Timpul probabil al sfârșitului lumii – eseu afectiv despre natură și vreme –

Text de Laura Sandu
Ilustrații de Diana Barbu

Preambul

La începutul lui 2019, o ploaie de gheață s-a abătut peste București. Crengile despuiate ale copacilor au fost prinse atunci într-un înveliș translucid, gros, greu, ca sticla. Dintr-odată, ramurile luceau magic, ca niște obiecte scumpe puse în vitrină, la care ne uitam cu derută și pe care le ascultam, pe parcursul celor cinci zile cât a durat dezghețul, cum trosnesc și se rup, puțin câte puțin, sub greutatea sloiurilor în care încremeniseră. Pe rețele întâlneai două viziuni: „winter wonderland”, scriau unii, lângă imaginile cu feeria hibernală de prin parcuri, din care scoteau orice detaliu îngrijorător, „mă doare inima de ei”, scriau alții, triști și revoltați.

Nu despre lapoviță, polei sau chiciură a fost vorba, ci despre freezing rain – o ploaie care îngheață, fenomen rar întâlnit prin părțile noastre.

Tristețea de atunci, de pe rețelele sociale, felul în care mulți au suferit pentru copacii afectați, nu apare în același fel și când e vorba de oameni. An de an, câteva sute de persoane care nu au locuință mor în București, în timpul iernii, din cauza frigului. În mod sigur, felul în care simțim, încrengătura complicat-afectivă care țâșnește din interacțiunea noastră cu exteriorul, a fost „toaletată” ca să nu mai trecem dincolo de spectrul de emoții care contribuie la menținerea stării de fapt, a ordinii lumii așa cum e ea (strâmbă). Empatia reală pentru miile de persoane fără adăpost din țară, și față de milioanele de oameni din toată lumea care nu au unde locui, ar pune în pericol ușurința cu care e acceptată distribuția inegală a resurselor și faptul că locuința nu e tratată ca drept uman fundamental.

Există poate, punctual, milă creștinească și caritate care contribuie la salvarea câtorva vieți, și care pe termen lung, ajută și ele în mod pervers la întreținut inegalitățile, dar nu există sentimentul colectiv, împărtășit, profund, dezlănțuit al deznădejdii și revoltei pe care ar trebui să ni-l trezească această realitate îngrozitoare.

Trăim într-o lume crescută strâmb, care ne face indiferenți în fața suferinței umane, dar căreia nu-i pasă de tristețea pe care ne-o provoacă moartea copacilor suficient cât să o reprime. Deconstruirea indiferenței și cinismului față de suferința altora e o întreprindere dificilă și complexă; discuția despre „natură”, în schimb, despre sentimentele pe care ni le provoacă și despre felul în care relaționăm cu reprezentările ei, ne e mai la îndemână și s-ar putea să ne dezvăluie un potențial revoluționar pe care, ca feministe care reevaluează rolul afectelor în cunoașterea și în luptele noastre, am putea să-l explorăm și să-l folosim. S-ar putea să fie o breșă aici, o cale nebătută, o scurtătură spre deconstruirea indiferenței și cinismului, și construirea solidarității. Așa că hai să ieșim puțin în décor.

1. Frumusețea naturii

Dacă ai crescut la oraș, s-ar putea să înțelegi „natura” altfel decât cineva care a crescut la țară. Se poate ca în oraș, frunzele uscate, tijele frânte, trunchiurile în a căror scoarță scobești, spinii care te zgârie să-ți amintească vag de o lume pierdută. S-ar putea și ca micile grădini de apartament pe care le îngrijesc femeile să reprezinte dorul de câteva lucruri pe jumătate închipuite. În oraș, e posibil să credem că ne lipsesc aerul curat, cerul liber – de fapt copleșitor –, pământul nesfârșit și potențialul lui fertil – de fapt înfricoșător, liniștea binefăcătoare – de fapt insuportabilă, întunericul adevărat (bezna).

În copilăria mea împărțită între viața de la bloc și cea de la curte, simțeam că există două naturi; cea urbană, șmecher și insistentă, apărea sporadic, în luciul castanelor, în ghindele cu căpăcel, în carapacea cu puncte a gărgărițelor, în răsucirile râmei și în retragerea coarnelor melcului, când le atingi, în umezeala celor cinci boabe de cireșe prinse într-o legătură și vândute pe doi lei în piață, în luna mai, în pișcătura nenorocită a urzicii din marginea parcării, în parfumul pepenilor și în aburul cu miros de porumb fiert de pe scara blocului, la sfârșit de vară. Cealaltă natură, de la țară, imposibil de ignorat, sufocantă, despotică, îngrozitoare – se arăta în țipetele animalelor ucise și în sângele lor din zăpadă, care ne îmbiba pe urmă coșmarurile, în arșița sub care trebuia lucrat pământul, în inundațiile blestemate și în grindina care ne distrugea recolta, în mană, în secetă. La țară ne jucam nu în mijlocul vreunui paradis, ci pe creștetul unei creaturi rău mirositoare, capricioase, imprevizibile, de care ne era mai ales frică, dar care era tot timpul sub noi și în jurul nostru: lumea noastră.

