Urâțica. Ce ne spune societatea despre corpul nostru?

Text de Alice Monica Marinescu
Ilustrații de Lucia Mărneanu

Am 32 de ani și a venit momentul să v-o prezint pe urâțica. Am ținut-o ascunsă multă vreme și e momentul să-și facă coming out-ul. Urâțica este acea parte din mine care de mulți, mulți ani îmi spune că sunt urâtă. În toate felurile posibile și în tot felul de momente nepotrivite, urâțica îmi atrage atenția în privința diverselor detalii ale fizicului meu și mă face să-mi detest corpul.

Am întâlnit-o prima dată pe la 10-12 ani, când corpul meu a început să treacă prin tot felul de transformări. N-aș putea spune exact nici de unde a venit, nici ce i-a dat atâta putere. Până la vârsta respectivă, am trăit în armonie absolută cu sinele meu și cu exteriorul meu. Mă uitam sporadic în oglindă și eram eu, pur și simplu. Îmi păsa prea puțin de frizură, de trăsături și expresii faciale. Aveam o lume interioară captivantă și bogată, mă preocupa să simt și să înțeleg lucruri, eram doar un copil care voia mereu să-și testeze limitele corpului și aveam o fascinație pentru pantofi de lac, rochițe de catifea, peruci și accesorii bune de costumat… pentru că îmi plăcea să mă costumez. Dar nu regretam nicio secundă nimic din ceea ce eram. Am avut mai mereu părul scurt, purtam haine sport, bune pentru alergat și cățărat. N-am uitat niciodată cât de liberă am fost cândva în corpul meu. Corpul meu mi-a aparținut.

Dar atunci, pe la 10-12 ani, peste corpul meu scheletic (despre care auzeam non-stop că e scheletic) a început sa crească alt cap. Maxilarele, bărbia, fruntea, nasul, pomeții au început s-o ia razna și mi-au transformat figura treptat în ceva nou și de nerecunoscut pentru mine. Nu cred ca cineva mi-a spus în perioada aia că sunt urâtă. Dar am început să văd și să conștientizez ce înseamnă frumusețea. Frumusețea, în cazul meu (pentru noi cele care eram fetițe), însemna trăsături regulate, simetrie, păr lung, corp suplu, imaginea Barbie, imagini angelice cu zâne sau prințese, chipurile fetițelor care apăreau în desene animate (ochi imenși, nas minuscul, guriță delicată), imaginile copilelor din filmele pentru copii (aceeași poveste, chipuri angelice, păr buclat). Lista de ingrediente ale frumuseții era destul de limitată și riguroasă.

Cam tot atunci a început să se pună și problema concurenței între fete. Care sunt fetele apreciate de băieți în clasă? Cine e frumușica și cum se prezintă frumușica: cum are părul? Cum se îmbracă? are sâni? este prea slabă? prea grasă? În ceea ce privește atenția băieților, nu pot să mă plâng (decât că avea potențial hărțuitor). Eu eram printre cele privilegiate – mă voiau, dar urâțica nu după asta se ghida. Atenția băieților conta, dar eu nu mă puteam vedea prin ochii lor. Urâțica îmi spunea fie că și ei sunt urâți și de aici atenția primită, fie că nu s-au uitat atent.

Întotdeauna mi-a fost rușine de urâțica și am trăit permanent în conflict cu ea. Pentru că undeva, în adâncuri, clișee de tipul „frumusețea interioară contează” sau „frumusețea e în ochii privitorului” chiar m-au atins și pentru că niciodată nu am suportat ideea că această „carcasă” contează mai mult decât tot ceea ce conține ea. Am încercat s-o ignor pe urâțica, m-am concentrat mereu pe ce simt, ce gândesc, pe ce am de spus. Și mereu am avut câte ceva de spus, de înțeles, de dibuit. Am avut grijă să nu fiu „tocilara” (eram și prea leneșă pentru asta), dar m-am prins câte lucruri pot să fac și cât de ușor era să fiu deșteapta. Deșteapta m-a ajutat s-o mai temperez pe urâțica. Deșteapta mereu a încercat să mă consoleze: măcar nu poate nimeni să zică că ești proastă. Dacă ai fi genul frumoasă, sigur nimeni nu ar mai vedea nimic dincolo de asta și te-ar considera proastă. Mi-e rușine de argumentele astea.

