Suroritate 65+ vs. Covid-19

Declanșator

Acum câteva zile, mama (67) mi-a mărturisit că de câteva ori pe zi coboară de la etajul 3 până la parter ca să verifice cutiuța poștală și apoi urcă înapoi. E o scuză să se mai dezmorțească. Nu e singura care s-a gândit la asta. La una din ieșiri s-a întâlnit pe scara blocului cu o vecină. Vecina urca, mama cobora. Au păstrat distanța. Li s-a alăturat încă una. Apoi încă una. Menținând mereu distanța de un palier între ele, cu măști la gură și cu șlapii lor cu modele florale în picioare, urcă și coboară, unele mai sprinten, altele mai greu, ca și cum au uitat ce caută și unde se duc. De-a lungul zilei, pe scara unui bloc din Berceni, aceste femei pensionate, cu copii plecați din țară în zone galbene sau roșii, fac o coregrafie involuntară de supraviețuire. Se duc până la cutiuța poștală, deși nimeni nu le mai trimite scrisori. Se duc până la ghena din spate, deși au dus demult tot gunoiul care era de dus. Apoi se întorc. Apoi o iau de la capăt după câteva ore. Doar ca să nu o ia razna. Apoi intră în casele lor și își trimit una alteia pe WhatsApp bancuri cu Covid-19, rugăciuni, poezii, fotografii cu pisici sau mesaje alarmist conspiraționiste (legate de 5G) primite de la șeful de bloc: Toate dispozitivele sunt conectate la sistemele departamentale ale serviciilor de interceptare telefonică a guvernului CDMX. Trimiteți astăzi tuturor rudelor și prietenilor. Tot ceea ce scrii sau spui poate fi folosit împotriva ta, chiar și orice glumă!  Pentru cei neinițiați.

Nu mai am demult bunici și nici nu m-a preocupat dintotdeauna, dar cu siguranță subiectul e unul prea puțin abordat: izolarea femeilor de peste 60 de ani, din perspectivă feministă. Într-un articol din 1972 din International Journal of Aging, Myrna Lewis și Robert Butler se întrebau de ce feminismul ajunge să ignore femeile în vârstă. Mai recent, Nancy Hooyman întreabă pertinent de ce gerontologia ignoră feminismul. Indiferent de cine ignoră pe cine, există până și în miezul luptei pentru reconfigurarea structurilor de politici sexuale (care includ nu doar politicile formale decizionale, ci și regândirea structurilor de putere familiale și a rolurilor sociale) un fel de unghi mort. În spatele lui se află îmbătrânirea femeilor, concomitentă sau nu cu ieșirea lor din câmpul muncii. În spatele lui se aglomerează narațiuni personale atât de diferite, cu credințe, frici, nevoi, opresiune implicită, muncă de îngrijire epuizantă – toate sub umbrela de „probleme de babe”.

Atunci când spun „intersecționalitate” gândindu-mă la România, recunosc că primul impuls și prima imagine nu includ elementul de vârstă. Și evident îmi pun cenușă în cap, dar cred că trebuie înțeles mai întâi de ce mulți dintre noi au această reacție reflexă. Ni se pare că lupta, în ce le privește, e pierdută? Bănuim femeile în vârstă din jurul nostru de o internalizare atât de mare a patriarhatului, vecină cu misoginia, încât ajungem să evităm conversații incomode? E pentru că afecțiunea și preocuparea noastră se restrâng la bătrânii pe care îi știm și îi exclude pe necunoscuți? Această masă demonizată de „tinerii promițători profesional” ca fiind „turma” pe care jucătorii politici o cumpără cu ulei și făină? E pentru că avem proiecte de implicare feministă mai urgente și unde rezultatele ar fi mai ușor de obținut? Ageism-ul poate fi greu de combătut, în contextul în care nu se poate aborda o tactică „măsură universală” cu femeile de vârsta a treia, ci trebuie ținut cont de specificitățile determinărilor sociale și financiare ale fiecăreia (accesul la resurse, la independență financiară și mentală) și deci trebuie atent contextualizat. Cine sunt surorile noastre trecute de 60 de ani și în ce măsură feminismul poate să ni le aducă mai aproape?

Ele

„Mi s-a dat peste cap toată viața, mai ales când ești o persoană activă, când ieși afară zilnic. Te simți frustrat, marginalizat, nici nu-ți mai dai seama dacă mai ești necesar, dacă mai vrea cineva ca tu să trăiești, mai ales când vezi că atunci când se îmbolnăvesc două persoane, una tânără și una bătrână, i se acordă ajutor celei tinere, ceea ce mi se pare normal într-un fel. Dar cei în vârstă? Ai și tu niște planuri în continuare cu viața ta, ai vrea să ți se acorde aceeași atenție, aceeași medicamentație, știu eu, ai vrea și tu să fii tratat tot ca un om, indiferent ce vârstă ai.” (05.04.2020)