Nu mi-a venit niciodată ideea că la țară ar fi „frumos” până într-o zi, într-un moment anume de la amiază, pe care mi-l amintesc perfect, deși s-a întâmplat cu mai mult de un sfert de secol în urmă. Eram pe câmp cu bunicii care îmi dăduseră o săpăligă cu care să sap un rând de porumb, lung cât o zi de vară. Ardea soarele și mă trecuseră toate transpirațiile pe sub batic, așa că m-am dus să beau apă și să stau sub unul dintre corcodușii aliniați pe marginea drumului care despărțea câmpia în două, înainte să se piardă departe, în pădure. Apa era clocită și avea gustul de butoi sau de metal sau de broaște, sau așa-mi imaginam eu că ar fi broaștele la gust, în fine, gustul specific apei de la noi din fântână. După ce am băut, m-am așezat pe pătură, sprijinită de copac, și am început să mă plictisesc – probabil că mi-aș fi dorit să fiu acasă, la bloc, unde erau toți copiii care nu aveau o țară la care să plece obligați în vacanța de vară.

Aveam la mine – nu la mine la câmp, ci cu mine, la țară – cele cinci volume din La Medeleni pe care le citeam pentru prima oară și probabil că nu mă înșel când bănuiesc că și din cauza lor s-a petrecut schimbarea: cum stăteam și mă uitam printre gene la câmpul auriu cu margini mov și verzui, dantelate, la cei câțiva nori care treceau pe fundalul albastru, grași, plini de ei, mi-am dat seama: era frumos.

Am format atunci o ramă dreptunghiulară din degetele mari și arătătoare de la ambele mâini și am prins în ea ce-mi plăcuse. Apoi am mutat-o – puțin mai la stânga, puțin mai la dreapta, mai sus, mai jos, cu bunici, fără, cu pomi, și fără, cu pădurea, fără, doar grâul, toate împreună – pădurea și grâul și norii – și așa mai departe. Mă pocnise un fel de entuziasm pe care nu știu dacă-l mai simțisem înainte, o neliniște și o dorință, dar pentru ce? Și ce le-ar fi putut potoli? Numărul cadrelor imaginare creștea în același timp cu tristețea că nu le pot lua cu mine, că deja norii cei grași se lungiseră, iată, alt tablou, cel de mai devreme n-avea să mai existe vreodată.

Era frumos și era altfel, avea frumosul ăsta o putere asupra mea pe care mica natură din oraș n-ar fi putut-o egala. Ajungea până în vârful degetelor de la mâini și de la picioare, îmi conținea corpul, înconjurându-l, era, în același timp, interior și exterior, așa cum numai o foarte mare bucurie sau tristețe putea să fie. Era foarte frumos, nespus de frumos, dar degeaba, n-aveam ce face cu frumusețea asta; bunicii care veniseră să mănânce o și stricau cu certurile și cu repezeala lor. N-aveam cu cine să vorbesc acolo, așa că, acasă, târziu, am căutat caietul de probleme suplimentare la matematică, l-am întors invers, ca și când ar fi fost unul nou, neînceput, l-am deschis și am scris: „Câmpul cu grâu se întindea cât vedeai cu ochii, până la orizont, ca marea strălucind în bătaia soarelui.”

2. Când descrierea naturii e tehnică feministă reală,
nu plictiseală patriarhală

Nu cunosc prea multă lume care să se dea în vânt după descrierile de natură. Majoritatea prietenelor mele feministe spun că le sar, plictisite, altele, că le citesc, dar fără prea mare tragere de inimă; legătura lor intimă și afectivă cu literatura nu e acolo. Poate că unul dintre motive e că în literatura pe care am învățat-o în școală, dar și în cea universală, pe care ni s-a spus să o citim pentru că e „mare” – scrisă aproape exclusiv de bărbați – descrierile de natură chiar au, de multe ori, ceva respingător, artificial, provenit din dorința lor compulsivă de a controla și din obsesia erotizării, feminizării „naturii” – deci a transformării ei într-un celălalt misterios, vital, sălbatic și bun de posedat. Identifici foarte ușor în ele obsesia controlului dublu: asupra expresiei și asupra lumii descrise.

Ochiul zeiesc de Scriitor urmărește cursul fluviului sau al drumului sau al vieții ca pe un fir de ață pe care, cu mână sigură, urmează să-l treacă prin urechea acului. Pentru același ochi, alteori, pământul e, pe scurt, Mamă, floarea, Femeie, marea, Mister și așa mai departe. Problema nu e absolut deloc feminizarea în sine – care ar putea în alte circumstanțe să fie un proces eliberator, benefic, vindecător și revoluționar –, ci faptul că acest proces de feminizare se petrece în interiorul unui binom cultural ierarhic masculin/feminin, în care e normalizat „dreptul” masculinității de a domestici, de a civiliza, de a poseda și de a exploata feminitatea.

Dar există și moduri diferite în care s-a scris despre natură, unele feministe (sau altele care pot fi recuperate feminist) care, cu puțină bunăvoință, s-ar putea să le convingă și pe prietenele mele să-și schimbe părerea.

Într-o zi mohorâtă de noiembrie, mica Jane Eyre, orfană și prigonită, străină și neiubită în casa în care locuiește și în care este permanent hărțuită, stă ascunsă pe pervazul ferestrei, în spatele draperiei și dă paginile unei cărți, în timp ce mai trage din când în când cu ochiul la după-amiaza apăsătoare de iarnă. În depărtare, pustiu palid, cu ceață și nori; mai aproape, pajiștea udă cu tufișuri zgâlțâite de furtună, ploaie neîncetată. Din semi-ascunzătoarea ei, Jane face arcuri uriașe prin spațiu, prin timp, de pe pervaz, spre întinderea cețoasă și udă, și înapoi, la țărmurile mâhnite ale Nordului.