Cu toate astea, orice i-am spus, urâțica n-a plecat niciodată din viața mea. M-a chinuit la început când mă recunoșteam în fotografii. Să simți repulsie la vederea propriei persoane e foarte împovărător. Mi-a spus că am un zâmbet oribil: am purtat în repetate rânduri aparat dentar, dar ea credea în continuare că n-a ajutat cu nimic. Mi-a spus că am o față diformă și strâmbă. Mi-a făcut fat shaming, atât la pubertate, cât și mai târziu pe la 20 de ani, când am avut oscilări în greutate. S-a luat încontinuu de părul meu, de formele mele, de conformația mea. Am avut toate frezele posibile și corpul meu a trecut prin multe transformări. Urâțica m-a terorizat și s-a hrănit cu orice tâmpenie auzită în jur. S-a hrănit mult cu remarcile mamei, (care probabil are și ea o urâțică interioară care o chinuie de-o viață), din remarcile tatei, uite-te la ea, arată ca un dopușor de plută, ca dopul unei sticle de vin, știți ce zic?! Îmi sună și azi în urechi și simt în plex cât de tare am încasat. Plus toate porcăriile pe care le-am auzit în jur, pe la prieteni, pe la TV, prin reviste, la fiecare pas.  Moamă ce bunăciune, doamne ce frumusețe de fată, Moamă câta-i tona e aia!, Fluturaș? fluturaaaș? nu, tu, molie! – remarci, bancuri, observații profund misogine… nu înțelegeam încă implicațiile, dar simțeam greutatea lor.

Cât am fost gravidă, urâțica n-a mai avut multă putere asupra mea. Grijile și anxietățile mele legate de sănătate, răul fizic și depresia prenatală ocupau atâta spațiu, că urâțica n-a avut ce face și a tăcut o vreme. Ce bine a fost! Atunci am descoperit ce bine e să poți ieși la bazin neepilată și să nu-ți pese! Ce bine e să te uiți la poze cu tine cu un burtoi imens și să nu-ți pese! Ce bine e să stai goală în fața oglinzii și să nu-ți fie rușine! Urâțica a tăcut probabil și pentru că corpurile gravidelor sunt desexualizate în societatea noastră patriarhală. Corpurile gravidelor sunt invizibilizate, ele sunt decuplate de corpurile celorlalte femei – femei care vor să se simtă sexy, femei care au grijă de aspectul lor. Gravidele nu reprezintă corpuri cu dorințe sexuale, corpuri estetizate, corpuri care mai trăiesc pentru ele însele. Corpul gravidei nu-i aparține. Aparține vieții viitoare. Corpul însărcinat reprezintă încă un fel de spațiu sacru al feminității, băgat la raftul „mama și bebe”, unde discuția frumos-urât pălește. N-o să vezi gravide făcând reclame la rimel sau la produse asociate frumuseții. Femeile gravide sunt doar un portal pentru bebe, deci n-o să le obiectificăm decât ca să vindem pompe pentru alăptat, scutece, cărucioare, alifii pentru sfârcuri inflamate sau alte sute de accesorii care servesc la îngrijirea bebelușului sau a propriului corp doar din prisma statutului de mama de bebe. E nedrept și frustrant să te simți ca un uter ambulant (mai ales ca aveam și un apetit sexual debordant în sarcină), dar măcar pentru o vreme urâțica m-a lăsat în pace.

După ce am născut, urâțica a revenit repede în viața mea. Mai întâi să-mi spună ce frumos e copilul meu și ce contrast creez eu lângă el. Apoi pentru ca am slăbit mai tare ca niciodată (involuntar, dar credeam că urâțica va fi mulțumită) și multă lume mă întreba dacă am probleme de sănătate, așa că urâțica a început să-mi spună că am un corp de bătrână și uită-te cum arată pielea asta pe tine. Nu pot s-o ignor complet. Am încercat de multe ori s-o mulțumesc – m-am îngrășat, am slăbit, m-am tuns, mi-am lăsat părul lung, am purtat toate stilurile de haine, m-am machiat, am încetat să mă machiez, am făcut sport, m-am epilat, mi-am făcut manichiura, mi-am ros unghiile – m-am luptat cu ea. Am încercat s-o deconstruiesc politic, feminist. Dar urâțica nu e rațională, nu ține cont de ideologie. E o emoție care s-a cuibărit în mine acum mult timp și care nu-mi dă voie să mă iubesc pe deplin.

Mama mea, care e fana intervențiilor chirurgicale plastice, mi-a sugerat odată că aș putea să-mi fac niște mici îmbunătățiri ici-colo. Deci și ea le vede și poate pentru că e mama ta, e și singura care-ți spune! – mi-a zis urâțica. E total pe lângă, chiar ar trebui să te superi pe ea! – mi-a zis deșteapta plină de aroganță. Un unchi care face operații estetice mi-a zis odată: Oamenii își operează diferite părți din corp, din cauza unor complexe sau nesiguranțe, dar nu scapă de ele după operație, îi vor bântui mereu. Soția mea și-a operat nasul în tinerețe, dar n-a scăpat niciodată cu adevărat de el. Complexele sunt tot acolo, la locul lor. Deci, urâțico, n-o să mă părăsești nici dacă îmi pun o altă față! Trebuie să trăim împreună și să ne suportăm, în zilele bune și în zilele proaste.