R.V., 67, e izolată la țară în sudul țării, împreună cu prietenul ei de pe 13 martie, într-o zonă în care cel mai apropiat vecin e la câțiva kilometri distanță. Fiul ei e în Spania, unul din focarele pandemiei, cu familia lui, închiși în apartament, iar ea ține legătura cu ei zilnic, vorbesc la telefon de două ori pe zi: vorbesc cu nepoțelul meu și asta îmi dă o stare tonică, își trimit fotografii: o imagine e cât o mie de cuvinte. Îmi povestește în detaliu dificultățile lor – faptul că vorbește cu ei e singurul lucru care o ține la suprafață. Aici trebăluiește prin curte, prin grădină: nu te poți îndura să vezi florile și să nu faci nimic. Gătește pentru ea și partenerul ei de două ori pe zi. În apartamentul ei de la etajul 10 din București simțea că s-ar fi izbit de toți pereții. Puteam să citesc, să scriu în jurnal, da, pe astea le faci o zi, le faci două-trei zile, dar dup-aia ce faci? Aici glumește că fiind mai „labilă psihic” și cu o structură sufletească mai sensibilă la control (suntem sătui de câtă socoteală am dat toată viața), îi face bine să fie la o casă cu curte, leagă vița de vie, taie iarba, ascultă glumele prietenului ei, trece ziua. Îmi spune că i-e bine ca persoană, nu i-e bine ca mamă. Vorbește des cu femeile din viața ei, rude și prietene de suflet. Ar vrea să poată dormi mai mult. I-ar plăcea să reia Tess d’Urberville a iubitului ei Thomas Hardy. Simte că s-a neglijat în ultimul timp și ar vrea să reia gimnastica de dimineață, dar tot amână cât timp cântarul încă arată lucruri bune. Vorbește cu tandrețe ironică despre prietenul ei văduv care atunci când a cunoscut-o nu știa nici să aprindă aragazul. Vocea lui se aude din fundal, amintindu-i de data când și-a pus cămășile la spălat fără să bage mașina în priză. Ce o preocupă cel mai mult e incertitudinea cauzată de pandemie. Că altfel, ea se simte o persoană optimistă până la nebuneală.

„…introspecții care numai bine nu fac.” (06.04.2020)

E.M.C., 72 peste câteva zile, e izolată într-un alt oraș din țară, unde împarte locuința extinsă cu nepoți civilizați și drăguți. Își numește bolile „mondenitățile vârstei” și în general vorbește cu multe jocuri de cuvinte și la fiecare frază mai face un calambur sau un banc. La televizor se uită de două ori pe zi – doar ca să știu ce se întâmplă, dar cu limită, că simt că fac alergie când văd toți nechemații… și chiar și pe internet am primit nenumărate chestii care nu stau în picioare. Deși nu i-e prea simpatic, vorbește despre Streinu-Cercel ca despre unul din cei documentați (inclusiv îi traduce în glumă numele: L’étranger boucle d’oreilles) care ar putea face omul obișnuit să înțeleagă ce se întâmplă. Pe el sau pe Rafila și Arafat îi urmărește, altfel îmi văd de treabă, pentru că crede că trebuie lăsate la o parte scenaritele. Știe oameni care traversează mult mai greu ca ea această perioadă de pușcărie fără gratii. O cunoștință i-a imputat că dă cu tifla la toate, dar spune că acesta e mijlocul ei de a se proteja, să nu mă ude până la piele. Printre frazele ei preferate e „să-ți stăpânești animalul” și mai degrabă ea e cea care îi liniștește pe ceilalți, de exemplu o prietenă ipohondră pe care, atunci când o sună, o simt că se îneacă și mă gândesc ce să-i spun să o trag la lumină. S-a supărat când i-am spus: capul sus când ești cu fundul în baltă. I se pare că e periculos atunci când stai singur să începi să scotocești prin ce a fost, ce am făcut, ce n-am făcut, ce nu am reușit, să intri prea mult în introspecții care numai bine nu fac. Se concentrează pe a face lucrurile care îi plac în această perioadă: citește sau se uită la spectacole – mă uit la ceas că e 2-3 dimineața, dar așa a fost dintotdeauna. Încearcă să-și păstreze tabieturile, să doarmă și să mănânce normal. Îi lipsește kilometratul, mersul lung pe jos, 10-12 kilometri fără probleme, deși sunt un munte de om, mă mișc ușor. A ieșit din țară pentru prima dată la șaizeci de ani. Îmi povestește amintiri din vizite la Paris în care se plimba după stele, după inspirația mea, mișunând prin oraș. Nu i s-a părut niciodată o problemă să intre singură într-un restaurant, fiind obișnuită de mică cu independența. Nu are copii, nu menționează existența unui partener și nici eu nu insist să aflu tot trecutul. Dar, spune ea, dacă mă gândesc la trecut, mă gândesc la amintiri frumoase, că am la ce. Îmi povestește episoade din viața ei de zeci de ani petrecuți la Institutul Cervantes, unde inițial se ocupa de predat copiilor (copiii sunt ca niște bureți). Îi place chitara și regretă că nu a apucat niciodată să învețe – dar măcar ascult, ascult multă muzică. Când se referă la moarte, spune: să mănânci păpădia de jos în sus.

„Umorul mă ține în priză.” (04.04.2020)

M.M., 70, e în izolare într-o comună din apropierea Bucureștiului, cu alți patru adulți (soț, copii, ginere și noră) și trei nepoți. S-au retras de când au început restricțiile de circulație. Au grădină și curte și se simte norocoasă că sunt cu toții împreună – orice altă variantă în timpul pandemiei i s-ar fi părut de nesuportat. Îmi povestește cum copiii ei, care lucrează remote, sunt și mai ocupați ca înainte: se așează la laptop dimineața și se ridică seara, aproape fără pauză, pentru că trebuie să fie mereu disponibili online. Observă consternată că sunt și mai solicitați ca înainte. Cea mai dificilă e adaptarea la lecțiile online pentru nepoți – ba cade conexiunea, ba se schimbă platformele. Îi ajută cu temele la materiile umaniste în timp ce soțul ei se ocupă de materiile de real. Îmi înșiră prietenele cu care ține legătura, își trimit poze și filmulețe, umorul o ține în priză. Se gândește la femeile care sunt singure în perioada aceasta și îmi face legătura cu o prietenă de-ale ei cu care crede că îmi va face plăcere să vorbesc. Ca o matriarhă ușurată că îi are pe toți în preajmă, recunoaște că mereu a fost o cloșcă și că și-a păstrat rețeaua de cunoștințe. E rezervată, rațională, vorbește calm și nu se plânge.