Unde se află Jane cu adevărat? Conține ziua cea întunecată corpul și spiritul lui Jane, care la rândul său conține povestea din carte? Sau Jane le cuprinde pe toate, pentru că pervazul ei, locul intermediar, intervalul sigur pe care l-a găsit, între „înăuntru” și „afară”, îi creează o perspectivă unică, posibilitatea de a face o punte afectivă, prin intermediul fenomenelor meteorologice și al peisajului, între spații diferite și stările ei de spirit?

Intermezzo

În „Femeile indigene și cosmoviziunea decolonială”, Sylvia Marcos scrie:
„Pentru mezoamericani, lumea nu era «acolo», stabilită undeva în afara lor, în mod separat de ființa lor. Lumea se afla în interiorul lor și chiar «prin» ei. Acțiunile și circumstanțele acestora erau mult mai întrepătrunse decât în gândirea occidentală, unde «eul» poate fi abstras analitic din mediul înconjurător.
Ființele nu pot fi separate una de alta. (…) «Eul» nu poate fi abstras din mediul său înconjurător: între înăuntru și afară are loc o tranziție permanentă.”

3. … și unde conexiunea cu natura e feministă pe bune, și nu vreo mizerie capitalistă

Mai târziu în povestea lui Jane Eyre, „o vară splendidă se revărsa peste Anglia: ceruri atât de pure și zile atât de luminoase precum cele care s-au succedat atunci pentru multă vreme, rareori binecuvântează chiar și separat pământurile noastre înconjurate din toate părțile de mare. Era ca și cum o suită de zile italiene ar fi venit din sud, asemenea unui stol de păsări călătoare superbe, și se opriseră să se odihnească pe stâncile Albionului. Fânul fusese în întregime cosit; câmpiile din jurul Thornfield erau verzi și aproape rase; drumurile albe și coapte în soare; copacii erau la apogeul lor întunecat; gardurile vii și pădurile, cu frunzișul bogat și intens colorat, contrastau plăcut cu nuanța însorită a luminișurilor dezgolite și ele.”

Unde s-a ascuns linia clară de demarcație dintre înăuntru și afară, dintre peisajul afectiv care o reprezintă pe Jane și peisajul „exterior”? La începutul poveștii, stâncile nordului în care își făceau bârlog păsările de mare reflectaseră, conținuseră, dăduseră sens deznădejdii micii Jane; acum, când Jane-adultă e îndrăgostită, zilele arată ca un stol de păsări călătoare din sud, așezate să se odihnească pe țărmurile pământului „nostru” înconjurat din toate părțile de mare. „Natura” e în această poveste, substanța care face posibilă empatia, care ne conectează, prin spațiu și timp, care ne face – cititoare de peste două veacuri și vorbitoare de alte limbi, să înțelegem și să ne lăsăm cuprinse de viața afectivă a lui Jane Eyre.

Sub descrierea peisajului insular de vară, trăiește și dorința autoarei, feministă pe bune – ambivalentă, de a păstra și de a împărtăși, de a reține și de a revărsa – setea de a respira – de a iubi, de a scrie, de a descrie. Preamărita eliberare, mult-așteptata libertate pe care scrisul o oferă femeilor, stă și în capacitatea, în puterea, în posibilitatea de a descrie lumea „naturală”, de a o re-crea – așa cum și ea te re-creează – cu tot cu puterea extraordinară pe care o exercită.

Bărbatul de care e îndrăgostită Jane are însă altă relație cu natura. După apus, protagonista hoinărește nevăzută prin grădină, printre măceși, iasomie și trandafiri; pentru domnul Rochester e o seară la fel de plăcută, se gândește Jane, în timp ce îl privește cum ridică crengile tufei de agrișe pentru a studia fructele, cum miroase un ghem de flori, cum admiră mărgelele de rouă de pe frunze.

Dar dacă Jane își proiectează viața afectivă în vastitatea peisajului nesfârșit, în sunetele care se pierd în depărtare, domnul Rochester se mișcă și acționează în peisajul natural ca un stăpân ce este, admirând, studiind, culegând ce îi aparține, proiectând la rândul lui dorințele departe, asupra tărâmurilor coloniale, „exotice”, mult mai frumoase, mai prețioase, mai rare decât ceea ce posedă deja. „Jane, vino și uită-te la micuțul acesta, (…) îmi amintește destul de tare de o insectă din India de Vest; nu vezi prea des în Anglia un hoinar al nopții atât de mare și de vesel colorat. Gata! A zburat.”

*

Melancolia dorinței de a poseda pământuri îndepărtate sau interzise nu le e însă rezervată, în romanele feministe engleze de secol nouăsprezece, doar bărbaților care visează la tărâmuri exotice. În cărțile lui Jane Austen, la fel și o sută de ani mai târziu în celebrul eseu al Virginiei Wolf, O cameră doar a ei, se dă o formă literară frustrării femeilor de condiție socială bună de a nu-și putea împlini viața asemenea bărbaților din aceeași clasă. Scrierile acestea au puterea să ne angreneze și astăzi feminist într-o revoltă parțială, îndreptată exclusiv împotriva efectelor opresive pe care sistemul patriarhal al deținerii și transmiterii proprietății – inclusiv asupra pământului – le producea asupra femeilor de condiție „bună”, din clasele superioare. Dacă acceptăm necritic premiza feminismului propus de aceste scriitoare și de generațiile care le-au urmat și s-au revendicat din scrierile lor, definit ca luptă pentru acces la proprietate și capital, fără chestionarea altor relații de putere și ierarhii, rămânem într-un spațiu care nu permite construirea punților, a solidarității.