Sigur, există și alte părți în mine care încearcă să echilibreze lucrurile. Am și o zeiță interioară în zilele bune, care încearcă să pună punct conflictului din mine – s-o lase în urmă pe rățușca cea urâtă, care se uită cu jind la lebedele de pe partea cealaltă a lacului. Zeița mă face să mă simt minunată, așa cum sunt. Mă convinge că nu trebuie să fac nimic ca să radiez. Dar zeița n-are putere tot timpul asupra mea, depinde și ea de foarte mulți alți factori fragili. Și urâțica nu ratează nicio ocazie s-o taxeze, să-i spună că e doar o impostoare și o narcisistă mincinoasă.

N-am vorbit despre lucrurile astea niciodată pentru că le-am considerat superficiale. Sau deșteapta din mine le-a etichetat așa. Și nevorbitul ăsta parcă le dă mai multă putere acestor voci – tiranele aspectului fizic. E ca și cum aș purta un adevăr ascuns cu mine, iar dacă-l verbalizez va fi adevărat și limpede pentru toată lumea cine sunt de fapt. Mă vor vedea pentru prima dată cu adevărat. Eu sunt urâțica.

Oare câți dintre noi cară după ei un copil grășuț, un adolescent cu acnee, un năsos, un buzat, o păroasă, niște glezne groase, picioare strâmbe, blestemul celulitei, sânii prea mari, prea mici, prea lăsați, o chelie, o burtică, imperfecțiune, imperfecțiuni, imperfecții… Mă întreb ce bagaj cară după ei toți aceia care operează atât de mult cu etichetele astea? Cei care adulează „frumusețea” și denunță „urâțenia”? Cine stă pitit în sufletele lor? Niște urâței supărați? Sau niște frumușei, care au nevoie de validare și n-o pot obține decât uitându-se în jos la alții? Câți urâței și câte urâțele se ascund în spatele multora dintre noi? Și cât timp o să mai hrănim, o să cultivăm diverse standarde de frumusețe? Câte generații o să mai împovărăm? Cât timp o să mai adulăm niște însușiri pentru care nimeni n-are niciun merit, asupra căruia nimeni n-are nicio putere și care mai sunt și al naibii de trecătoare? Cât o să mai perpetuăm discursuri și comportamente care servesc niște interese economice capitaliste? Cât timp ne vom mai obiectifica unii pe alții, ca să-i îmbogățim pe cei care profită de pe seama închipuitei noastre urâțenii, care trebuie mascată, moderată, stârpită, sau a închipuitei noastre frumuseți, care trebuie întreținută și trimisă pe câmpul de luptă antiageing?

Aș vrea să nu ne mai validam atâta pentru cum arătăm. Urâțica oricum n-o să creadă pe nimeni niciodată. Și eu nu vreau să mai lupt cu asta. Pentru celelalte părți din mine, asta chiar nu contează atât de mult. Vreau să mă uit la mine cu tot ce am eu de oferit. Vreau să-mi simt corpul puternic și să-i accept limitele. Vreau să mă văd îmbătrânind cu drag și mândrie, fără teamă de transformare, de pierderea prea valorizatei frumuseți. Vreau să mă simt liberă și s-o îmbrățișez pe urâțica. Aș vrea s-o îmbrățișați și voi.

Alice Monica Marinescu

Este actriţă şi dramaturgă. Lucrează în proiecte de teatru documentar cu mize politice. Cele mai recente producții ale sale tratează teme ca formarea identității de gen și munca sexuală, abordate dintr-o perspectivă queer feministă.

Lucia Mărneanu

Este o artistă stabilită la Cluj. A absolvit secția de grafică la UAD și secția de actorie la UBB. A colaborat, fie ca actriță, fie ca ilustratoare, cu regizori ca Sinko Ferencz, Leta Popescu, Andreea Iacob, David Schwartz, Cristian Ban. Pictează pereți sub numele de Dunga. Proiectul său cel mai recent este jurnalul grafic „An Almost Political Diary” (Idea, 2019).

★ Ți-a plăcut articolul?

Ajută-ne să publicăm din ce în ce mai multe. Vrem să continuăm să-ți oferim conținut feminist original, însă n-o putem face fără sprijinul tău. CUTRA e un proiect editorial independent și fără finanțări corporate. Dacă poți, susține-ne! Poți face o donație aici:

Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , , , , , , , ,
Menu