Context: pandemie și îmbătrânire 

La întrebările mele personale legate de tema îmbătrânirii feminine, s-a adăugat scrutinizarea comportamentului oamenilor 65+ din rațiuni medicale ce țin de răspândirea virusului. S-au implementat restricții speciale de circulație gândite aparent pentru binele acestei pături vulnerabile a populației. Dacă pre-Coronavirus, bătrânii erau insultați pe stradă pentru omniprezența lor deranjantă ochiului tânăr, mamaie, vezi că te caută moartea pe acasă și tu umbli aiurea pe stradă, acum situația s-a acutizat, chiar dacă moartea a ieșit și pe stradă și nu îi mai așteaptă doar în case. Acum recalcitranța unor bătrâni de a se conforma regulilor capătă nuanțe de insolență civică (cine ar fi zis că sunt atât de punk?), deși explicația cea mai simplă e că unii din ei erau deja într-o situație în care mai au foarte puține de pierdut. Nici nu au suficientă încredere în societate încât să le mai pese de o cumințenie civică obișnuită. Obediența condiționată de anumite măsuri autoritare considerate necesare ca strategie oficială nu e nouă pentru majoritatea. Mulți au trăit numeroase alte episoade de obediență și privațiuni, de-a lungul vieții. Ce e cert e că omniprezența fricii induse de Covid-19 nu anulează celelalte probleme din viața lor, ci ele cel mai probabil chiar se cumulează (precaritatea, boli cronice sau autoimune care îi fac și mai vulnerabili, faptul că la rândul lor au alte persoane în grijă). Nu e prima oară când fac cunoștință cu (auto)izolarea, ci se luptau oricum cu ea, acceptând-o în moduri proprii, ca simptom și pericol al vârstei a treia.

Linn Sandberg susține că discursurile legate de îmbătrânire și bătrânețe sunt mereu încadrate binar și îngust, fie ca o narațiune a declinului biologic, fie ca un elogiu al succesului corpului de a-și eluda vârsta. Narațiunea declinului, pe de o parte, este centrată pe corp ca element fragil, incontrolabil, decăzut, non-productiv (pierderea relevanței într-un sistem capitalist în care oricum s-a observat „feminizarea precarității”), pasiv și dependent de sisteme de asistență socială. Pe de altă parte, îmbătrânirea reușită, ca discurs diametral opus, se bazează pe imperativele neo-liberale de activitate, autonomie și responsabilitate. O persoană în vârstă „reușită” este una care nu arată în vârstă, ci prin intervenții cosmetic-farmaceutice și prin proiectul personal de viață, păstrează aparența unui corp în putere și „păcălește” îmbătrânirea. Ambele discursuri sunt periculoase pentru că exacerbează sau, invers, neagă, specificitățile corpului în vârstă – pe care îl asociază unei frici de pierdere a virilității.

În Sexual Politics, una din lecturile formatoare ale valului al doilea de feminism, Kate Millet a dinamitat gândirea patriarhală de tipul „diferențe naturale” între bărbați și femei ca justificări ale discriminărilor și sexismului generalizat, dezvăluind trei roluri sociale spre care femeile sunt împinse: mamă, soție și obiect decorativ (acesta din urmă, doar în tinerețe). Femeile trecute de 60 de ani de multe ori le pierd pe toate, concret sau metaforic. Având în vedere speranța lor de viață obiectiv mai mare decât a partenerilor de viață bărbați – șapte ani diferență în România, unde femeile au o speranță de viață de 77 de ani versus 70 a bărbaților – își pierd deseori rolul de soție, iar prin lipsa proximității copiilor, adesea emigrați și/sau distanțați, se găsesc în imposibilitatea exersării rolului de mamă, în timp ce rolul decorativ a dispărut demult. Prin pensionare dispare și satisfacția profesională, facilitată în mod paradoxal de obligativitatea în perioada comunistă a secolului XX ca femeile să lucreze cot la cot cu bărbații – mai puțin în celălalt unghi mort al societății românești, acela al accesului redus și invizibilității femeilor rome pe plan profesional. Intrarea masivă a femeilor în clasa muncitoare, și de multe ori în domenii considerate „masculine”, a dus atunci la acces crescut la educație, formare profesională, independență locativă și financiară pentru nenumărate femei. Astfel, pay gap-ul (cel puțin cel oficial) nu a fost o problemă tradițională acută a feminismului românesc, ceea ce e o reală enigmă, pentru că în alte țări din fostul bloc sovietic există o discriminare salarială semnificativă. Discriminarea s-a păstrat însă pe alte paliere la locul de muncă, pentru că femeile doar au acumulat încă un rol de dus, acela de a pune pâinea pe masă, fără să li se fi reconfigurat celelalte – ajungându-se astfel la complexul femeii bune la toate, mult înaintea apariției termenului de „fenomenul Superwoman” în anii ’80 în vocabularul feminist.

Femeile din România îmbătrânesc urât e încă un loc comun al conversațiilor care compară calitatea vieții globale. Dincolo de injustiția afirmației ce nu ține cont de privilegii, transpare orbirea noastră la uzura care marchează narațiunile acestor femei crescute cu verbele „a face”, „a îngriji” și „a fi cuminți”. Astfel încât acum, lipsite de unul, mai multe sau toate rolurile cu care le-a investit statul patriarhal, surorile noastre de 60+ sunt reziliente uneori în gol, alteori compensatoriu (găsind noi proiecte de îngrijire ca mecanisme de adaptare). Și nu pentru că ar exista vreo genă feminină de îngrijire, cum se vehiculează manipulator – ci pentru că acest construct social este atât de puternic amprentat în dezvoltarea psihologică a tinerei femei încât trasează pentru toată durata vieții nevoia de a avea pe cineva în grijă. O muncă emoțională neplătită, necuantificată, nerecunoscută, un sacrifiu de-la-sine-înțeles adus statului liberal, care se absolvă de imperative de îngrijire socială aruncându-le în zona privată-personală, dar mai ales pe spinarea femeilor, pe care cu o mână le mângâie mistificator (elogiu mamelor, recunoștință declarativă, eternul feminin celebrat în media mainstream etc.) și cu cealaltă le exploatează reziliența sau le pălmuiește când cer ajutorul în situații abuzive.