Dacă ne lăsăm angrenate necritic în melancolia punctuală a protagonistelor engleze de condiție bună nevoite să ducă o viață mai puțin luxoasă, mai puțin liberă pentru că nu pot moșteni averi la fel ca frații lor, poate că nu ne vom întreba vreodată de unde proveneau aceste averi și prin ce mijloace fuseseră ele acumulate. Nu vom înțelege în ce fel același sistem patriarhal afecta femeile din categorii sociale în care nimeni nu avea acces la resurse și moșteniri, sau din zone ale lumii, Indiile, să spunem, în care munca femeilor și bărbaților pe pământurile lor era exploatată pentru ca stăpâni precum domnul Rochester și soțiile și fiicele lor să poată trăi vieți „civilizate” pe frumoasele lor moșii engleze. Averile care totuși nu le dădeau voie femeilor să trăiască viețile independente, civilizate, artistice, creatoare, ale bărbaților de aceeași condiție, erau adunate prin sărăcirea, exploatarea, uciderea altor femei, bărbaților și copiilor lor – nu doar din Anglia, ci și din colonii.

*

În vremea în care Jane Austen scria pe furiș la măsuța ei din sufragerie romanul Rațiune și simțire, în Anglia continua lungul proces al „îngrădirilor”. Acesta consta în diversele tehnici și strategii prin care nobilii și fermierii bogați își extindeau, de câteva secole, proprietatea asupra pământului, eliminând formele de utilizare comună a acestuia. Prin cumpărare, prin obținerea de licențe speciale, prin diverse acorduri, lorzii și fermierii obțineau dreptul de a delimita terenuri prin garduri și șanțuri, împiedicând astfel libera circulație a oamenilor și animalelor, și destructurând modurile de utilizare colectivă a pământului. Aparența legală masca violența, forța, tehnicile de intimidare. Când nobilul obținea dreptul să îngrădească, comunitățile erau dislocate, colibele celor mai săraci, care până atunci munciseră și locuiseră pe un pământ care nu le „aparținea” legal, dar care le făcea posibilă viața, erau dărâmate, oamenii, obligați să migreze către orașe, transformați într-o mulțime hoinară și pauperă de vagabonzi și muncitori săraci. În același timp teoriile liberale engleze elaborau fundamentele ideologice și pentru exproprierea comunităților din colonii. Pământul, spuneau liberalii, nu trebuie să fie deținut decât de cei care pot să îl exploateze în mod civilizat. Cu adevărat. La adevăratul lui „potențial”. Adică nu trebuie să fie deținut decât de ei, coloniștii.

„Cele mai afectate au fost femeile în vârstă”, spune Silvia Federici, despre consecințele îngrădirilor din Anglia secolului al șaptesprezecelea, „nemaifiind sprijinite de copiii lor, au căzut în sărăcie, supraviețuind din împrumuturi, mici furturi și întârzierea plăților. Rezultatul a fost o țărănime divizată de adâncirea inegalităților economice, dar și de ura și de resentimentele bine documentate în procesele vânătorilor de vrăjitoare, din care se vede că în fundalul multor acuzații se aflau certuri cauzate de chirii neplătite, încălcarea proprietății sau cereri de întrajutorare.”

Sărăcirea femeilor, bărbaților și copiilor care trăiseră de generații în mijlocul naturii, în Europa și în Americi și în Indii și în alte părți ale lumii, a avut drept pretext „progresul”, „schimbarea”, „modernizarea”. Dar pozitivă nu a fost schimbarea decât pentru lorzi și sir-i, și în cele din urmă, când și-au obținut „drepturile” prin luptă „feministă”, și pentru soțiile și fiicele lor. Pentru restul oamenilor de pe această lume, și în special pentru celelalte femei de pe această lume, consecințele „modernizării” și „exploatării pământului la adevăratul său potențial” au fost dezastruoase. Iar feminismul liberal a fost complice la înfăptuirea acestui dezastru.

4. Lupta feministă pentru Pământ

Dacă mai pot avea azi o relevanță pentru noi aceste vechi și influente scrieri literare feministe occidentale, ar fi bine să le lăsăm să activeze acele resorturi care ne dau voie să înțelegem feminismul altfel decât ca pe lupta pentru dreptul de a „avea”, de a acumula, de a moșteni pământul.

Să lăsăm mai bine să lucreze în noi aspectele aparent lipsite de importanță – de unde, la prima vedere, pare să lipsească miza „politică”. De exemplu, sentimentul de a fi simultan conținută și de a conține, al continuumului lumii, al lipsei de scindare între „interior” și „exterior” care este unul profund „păgân”, să-i zicem așa, și care anulează primatul individualității fără să anuleze posibilitatea sentimentului de „eliberare” și „libertate”.

Este în același timp un afect care, în loc să ne activeze împotriva intereselor altor femei – împinse către margini de capitalismul heteropatriarhal și rasist – ne poate ajuta să găsim „terenul” pentru înțelegerea profundă a unor lupte care nu par să fie în mod direct și ale noastre, ale femeilor educate, urbane, cu aspirații culturale, artistice și așa mai departe. Sentimentul formării unui continuum cu lumea înconjurătoare, reluat în primire, analizat și asumat, ne poate ajuta să găsim terenul pentru solidaritatea cu oamenii care, trăind în „natură”, înțeleg prea bine cât de unitară e lumea înconjurătoare, cât de iluzorie poate fi limita dintre „înăuntru” și „afară”, cât de clar este faptul că odată ce ai otrăvit apa, tăiat pădurile, decimat insectele, măcinat munții, o faci cu consecințe asupra tuturor.

