu ne amăgim: idealul de frumusețe care ni s-a impus din ’90 încoace nu e unul estetic, ci etic. Promovarea unui anumit tip de înfățișare e de fapt promovarea unui anumit tip de comportament. De consum, în primul rând, dar și de asumare a unui model de „feminitate” în care subjugarea și vulnerabilitățile joacă un rol important. În timp ce colegii noștri de clasă făceau integrale, eu și prietenele mele număram calorii. Iar astăzi, prietenii noștri merg la sală să pună mușchi pe ei în timp ce noi depunem eforturi uriașe pentru a ocupa cât mai puțin spațiu. Lumea devine foarte îngustă când e acaparată de o obsesie.

Cândva, după mulți ani, am înțeles că femeile slabe din reclame și familiile lor cu dinți perfecți nu sunt deloc de invidiat. Sunt niște figurante care trăiesc în precariat și au nevoie de mici joburi pentru a trăi de azi pe mâine (mai puțin Andreea Marin, ea face asta pentru că e evil).

Și am mai înțeles că dragostea nu vine niciodată din oglindă sau din privirile altora. Acolo vei vedea mereu doar o reflexie a ceea ce există deja înăuntrul tău. E ca o limbă străină în care trebuie să vorbești mai întâi cu tine pentru a putea să o recunoști în jurul tău. Ca orice limbă, este mult mai ușor de învățat în copilăria mică și devine foarte greu de stăpânit când începi să o înveți la maturitate, de una singură. O parte din proces e chiar una de dezvăț, pentru că părinții sau iubiții tăi te-au învățat multe lucruri pe dos. O să fie greu, foarte greu. O să ți se pară că ești ridicolă, că te bâlbâi prea tare, că limba asta nu există de fapt.

Dar orice ar fi, nu te opri. Continuă să înveți și să vorbești cu tine și despre tine, zi de zi, cuvânt cu cuvânt.

Alina Soare

A avut mai multe vieți până acum: a fost (printre altele) corporatistă, conțopistă, activistă, copywriteriță (cam tristă) și oleacă jurnalistă. În prezent scrie la o revistă (revista R A Z A – se distribuie gratuit pe Internet) și e foarte mândră că e feministă.

Alina Marinescu

Este artistă din București, preocupată de ilustrație. Este atrasă de tot ce este viu, dar și de lucrurile banale și viața lor interioară. Lucrează atât digital cât și tradițional și îi place să experimenteze cu tehnici mixte, adăugând la întregul proces frânturi din propriul univers. @alinamarinesq

Categorii: Societate • Comunitate
Taguri: , , , ,
Previous Post
Cu B de la blues, cu B de la boală (partea 1)
Next Post
Fragment din „Aporia (Dezbărații)”
Menu