Ele

„Dacă ies întreagă din chestia asta, înseamnă că stau bine cu psihicul.” (05.04.2020)

E.L., 60, e izolată în apartamentul ei din București împreună cu băiețelul de 5 ani pe care îl are în grijă de la 8 luni și care are dosar deschis de adopție. A fost bonă toată viața, o viață întreagă cu copiii, a mai avut grijă de nepoții din Italia și a mai ajutat cu curățenia prin gospodării. Dificultatea principală a pandemiei e că copilul stă închis în casă, fără a mai putea merge la grădiniță sau la centrul HelpAutism unde erau înscriși la un program gratuit de șase luni. Îl lasă cât de mult poate la geam și încearcă să îi distragă atenția cu desene, povești și jocuri. Zilnic are loc conversația: Mamaie, hai afară! / Nu putem. / De ce? Iar e virusul? Are două fiice cu care comunică și care o ajută cu partea de medicamente și aprovizionare. Am fost învățată mereu să circul, spune, acum împrăștiem jucării și le strângem. Abia la câteva luni după ce l-a luat în grijă pe E., într-o împrejurare de circumstanțe, pentru că asistentele maternale s-au dezis de el când au aflat că are hepatită C, și-a dat seama că are o tulburare ușoară de spectru autist. E plătită de stat cu firimituri. Nu a renunțat, deși s-a confruntat cu reacții de genul: De ce vă zbateți, doamnă? E copilul dumneavoastră?, la care răspunde ferm că nu-l putea lăsa ca pe un cartof stricat pe care nu-l vrea nimeni. Simte că e datoria ei să-i dea o viață cât de cât normală. Ce o ține trează noaptea, alături de E. (pentru că acesta nu poate dormi singur) e gândul că îmbătrânește și nu a reușit până acum să-i asigure un viitor alături de o familie – familiile se sperie când văd în dosarul de adopție cuvântul „autism”. A se asigura că E. nu ajunge instituționalizat e singura variantă ca să poată pune mâinile pe piept liniștită. Statul în casă începe să devină apăsător și se consideră norocoasă că nu are timp să cadă pe gânduri, altfel ar lua-o depresiile și atacurile de panică. Mai citește, mai împletește, se mai sună cu prietenele. Visează la o zi întreagă afară, în parc, cu „cel mic” când se va termina perioada aceasta. Se miră în timp ce vorbim că a lăsat-o E. să vorbească atâta la telefon. De obicei, îi cere atenție permanent.

„Ce pot să fac? Să dau un like? Îl dau. Să semnez o petiție? O semnez. Și dupaia?” (04.04.2020)

E.V., 80, e izolată în apartamentul ei din București împreună cu cele trei pisici și teancurile de cărți care se îngrămădesc în mai multe biblioteci „Billy” de la Ikea (spune ea) pe hol și din care se bucură că a mai donat un geamantan la o bibliotecă metropolitană înainte să înceapă toată povestea asta. Fostă profesoară de franceză, mai preda ore în particular până de curând și regretă că nu le mai face. I-au rămas două eleve, una adultă și un copil, cărora le mai predă online, „sporadic”. Se mândrește cu vocea ei extrem de tânără, care induce în eroare operatorii de sondaje prin telefon care o trec mereu la altă categorie de vârstă. Îmi vorbește pe larg despre fiul nepoatei ei cu „fire de artist”, stabilit în străinătate, care e și grafician publicitar și programator și chef și DJ (?!). E supărată că nu e mai susținut de părinții săi și o macină că nu poate interveni mai mult. Vorbește cu nepoata ei în fiecare seară la 8. Îmi povestește despre una din pisici, care și-a pierdut blana din cauza stresului de a nu fi acceptată de celelalte pisici. Oricâte medicamente i-a dat, nu a funcționat până când celelalte pisici nu au lăsat-o să doarmă lângă ele. Dimineața îi e acaparată de pisici. Primise o carte Changer l’eau des fleurs, dar e atât de deprimantă încât a lăsat-o baltă – eroina principală e administrator de cimitir, de unde și titlul. Lasă mereu televizorul pe TV5 ca deformare profesională și urmărește știrile, dar preferă documentarele și filmele. Evită filmele triste: după ultimul film franțuzesc văzut, nici n-am mai putut să dorm de supărare că s-a terminat trist. S-a apucat acum câțiva ani de pictură, dar îmi spune că nu poate picta din imaginație, ci are nevoie de o fotografie. Cel mai bine îi ies florile. Are o lucrare începută la care s-a blocat pentru că nu îmi ieșea, poate o continuă acum. Cu aprovizionarea se descurcă, o ajută nepoata ei. Singura problemă e că merge din ce în ce mai greu și înainte aproape alergam pe stradă. Osteoporoza nu iartă femeile. E îngrijorată de defrișările masive din țară și se simte frustrată de neputința de a face ceva direct: Ce pot să fac? Să dau un like? Îl dau. Să semnez o petiție? O semnez. Și dupaia? Îmi spune că pe ea a pregătit-o Ciuma lui Camus pentru această pandemie – și încă acțiunea cărții se petrece doar local. Și-a făcut multe din prăjiturile copilăriei în perioada aceasta, fără să-i mai pese de cântar. Râd mult cu E.V.. Îmi spune că abia așteaptă să călătorească din nou.