Averile și moșiile după care tânjeau feministele engleze, ca după o garanție a libertății și autonomiei lor de viață și de creație, fuseseră acumulate prin exploatarea și deposedarea altor femei, și a bărbaților și copiilor acelora. E un lucru care încă se întâmplă, azi – feministele liberale occidentale, care se luptă pentru accesul lor la posturi de conducere, la roluri politice importante, trăiesc într-o lume construită prin exploatarea și sărăcirea altora. Pământurile încă se îngrădesc, și astăzi, „legal”, din Americi și până în Indii, ca să fie exploatate de firme multinaționale de minerit și agricultură, cu slabe contribuții la bugetele locale și cu grave consecințe asupra comunităților pe care le distrug. Neoliberalismul global legitimează îngrădirile, iar feministele occidentale care nu integrează lupta împotriva lui în mișcările lor, îi sunt în continuare complice.

Prima mișcare populară de anvergură care a recunoscut neoliberalismul ca pe un pericol iminent la adresa vieții și bunăstării oamenilor a fost mișcarea zapatistă. În Mexicul anilor ’60 și ’70 ai secolului trecut, populațiile indigene și-au cerut pașnic dreptul la pământ, dar au fost ignorate, așa că în anii ’80 au început organizarea și după încă un deceniu, la 1 ianuarie 1994, au pornit revolta. La acea dată intra în vigoare NAFTA, acordul nord-american de comerț liber, pe care mișcarea zapatistă a numit-o „o condamnare la moarte” pentru popoarele indigene. EZLN, armata zapatistă pentru eliberarea națională, a ocupat atunci șapte orașe din Chiapas, statul mexican cu cea mai mare populație indigenă, și s-a retras la timp pentru a evita represiunea din partea forțelor militare. Revolta lor a durat aproximativ două săptămâni, dar mișcarea zapatistă a continuat apoi să se organizeze de la bază, să revendice, să lupte împotriva formelor de opresiune neoliberale, transformându-se, pe parcurs, și într-o mișcare anti-patriarhală. În teritoriile zapatiste femeile au început, treptat, să trăiască vieți mai bune, să ocupe roluri-cheie în structurile de organizare, să-și poată alege partenerii, să controleze numărul de nașteri, să fie membre în cooperativele de muncă.

În martie 2019 în Chiapas, pe teritoriile zapatiste era programată a doua Adunare Internațională a Femeilor Luptătoare. Zapatistele au transmis însă o scrisoare deschisă prin care anunțau că nu vor putea susține întâlnirea, în semn de rezistență față de megaproiectele guvernamentale, în special investiții infrastructură care să susțină turismul la scară largă și planuri de pătrundere în teritoriile lor a unor companii de minerit și de producție agricolă. „Aceste proiecte înseamnă distrugere. Oricât ar încerca ei să acopere totul cu minciunile lor. Adevărul e că tot ce fac ei este împotriva popoarelor indigene, a pământurilor, a munților, râurilor, animalelor, plantelor și chiar și pietrelor. (…) Dacă va fi ca ei să cucerească aceste pământuri, va fi cu prețul sângelui zapatistelor.”

Situația este tot mai tensionată și în alte state, cum ar fi Brazilia. Comunități indigene sunt amenințate de politica fascistă a președintelui Bolsonaro, cu exploatarea economică a teritoriilor lor, de către companii de agricultură și minerit. Și aici, în mișcarea de rezistență din Amazon, femeile joacă roluri principale. Odată ce citim rapoartele despre cum afectează mineritul, de pildă, comunitățile indigene și în special viețile femeilor – cum ar fi cel prezentat în 2009 la conferința Studii Asiatice asupra Femeilor și Mineritului de Emi B. Carreon din Innabuyog, o alianță regională a organizațiilor femeilor indigene din Filipine – înțelegem mai bine de ce ele ripostează și reacționează primele, în orice parte a lumii ne-am afla.

Poluarea contaminează mâncarea și apa. Muncitorii și comunitățile care intră în contact direct cu substanțele reziduale se confruntă cu probleme de sănătate majore, astm, tuberculoză, boli de piele, boli gastrointestinale, cancer. Femeile sunt afectate și mai mult, au și probleme de sănătate reproductivă, fac avorturi spontane, nasc bebeluși cu malformații. Ca muncitoare în case și susținătoare principale ale vieții domestice, femeile sunt primele afectate de dislocări, de migrație economică, de dezintegrarea și de tulburările sociale cauzate de metodele de intimidare și persuasiune folosite de companiile care încearcă subminarea comunităților.

Violența împotriva femeilor crește odată cu creșterea dependenței de alcool, droguri și jocuri de noroc a bărbaților. Iar pentru că pământul este „îngrădit”, pentru că accesul lor la resurse, la apă și la alimente este „îngrădit” odată cu pătrunderea companiilor exploatatoare, femeile sunt nevoite să-și schimbe obiceiurile și să se adapteze rapid, forțat, în detrimentul lor la economia monetară, cu care popoarele indigene nu sunt obișnuite. De multe ori, femeile din zonele amenințate de îngrădiri înțeleg imediat pericolul și reacționează. Ele cunosc legătura continuă a vieții, faptul că nu poți trăi fără ploaie, frunze, insecte, animale și „chiar și pietre”. Cine știe, poate că sentimentul profund de tristețe și furie față de moartea copacilor din oraș e o bucățică din teritoriul afectiv pe care îl avem încă în comun, noi toate.

5. Timpul probabil al sfârșitului lumii

Și mai avem ceva în comun, noi toate: felul în care ne afectează timpul, iremediabil, ireversibil, știți cum se zice, că timpul nu iartă pe nimeni. Iar în vremurile noastre, s-ar putea ca zicala asta să capete noi și neașteptate, și tot așa de sumbre, înțelesuri. Căci curgerea timpului, marcată de schimbări previzibile, repetate, mereu reluate, curgere care însemna însăși veșnicia, a fost alterată. Vremea (sau timpul) se schimbă, dar nu pentru că trecem de la primăvară la vară la toamnă la iarnă și la primăvară, din nou, ci pentru că s-a întâmplat ceva neobișnuit în ultima perioadă, foarte mică la scară istorică – aproximativ două secole. La nivel planetar, temperatura a crescut cu aproape un grad Celsius față de perioada pre-industrială, iar previziunile sunt grave: în următorii doisprezece ani va fi dificil să se țină sub control creșterea temperaturii globale, astfel încât ea să nu depășească 1,5 grade.

Pare puțin, insignifiant? E, dimpotrivă, o tulburare foarte gravă a echilibrului extrem de sensibil al climei: un sistem care va tinde către regăsirea echilibrului pierdut, devenind din cauza asta extrem de instabil. Fenomenele pe care le cunoaștem se intensifică, le crește puterea și frecvența: unele regiuni sunt inundate masiv, în altele au loc din ce în ce mai des uragane și furtuni puternice, pădurile iau foc, iar seceta usucă teritorii altădată fertile. Prin partea locurilor noastre au fost înregistrați ultimii trei cei mai fierbinți ani de când se fac măsurători în România. Tornadele au răsturnat autocare, valurile de căldură din ultima vreme au fost tot mai greu de suportat în orașe, Dunărea și afluenții se tot revarsă, inundând și ducând cu ele avutul oamenilor. Nivelul mărilor și al oceanelor continuă să crească: crește deja și transformă anual sute de mii de oameni în refugiați. Zona mediteraneană devine tot mai aridă, sudul Europei e afectat de secetă, caniculă și incendii forestiere.

Foarte, foarte simplu spus, planeta s-a încălzit și continuă să se încălzească mai ales din cauza gazelor cu efect de seră (dioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot, gazele fluorurate) produse de arderea cărbunelui, petrolului și gazelor, intensificarea creșterii animalelor și a folosirii îngrășămintelor cu azot, și din cauza despăduririlor masive. Toate acestea sunt activități la scară uriașă, legitimate și normalizate de ideologia profitului și a acumulării infinite în beneficiul câtorva persoane, cunoscută sub numele de capitalism. Atât este de normalizată această ideologie, încât a făcut posibilă situația din prezent în care douăzeci și șase de oameni din lume dețin tot atâta capital cât alte 3 500 000 000 (trei miliarde și cinci sute de milioane), tot de oameni.

Multe narațiuni care încearcă să ordoneze și să dea un sens fenomenelor numite împreună „încălzirea globală” sau „schimbările climatice” vorbesc despre o vină colectivă – vina „noastră”, a „umanității”, a „naturii noastre umane” – lacomă, irațională, care nu se poate gândi decât la prezent și la viitorul de termen scurt. Bineînțeles, nu este decât o scamatorie ideologică, un truc menit să facă mai dificilă identificarea celor cu adevărat responsabili, și a modului în care se manifestă puterea și controlul lor – a modului în care se manifestă distrugerea pe care au făcut-o posibilă. Cea mai mare greșeală este să identificăm responsabilitatea într-o abstracție fără sens (umanitate sau natură umană) în loc să identificăm mai precis sursa distrugerii: ideologia neoliberală și practicanții ei, remarcă Naomi Klein într-un articol publicat în 2018.

1988 a fost anul în care păreau că se adună cele mai multe energii internaționale pentru crearea unui acord mondial împotriva încălzirii globale. La Conferința mondială privind schimbările atmosferice s-au luat în calcul primele obiective pentru reducerea emisiilor de carbon. La prima întrunire a IPCC – Grupul Interguvernamental de Experți în Evoluția Climei, s-au consiliat guvernele lumii în chestiunea amenințării schimbărilor climatice. Imediat însă, SUA s-au retras din negocieri, iar celelalte state au adoptat hotărâri fără impuneri, cu direcții flexibile, raportate la mișcările și „mecanismele” pieței. Momentul acțiunii a fost ratat, dar nu „natura umană” a fost responsabilă, ci faptul că „revoluția neoliberală globală” lua, exact în acel moment, proporții uriașe.

Tot 1988 a fost anul în care Canada și SUA semnau un acord comercial care avea să fie prototipul pentru multe altele, printre care și NAFTA – cel pe care mișcarea zapatistă îl considera „o condamnare la moarte”. La scurt timp, zidul Berlinului a căzut, iar ideologii de dreapta s-au văzut îndreptățiți să proclame „sfârșitul istoriei” și să exporte, peste tot în lume, fără opreliști, rețeta Reagan-Thatcher: privatizări, dereglementare, austeritate. Socialismul se „dovedise” ineficient, incapabil, iar asta însemna, spuneau ideologii, că singurul mod posibil de organizare socio-economică era capitalismul – dar nu orice fel de capitalism, ci unul în care nu mai există obstacole din partea statelor în calea investițiilor, acumulării de profit, exploatării fără limite a muncii și a pământului.