 „Ne și autoprogramăm, poate că și eu sunt ca un măr frumos și roșu pe deasupra și înăuntru mai mult maro, dar prefer să îmi induc ideea și starea de bine și că sunt pe picioarele mele.” (05.04.2020)

L.A., 75, izolată cu soțul ei în București, e la pensie din 2000. Consideră socializarea hrană pentru suflet și crede că oamenii în vârstă se uită prea mult la televizor, iar la știri se insistă prea mult pe aspectul izolării, făcând oamenii prăpăstioși, nu raționali. E bucuroasă că se poate uita pe geam și că poate scrie pe calculator. E la curent cu mutațiile virusului, dar îmi spun că toată tinerețea mi-am dorit să stau acasă când eram cu serviciul și să fac ce vreau. Îmi spune râzând vinovat că de când cu pandemia, a mai rasolit treburile casnice – pare că merge și-așa. Cu o seară înainte s-a enervat vreo oră că nu a găsit niciun film la televizor care să-i placă, pentru că atunci când urmărește un film caută esența, chiar dacă e o telenovelă turcească. Îmi face și ea referirea la Ciuma, vorbește despre Neti Sandu, trece la Rabelais, apoi alunecă spre un poem de Cioran pe care trebuie neapărat să-l citesc, mi-l trimite pe Whatsapp. La fel ca și declarația drepturilor omului și cetățeanului, unde îmi spune să mă uit cu mare atenție la articolul despre libertate: să faci orice care nu dăunează altcuiva. Îmi vorbește de un interviu care a impresionat-o cu mama fraților Kennedy, despre cum mergea ca tânără profesoară la Institutul Francez ca să-și ia Paris Match, despre medicina tradițională chineză și despre cum o supără cunoștințele ei de IT limitate, pentru că are o problemă cu mailul și nu știe cum s-o rezolve. În grupul ei de prietene (sudat în timp, fără să fie nevoie de team-building) au făcut o ultimă adunare acum câteva săptămâni, la începutul restricțiilor pandemiei, unde au venit trei din șase, restul nevenind din teamă. Înțelege reticența față de nou a oamenilor în vârstă, dar nu e de acord, autosugestionându-se că dacă vrea, omul poate. Facem o paranteză lungă despre importanța ca oamenii să gândească singuri, cu argumente, fără să urmeze orbește ordine și reguli. Îmi recomandă melodia lui Joe Dassin (de fapt, Sacha Distel, conform Youtube) La bonne humeur, care e un fel de haz de necaz generalizat, dar mai încolo adaugă neașteptat un exemplu pe care îl dădea elevilor ei: tu ești liber să te dai cu capul de pereți, dar ai grijă că-i murdărești cu sânge și cineva trebuie să-i spele. Primesc mai apoi un mesaj de la ea că ar vrea să adauge anumite completări scrise la ce am discutat, i-e teamă că toată conversația noastră nu e de nivelul unei reviste. O liniștesc că intenția mea era de ceva liber și informal. Îmi mulțumește.

Demers: izolare și comunicare

În acest context, și căutând să trec dincolo de presupunerile despre ce înseamnă concret izolarea, socializarea și solidaritatea pentru femeile din grupul țintă principal al Covid-19 și felul în care această perioadă le afectează viața, am ajuns să vorbesc cu aproximativ zece femei cu vârsta mai mare de 60 de ani.

Menționez din capul locului că deja există două privilegii comune acestor femei, chiar dacă background-ul și statutul socio-economic e net divers. Primul e că toate au o locuință sigură și safe și mijloace de comunicare cu exteriorul – din moment ce am putut avea o conversație cu fiecare și din moment ce toate pot respecta restricțiile de autoizolare. Nu toate femeile din România au aceste nevoi primare satisfăcute, iar din cele care le au, multe sunt în situații de potențiale abuzuri domestice, căci se știe că la nivel psihologic extra-presiunile generate de carantinarea alături de un (potențial) abuzator cresc exponențial șansele unor situații ce pun în pericol bunăstarea lor fizică și emoțională. Mi-aș dori să fie un subiect mai prezent în preocupările noastre în această perioadă.

Femeile în vârstă cu care am vorbit nu sunt în situații de pericol de violență domestică, deci deja se numără printre româncele norocoase. Ba mai mult, majoritatea au ca punct comun că măcar o dată în viață și-au pus problema de grijă față de propria persoană, sub forma kinetoterapiei sau a masajului din motive medicale (acesta e și modul în care am ajuns la ele inițial, prin agenda de numere a fostelor cliente ale mamei mele). Am discutat liber la telefon despre cum s-a schimbat viața lor cotidiană în perioada pandemiei, cum dorm, se mișcă, mănâncă, cum și cu cine comunică, ce le lipsește, care sunt fricile și speranțele lor, cine le sprijină și cum rezistă izolării.