Lupta împotriva încălzirii globale ar fi cerut, din contră, impunerea unor reguli stricte pentru industrii, a unor praguri pe care emisiile să nu le depășească, a unor schimbări obligatorii în modurile de producție a energiei și în consum. Acest lucru ar fi însemnat însă reglementare, deci și controlul asupra creșterii profitului – adică exact opusul proiectului neoliberal de „eliberare” a capitalului de orice constrângere.

Să consideri că responsabilă pentru încălzirea globală și eșecul stopării ei este „natura umană” sau „umanitatea” care nu poate gândi pe termen lung, înseamnă confuzie: spre ce ne-am putea îndrepta în cazul ăsta critica și energia afectivă – furia, dorința de schimbare? Spre noi înșine și cei din imediata noastră proximitate: așa cum o fac viziunile liberale despre lupta împotriva schimbărilor climatice prin acțiuni individuale, ca reciclarea, refuzul de a consuma anumite produse, de a călători cu mijloace de transport care poluează și alte măsuri punctuale, care țin de alegerea personală. Aceste viziuni și măsuri nu merg la cauza problemei, la sursa ei, și au puține șanse, așa individuale și punctuale cum sunt, să aibă efectul de care e nevoie în punctul în care ne aflăm.

În plus, ele reprezintă de multe ori un lux: acces la produsele prietenoase cu mediul nu au decât oamenii cu resurse – capitalismul neoliberal e capabil să facă profit din toate dorințele, distorsionându-le și oferindu-le satisfacții imediate și iluzorii – inclusiv din cea de a salva planeta. Majoritatea oamenilor cumpără mâncarea ieftină ambalată în plastic inutil, crescută prin tehnici distructive pentru mediu și sănătate (hormoni de creștere, îngrășăminte toxice) – pentru că nu își permit altceva; se deplasează cu mijloacele de transport cele mai poluante – și cele mai ieftine; își susțin vitalitatea prin aspirația la un nivel de trai mai bun, care în cheia propagandei neoliberale înseamnă tot mai mult consum, fără limite. Modurile liberale, individualiste de luptă pentru „salvarea planetei” duc la blamarea celor cu puține resurse, oamenii „săraci”, „needucați”, care ar fi „iraționali”, „lacomi” – până la urmă, nu-i așa că de ei e vorba în discursurile celor care susțin că „umanitatea” a distrus planeta?

Tot recent, un studiu academic despre efectele și previziunile legate de încălzirea globală, numit Deep adaptation, a devenit viral. Viziunea apocaliptică din acest studiu i-a deznădăjduit pe mulți – unii spun că și-au schimbat viețile, au renunțat la joburi sau au devenit activiști ecologiști după ce l-au citit. Cineva spunea că a mers la terapie după ce l-a citit, pentru că s-a simțit ca și cum ar fi fost diagnosticat cu o boală incurabilă: „un amestec de tristețe sfâșietoare și furie extremă.”

Asemenea sentimente sunt fundamentale pentru orice proces revoluționar: dacă nu le lăsăm să se îndrepte greșit asupra celor care nu au nicio vină, dacă nu ne separăm strict nevoile și interesele de ale celorlalți și dacă ne păstrăm în alertă mințile și inimile, putem confrunta, cu energia pe care aceste sentimente ne-o dau, ordinea socio-economică a prezentului. Putem susține, așa cum o face Naomi Klein, urgența unor sisteme politice eco-socialiste inspirate sau dublate de practicile de auto-organizare și de viziunile despre viața pe pământ, pentru prezent și viitor, ale femeilor indigene. Putem lupta, în orice caz, prin auto-organizare și activism, prin solidarizare constantă și prin producere de discurs revoluționar, pentru înlocuirea acestei ordini cu una care să aibă binele comun în centrul său.

Epilog – Puterea sentimentelor insignifiante

Acum un sfert de secol, când ne jucam în fața blocului sau pe stradă, la țară, nu existau atâtea mașini și atâta gunoi. Culoarea prafului era galben, nu negru. Aerul nu era la fel de otrăvit. Pericolul să mori lovită de mașină era mai mic. Porumbul se cultiva ceva mai devreme. Uraganele și inundațiile loveau mai rar, canicula era mai suportabilă și nici bananieri nu existau în curțile țăranilor.
Când m-am mutat în București, în toamna lui 2001, încă se mai putea respira – diminețile erau plăcute, iar verile aveau ceva aproape magic. Era tot un oraș mare și apăsător, dar nu unul în care să te simți constant într-un pericol difuz, greu de identificat și de numit.

Mi-amintesc foarte bine copacii de pe Magheru, în dimineața de septembrie când m-am plimbat pentru prima oară pe bulevard. Nu m-au deranjat zgomotul, mașinile, aerul rău – poate pentru că nu erau încă predominante. Am observat cum se strecura lumina dimineții printre frunze și am simțit că ele anunță un început plin de speranță.