Am avut parte de mai multe intuiții personale confirmate din interacțiunea noastră. Dar am avut și câteva surprize foarte mari. Prima e că toate sunt conștiente, dureros de conștiente chiar, de sănătatea lor mintală, de bunăstarea lor emoțională și că nu e ceva nou cu care se confruntă, ci doar variabilele s-au schimbat. Ba mai mult, par bine echipate pentru a lupta cu potențiala deteriorare a dispoziției și instalarea gândurilor negative – și nu doar medicamentos, ci mai ales ca strategii de gândire stoică. Din fericire, au această capacitate intactă, ceea ce m-a făcut să cred pe alocuri că nu ele aveau nevoie de încurajări, ci că ele mă încurajau pe mine. Din păcate, totodată, acesta poate fi un rezultat al sindromului Pollyanna cu care au fost crescute marea majoritate a mamelor, mătușilor și bunicilor noastre: posibilitatea de a vedea partea bună în orice și a nu te plânge niciodată. Nu e de mirare că seria de romane Pollyanna apăruse fix în timpul primului război mondial și a avut succes în timpul Marii Recesiuni din anii ’30 în Statele Unite. Reziliența lor e una îndelung exersată de-a lungul vieții, iar propria sănătate mintală le preocupă tocmai pentru că nu preocupă pe nimeni altcineva.

A doua e că sunt mult mai informate și mai autonome decât ne place să credem. Uneori această informare a lor capătă un iz de dezinformare prin prisma fake news, dar în majoritatea cazurilor simțul critic (și cel autocritic, dar asta e altă poveste) nu e scos din uz. Evaluează conform cu propria lor grilă de valori situațiile de potențial risc sau cum se pot adapta la schimbările din era Coronavirus. Femeile acestea nu au depus armele, sunt la curent cu tehnologia salvatoare pentru a ține legătura cu oamenii care le sunt importanți, culeg informații și teorii, le dezbat, au planuri de rezervă, sunt responsabile și volubile. Nu cred că pandemia e o pedeapsă divină (indiferent dacă sunt credincioase practicante sau nu), ci o dificultate care trebuie depășită. Și mai ales, nu se izolează mintal. Instinctiv „strâng rândurile”, se povestesc și se confesează, au rude, prietene și cunoștințe și nu numai că înțeleg importanța comunicării în acest moment, ci întrețin rețele întregi de prietenie (una din ele are un grup de WhatsApp în care discută cu foști colegi cum se simte fiecare, la ce se mai gândesc și împărtășesc glume sau filmulețe care sudează raportul pe care îl aveau și înainte la muncă). Nu se lasă uitate pentru că preiau inițiativa unor structuri complet informale de solidaritate, total absente din strategia instituțională.

Când interacțiunea cu ceilalți le provoacă anxietate și când acumularea de știri începe să producă efecte de hipertensiune sau tahicardie, au învățat să dea pauză și să se protejeze de spirala negativă de gânduri sau de senzația molipsitoare de frică. De aici concluzia mea că, atâta timp cât sunt ascultate, capacitatea lor de adaptare e una subestimată de cei mai tineri. Fiecare își găsește cu ușurință o ocupație, de la pictură la împletit, de la horoscop la grădinărit și de la literatură franceză la curățenie. Nimic diferit față de instastory-urile cunoscuților noștri. Cât timp ne simțim recunoscuți și validați, putem lupta cu singurătatea inerentă perioadei.

O altă particularitate este că în absolut toate cazurile, până să înceapă realmente să vorbească despre ele mai direct, a trecut cel puțin o jumătate de oră în care mi-au vorbit de parteneri, de copii sau nepoți, de animalele lor de companie sau de persoanele cu care sunt auto-carantinate, punând accentul pe dificultățile celorlalți din această perioadă. A îngriji pare a fi salvator, fie că au grijă de un copil cu autism, căței sau pisici, partenerul de viață sau fac lecții cu nepoții, dar ajung să se confunde cu acest rol. Doar o parte din ele mi-au vorbit de lucruri pe care le fac pentru ele, și aceasta abia după ce am epuizat tot ceea ce fac pentru ceilalți. Deși vârsta le califică pentru îngrijire de către alții, mândria de a nu fi o povară pentru nimeni, oricât de organică, pare să vină și din teama că nimeni nu le va acorda atenția de care ar avea nevoie. Din autonomie. Și din obișnuința – cu o singură excepție – de a le veni greu să se pună pe primul plan.

Aproape toate și-au cerut scuze folosind aceeași expresie, citez, că „mi-au făcut capul calendar” vorbind despre ele. Un fel de timiditate a autopovestirii care este o consecință atât a felului în care ne creștem în continuare fetele, scuzându-se atunci când se exprimă, cât și a faptului că nevoile lor personale sunt subsumate nevoilor celor care depind, real sau simbolic, de ele. Totuși, atunci când simt că „pălăvrăgeala” despre trecutul lor, despre episoade importante din viața lor sau opiniile lor nu cad pe un teren de judecată și nu le va fi pusă la îndoială îndeplinirea rolului lor de „a îngriji”, se deschide efectiv un portal prin care se comunică pe sine. Am primit fără să le solicit poezii, muzică, recomandări, bancuri, amintiri, sfaturi, toate binevenite. Concluzia cu care m-a lăsat fiecare convorbire e că aceste femei își îndeplinesc conștiincios și natural partea lor de contract social și „își fac temele” și că societatea e cea care le dă eticheta de neajutorate sau de depășite de situație, sau dimpotrivă, de total autonome și, deci, ușor de neglijat. Aceste etichete par a fi puse după agenda oportună a altora și fără să fie consultate. Faptul că ele sunt primele care își asumă responsabilitatea față de ele însele (inclusiv cu numărat pași prin casă până la numărul recomandat pe zi, sau cu autoevaluarea stării lor de sănătate sau greutate) ar trebui să faciliteze programe incluzive de interacțiuni. Aceste programe ar trebui să pornească de la sugestiile lor, pentru că ele și-au făcut partea de, ca să deturnez o expresie ultrafolosită, a fi în contact cu sinele.