Între timp, orașul s-a transformat. Rareori, și pentru puține dintre noi, mai poate da sentimentul pe care l-am avut atunci. În fiecare an, Bucureștiul se transformă, alternativ, vara în râșniță încinsă, plină cu aburi toxici, și iarna, în congelator. Pe mulți continuă, cu indiferență robotică, să-i împingă la margini – îi scuipă sau îi omoară de-a dreptul. În anii pe care i-am petrecut aici am văzut sute de oameni aruncați în stradă de poliție, jandarmerie, executori judecătorești, reprezentanți ai primăriei – în numele „investitorilor”, proprietari „legitimi” care voiau să „dezvolte” orașul. Am văzut persoane evacuate care au petrecut două ierni la rând în barăci, pe trotuar, în mijlocul capitalei între timp europene, București; am văzut femei care au reușit cumva să-și țină întregi familiile și mințile trecute prin râșnița asta infernală. Am văzut copiii care trăiesc în canale și bătrânii care trăiesc din cerșit, în centru, acolo unde e vadul tot mai mare de turiști din vestul europei, care vin să caute aici distracții și plăceri.

Altora, orașul pare să le promită în continuare ceva, dacă muncesc mult și dovedesc că merită. Și am văzut, în anii petrecuți aici, femei tinere, ambițioase, moarte de epuizare, de muncă prea multă și prea dedicată în facultăți elitiste și în multinaționale specializate pe consultanță financiară. Am văzut fețele obosite ale angajaților la corporații, care în diminețile cenușii de iarnă se înghesuie, sute de oameni, în stațiile de metrou – și n-ai loc să arunci un ac. Am văzut și oameni de vârsta mea care nu și-au mai permis să plătească chirie și au fost nevoiți să plece înapoi, în micile orașe de unde veniseră, sau la țară unde nu-și mai găsesc locul, unde nu mai au prieteni și unde nu-și pot împlini viețile. I-am văzut și pe alții care au plecat să culeagă fructe prin vestul europei, sau să servească bogații pe vase de croazieră de lux.

Am văzut oameni care, la multe grade cu minus, se încălzeau în dreptul unor guri de evacuare pe unde ieșea aer cald și nu acceptau ajutor de frică să nu fie trimiși la psihiatrie.
Și am văzut astă-iarnă cum s-au rupt copacii sub greutatea gheții.

Ideologia dominantă a capitalismului heteropatriarhal și rasist, ne învață prin toate mijloacele sale de propagandă să decupăm constant realități; să ne definim „lumea” conform cu sensibilitatea creată prin educație și cu aspirațiile noastre de clasă și atât. Ideologia asta ne convinge că suntem indivizi compacți și ermetici, că există o separare foarte clară, de nedizolvat, între eu și ceilalți, între „înăuntru” și „afară”, între un așa-zis „intim” sau „personal”, și un așa-zis „politic”. Dar ideologia asta e roasă de la rădăcină chiar de efectele ei.

Capitalismul târziu, în forma neoliberalismului global, a provocat accelerarea încălzirii planetei și a schimbării climei. Asta e ceva ce în foarte scurt timp o să ne afecteze pe absolut toți, chiar dacă, sigur că în funcție de resursele pe care le avem, o să ne putem apăra mai eficient sau mai prost. Dar în cele din urmă, timpul nu iartă pe nimeni, dacă planeta nu va mai fi un loc în care să se poată trăi, nici bogații nu vor mai putea trăi în tihnă aici.

Sentimentele puternice, aparent insignifiante pe care ni le-a provocat moartea copacilor de astă iarnă sunt semnalul faptului că știm că facem parte din aceeași lume, chiar dacă viața noastră emoțională a fost în așa fel mutilată încât suferința unor oameni să nu ne provoace aceeași tristețe, deznădejde și revoltă. Putem să ne gândim la asta, să pornim de la acest fapt lipsit de importanță în căutarea rădăcinilor comune ale distrugerii accelerate din ultimele decenii; când căutăm să vindecăm, să facem la loc o trăire a întregului care ne-a fost interzisă.

Trăim timpul probabil al sfârșitului lumii și mulți vor spune că nu e vremea să ne gândim la lucruri așa de mărunte. Că avem nevoie de acțiune imediată, masivă, colosală, pe măsura dezastrului. Urgența e cât se poate de reală. Dar pentru ca direcția luptelor noastre să devină clară, e nevoie la fel de urgentă să regăsim în noi emoțiile uitate – înăbușite sau smulse – care pot să repare continuumul, unitatea dintre noi toți și toate, care pot să ne arate interesul nostru comun și care pot să ne dea impulsul de a ne pune mințile și sufletele la treabă, ca să schimbăm urgent această strâmbă și dezechilibrată ordine a lumii.

Laura Sandu

Este feministă, curioasă și timidă. Scrie ficțiune, articole, eseuri, poezie și tot felul de texte hibride. Pe majoritatea nu le publică. Este și puțin tocilară, o interesează autoreprezentarea artistică emancipatoare. Îi place să traducă literatură. Este membră Dysnomia – cerc de lecturi feministe. Dorința ei cea mai mare e ca toată lumea să înțeleagă că încălzirea globală este aici, că e rezultatul capitalismului și că singura speranță reală pe care o avem este revoluția.

Diana Barbu

Este o ilustratoare curioasă și autodidactă care, în prezent, locuiește și lucrează în studioul său din Târgu Jiu. Stilul său este influențat atât de ilustrațiile artiștilor din perioada anilor ‘40-‘50, de plante exotice, culori virbante, cât și de univers în sine. Ilustrațiile Dianei fac parte din proiecte diverse, precum cărți pentru copii, design de ambalaj, editoriale, postere pentru evenimente și multe altele. @diana.barbu.illustration

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , ,
Menu