Ele

„Pe vremea noastră era o reținere. Nu aveam curajul să ne exprimăm, chiar dacă simțeam că aveam dreptate.” (05.04.2020)

T.P., 74, nu mai iese deloc din casă de două săptămâni. E în București și și-a format în jurul locuinței, de-a lungul timpului, un fel de substitut de familie. După moartea soțului, acum douăzeci de ani (cu care fusese împreună din facultate) și o depresie puternică, s-a hotărât că trebuie să se țină tare – ca să nu-mi dezamăgesc colegii și prietenii. După niște renovări, a primit în chirie într-o parte a casei un prieten văduv de familie (cine ne vede, crede că suntem soț și soție) și ține în gazdă o studentă în anul doi, rudă îndepărtată, care când era mai mică o întreba: vrei să fii bunica mea? Se întâlnesc în curte, spațiul comun. E încă activă într-un ONG de întrajutorare și merge des în pelerinaje. Insistă că e important să avem dreptul de a ne exprima și că pentru ea a contat mult contactul cu lumea occidentală după 1990. Pe WhatsApp e într-un grup format de o fostă colegă de facultate, un colectiv unde fiecare își spune punctul de vedere și unde, la decesul recent al unuia din ei, au aprins fiecare acasă, din autoizolare, o lumânare în același timp. Grija pentru fiul ei l-a obișnuit pe acesta să o sune cu religiozitate. Admiră felul în care nepotul ei se impune la școală și își exprimă punctul de vedere. Se gândește în timp ce se uită la pozele cu nepoții fiului ei, pe care abia așteaptă să-i mai vadă pe viu, că poate am fost cam exagerată ca mamă.

„Văd cum se înverzesc copacii, văd cât e de frumos afară, dar ce să faci? Frica ne ține în casă.” (06.04.2020)

A.G., 65, e izolată în apartamentul ei din București, împreună cu partenerul său de viață cu care e împreună de mai mult de patruzeci de ani. Cățelușa ei e principala sa grijă: ce să înțeleagă ea, săraca, din ce se întâmplă afară? Neavând copii, mereu a fost atașată de animale. Îmi descrie în detaliu ritualul de ieșit cu câinele la plimbare de trei ori pe zi – toate precauțiile, toți pașii – gândindu-se permanent ce se întâmplă dacă nu urmează corect procedurile de dezinfectare. Și-au împărțit cu soțul ieșirile: el iese o singură dată pe zi, seara, ca să nu se întâlnească cu nimeni, pentru că are mult mai multe probleme de sănătate decât ea, vreo unșpe boli, deși și ea are probleme de imunitate. Își scrie declarația pe proprie răspundere pentru a circula zilnic pe aria din jurul a trei blocuri din cartier – mai departe nu se aventurează. În serile în care nu mai poate respira și ajunge să confunde atacurile de panică cu virusul, apelează la un sfert de Xanax și programează televizorul la volum mic pe posturi de muzică, până adoarme. Uneori televizorul se stinge înainte să reușească; în cazul acesta îl mai programează încă o oră. A observat că nopțile sunt mai grele ca diminețile. A citit undeva ca dacă tragi aer în piept și reușești să-l ții mai mult de douăzeci de secunde, înseamnă că nu ai nimic la plămâni. Așa am făcut, mi-am pus cronometrul și am stat patruzeci și șapte. Abia atunci m-am mai liniștit. Mi-am dat seama că nu a fost ultimul meu drum afară. Când se spală regulamentar pe mâini, cântă de două ori mulți ani trăiască, atât durează cele douăzeci de secunde prescriptive. Nici nu știi de cine să te ferești. I-e frică să nu i se albească parchetul de la tot clorul cu care îl freacă. Îi e dor să iasă cu sora ei (singură și ușor depresivă) la plimbare în parc și la magazine chiar dacă nu cumpărăm nimic. În afară de asta, trece și asta, o să trecem și noi peste asta. Din economii planificaseră o călătorie cu sora ei în iunie la nopțile albe din Petersburg, pe care și-a dorit dintotdeauna să le vadă. Îmi povestește cum nu reușește să-și recupereze banii de la agenția de turism. Voucherul pentru o altă perioadă nu o consolează – cum să mă duc acolo iarna, la vârsta mea? O nemulțumește puțin faptul că soțul ei e mai lax cu regulile. Ar vrea să fie sigură că și el își ia aceleași precauții ca ea, dar nu poate ști cu siguranță. După ce terminăm convorbirea, e hotărâtă să înceapă să facă curat în casă, centimetru cu centimetru, cum a zis Streinu-Cercel la televizor. Se simte motivată. Spune că și la 40 de grade, la vară, va ieși să facă cei 5 kilometri în parcul Tineretului cu sora ei. Caută din priviri porumbeii care nu mai vin la geam.

„Nu este esențial, nu mă apasă, adică nu mă apasă foarte rău, și nu e de singurătate, că până la urmă asta e vârsta, toți murim singuri, dar uneori, știi, parcă aș vrea să împart grijile și gândurile, temerile și bucuriile cu cealaltă persoană de lângă mine.” (05.04.2020)

M.D., 67, izolată în apartamentul ei cu o pisică, e obișnuită să fie liantul între femei, datorită profesiei ei de maseur, pe care a practicat-o în privat și după pensionare. Acum mâinile ei fără ocupația lor obișnuită își caută permanent de lucru, făcând curățenia de primăvară. Vorbește zilnic cu fata ei stabilită în Portugalia și cu cealaltă fiică, cu care nu se mai vizitează în ultimele săptămâni, din precauție, deși locuiesc amândouă în București. Și ea a început să călătorească mai mult după cincizeci de ani. A învățat în ultimul an să folosească WhatsApp-ul și se plânge că nu mai are loc pe tabletă de pozele și filmulețe primite. E jovială și vorbăreață. Urmărește horoscopul, se uită la filme, citește mult, de la acatiste la Lavinia Braniște și romane coreene, și are grijă de plante. Iese până la magazinul din colț odată la câteva zile în orele regulamentare. S-a speriat când Euthyrox, medicamentul pe care îl ia pentru tiroidă, a dispărut de pe piață la începutul pandemiei, dar o prietenă a salvat-o și i-a făcut rost. Are provizii pentru medicația de inimă, pe care o ia ocazional, și în fiecare zi își sună prietenele cu care merge la băi de câțiva ani de zile dintr-o pensie de nimic drămuită miraculos. Deși nu e divorțată în acte, nu mai locuiește cu soțul de mai mulți ani, în urma unei situații complicate din trecut. Gătește des și le trimite fiicelor poze cu rezultatul, iar ele îi trimit înapoi variantele lor. Nu are nepoți, deși cu siguranță și-ar dori, dar spune oricui e dispus s-o asculte ce fete deosebite are. Se descurcă în mare parte singură, de ani de zile. Oscilează între un optimism molipsitor și precauție grijulie filtrată prin știri panicarde la TV. E conștientă că femeile sunt mai puternice și mai rezistente și că sunt elementul protector în casă. Se gândește că e din cauza faptului că le-a influențat maternitatea. Îmi mărturisește la telefon că și-ar fi dorit să-și petreacă anii aceștia ai vieții, și mai ales perioada aceasta, alături de cineva și prin cineva nu se referă la o prietenă sau o vecină. E prima dată când o aud exprimându-și nevoia de un partener.

M.D. e mama mea.

Căutări și suroritate 

În această perioadă, regizoarea Ioana Păun derulează un proiect numit RETRO RADIO, susținut de Centrul Cultural Clujean prin Artiști Împreună, care face transmisiuni radio live prin telefon cu oameni în vârstă pe vreme de izolare. Adică dau telefon, povestim, pun muzică, le cer sfaturi, rețete și le țin oleacă de companie. Apelul ei pe social media a dus la foarte multe numere de telefon adunate, în special de la copii/ nepoți din afara țării și a determinat-o să coopteze voluntari care preiau din apeluri. Din toate numerele primite, acum două zile doar unul era al unui bărbat în vârstă, restul erau numere de femei. Inițial ne-am gândit cu Ioana la cauzalitate demografică – pur și simplu sunt mai multe femei în vârstă decât bărbați. Reascultând convorbirile mele, mă gândesc însă și la extra posibilitatea ca majoritatea bărbaților singuri să nu aibă acest exercițiu constant (devenit a doua natură) de a oferi și cere ajutorul, iar la cei care îl primesc, de obicei provine tot de la rețele de inițiativă feminină: rude, cunoștințe, asistente. După primele telefoane date, concluzia regizoarei e că femeile cu care a vorbit au foarte multe cunoștințe, sunt resurse reale și foarte povestitoare. Foarte lucide, memorie bună, cu psihicul relativ ok.

Cât despre relatările femeilor 65+ cu care am discutat până acum în perioada pandemiei, ele sugerează că nu există un singur tip de narațiune posibilă a îmbătrânirii feminine. Că femeile de nicio vârstă nu sunt mase statistice amorfe, ci fiecare caz are particularitățile sale – și că există o diferență reală între vulnerabilitate (inerentă procesului biologic, și a nega această vulnerabilitate duce la un stoicism exagerat) și vulnerabilizare (de către structurile incapabile de a oferi empowerment acestor femei). Dacă vocile lor ar fi auzite la fel de clar ca ale altor categorii de femei, s-ar putea observa inutilitatea stereotipurilor care pot împiedica comunicarea reală intergenerațională feministă. E tentant să judecăm limitările date de contextul social în care s-a dezvoltat personalitatea lor, dar e mai important să înțelegem presiunile spre acumularea rolurilor: multe femei în vârstă din jurul nostru au condus logistic, organizatoric și emoțional grupuri întregi familiale sau parafamiliale, adaptându-și constant propriile nevoi la nevoile celorlalți, iar munca lor a fost și este luată de-a gata. În Gender differences in the lived experience of ageing, C. Russell afirmă că e nevoie să le tratăm ca pe niște interpreți activi care își construiesc propria realitate prin conversații și interacțiuni, povești și narațiuni.

Pandemia actuală nu pune până la urmă bătrânii reali în centrul discuției ca ținte ale virusului, ci proiecțiile și temerile noastre legate de faptul că vârstnicii și nevoile lor devin prea presante și vizibile pentru ochiul nostru calibrat pe tinerețe. Îi vrem în casă – normal – și vrem să nu se plângă. Și ele/ei nu se plâng, că doar s-au obișnuit cu anduranța.

În Affirmative old age – the ageing body and feminist theories on difference, Linn Sandberg propune o evoluție a conceptualizării îmbătrânirii, aducând corporalitatea în discuție, ca alternativă la declinul sau succesul biologic al corpului. Adaptând ideea ei la situația actuală, nu există un mod corect sau greșit în care seniorii să trăiască autoizolarea impusă de pandemia Covid-19, ci există corpurile lor diferite în spațiu și poveștile lor. A circulat acum câteva săptămâni în UK știrea conform căreia trei femei 65+, prietene de-o viață, s-au hotărât să se mute împreună în timpul carantinei, un fel de „Golden Girls” în vremea holerei. Iar deschiderea și curajul femeilor cu care am vorbit – atunci când nu sunt umbrite de precaritate sau anulate de obligațiile de a oferi îngrijire – sunt o lecție de supraviețuire în această perioadă. Faptul că multe din ele, referindu-se la alte femei, foloseau cu multă ușurință expresii ca e ca sora mea sau o iubesc ca pe sora mea, mă face să cred că diseminarea unor principii feministe în această categorie de vârstă nu e utopică, ci ține de suroritate reală.