15 minute și o bucată de carne. Cum am învins prima oară virusul HPV

de Venera Dimulescu
Artă digitală de Thea Lazăr

Am scris acest text cu gândul la toate fetele și femeile care au luptat cu virusul, cu prejudecățile, cu moartea, la cele care au vorbit sau au tăcut, la prietena mea, care s-a operat recent. 

 

Aveam 21 de ani când am aflat prima oară că am HPV. Țin bine minte momentul în care am primit vestea, într-una dintre camerele unui cabinet privat din cartierul Tineretului. Testul de genotipare arăta trei numere a câte două cifre, adică trei tulpini ale virusului înfipte în leziunea pe care o aveam pe colul uterin. Starea colului meu se agravase considerabil în șase luni, între două teste Papanicolau. „Vedeți, domnișoară, ce pățiți dacă v-a trebuit sex de la vârsta asta?”, a rupt tăcerea una dintre doctorele din sală, în timp ce alta mi-a întins o foaie pe care scria „spălături vaginale cu ceai de mușețel”. Era singurul tratament pe care mi-l puteau recomanda pentru paguba făcută de virus în interiorul meu, mi-au mai spus. Era a treia oară în viața mea când mergeam la ginecolog. 

Am plecat de la clinică cu următoarele hârtii: rezultatele testelor Papanicolau, genotiparea HPV, colposcopia și un desen cu colul meu și leziunea lui în linii șerpuite, ca o insulă din carne cu serpentine. Am desfăcut foaia de analize și am mai citit o dată: 16, 18, 53. Nu înțelegeam nimic. Părea că am primit un cod fără parolă pentru pântecele meu. 

Din 2011 și până acum, cercetarea științifică a avansat considerabil cu prevenția infectării cu HPV și a cancerului de col uterin, dar și cu tratarea infecției. Acum avem un vaccin eficient pentru mai multe categorii de vârstă, decontat de stat, deși drumul spre aprobarea lui a fost lung și pavat cu critici din partea Bisericii Ortodoxe Române, care promova vaccinul abstinenței. Avem tot mai multe ONG-uri și influencerx care derulează campanii de informare la nivel național.

Cu toate astea, suntem în continuare pe primul loc în Uniunea Europeană la numărul de persoane care fac și mor de cancer de col uterin. În timp ce rata incidenței e de 34,2% în cazul femeilor, la bărbații cis, cele mai frecvente cancere declanșate de HPV sunt la laringe (19,3%) și la cavitatea orală (17,2%). Până acum, virusul s-a metamorfozat într-un monstru invizibil cu mai multe capete: peste o sută de tulpini dezvoltate. 

În 2011, eu aveam de luptat cu două dintre cele mai agresive, responsabile cu declanșarea cancerului cervical – tulpina 16 și tulpina 18, iar arma mea era ceaiul de mușețel. 

***

Ce-a urmat după diagnostic a fost o cale întortocheată spre vindecare, pe care am parcurs-o măcinată de frica de moarte, o senzație ciudată a fragilității corpului și un soi de vinovăție amestecată cu neîncredere față de mine și bărbații heterosexuali.

Am făcut spălături vaginale cu mușețel în fiecare zi, după vizita la ginecolog. La vremea aia, locuiam cu prietenul meu într-o cameră de cămin de câțiva metri pătrați. Am respectat, cuminți, procedura: în fiecare seară puneam ligheanul între noi, pe culoarul strâmt dintre paturi. Eu mă crăcănam deasupra lui, iar el turna ceaiul cu o pompă cumpărată de la farmacie. Trăiam un moment de intimitate casnică pe care nu cred că ni-l doream niciunul dintre noi la vârsta aia. 

Până la 20 de ani, singura perspectivă conștientă pe care o aveam despre organele mele genitale era culeasă din familie, formată preponderent din femei care, chiar dacă nu cunoșteau vocabularul feminist, s-au prins de nedreptățile societății patriarhale și voiau să mă avertizeze cum știau mai bine. Am învățat că ce am eu între coapse va fi constant vânat de bărbați, chiar cu prețul abuzului. Băgasem la cap că vulva e un obiect al dorinței și o sursă de plăcere, dar nu neapărat pentru mine. Eu trebuia să o apăr de cei care mă vor trata ca pe un obiect sexual și nu ca pe o persoană întreagă. 

Odată cu diagnosticul, vulva mea a căpătat o aură strict anatomică, o masă de carne ce s-a îmbolnăvit pentru că nu am reușit să o protejez la momentul potrivit. Vinovăția mi s-a instalat confortabil în minte odată cu vorbele medicului, ca un musafir nepoftit în casă. 

La câteva zile după ce am început spălăturile, m-am dus din nou la clinica privată. Citisem încă o dată rețeta și observasem că nu scria nicăieri intervalul de timp pentru tratament. Am intrat în cabinet, iar doamnele m-au luat din nou la rost: „Cum să vă faceți, domnișoară, spălături în fiecare seară?! O dată pe săptămână, cel mult!”. În câteva secunde eram din nou pe hol, cu ușa închisă în față. Dacă voiam mai multe informații, trebuia să-mi fac o nouă programare, mi-au mai spus. 

Așa am ajuns să merg la un alt medic, specialist în obstetrică-ginecologie, și să aflu că, de fapt, am nevoie de operație. 

***

Am avut la dispoziție șase luni să mă pregătesc pentru intervenție. La vremea aia, în 2011, nicio femeie din jurul meu nu trecuse printr-un diagnostic HPV sau operație, iar în spațiul public nu existau informații despre asta. Medicii ezitau să se pronunțe înainte de biopsie, dar eu voiam să aflu cât de grav e. M-am apucat să citesc toate cercetările pe care le-am găsit pe net în limba engleză. Un studiu din 2007 arăta că femeile care știu că virusul se transmite prin contact sexual simt mai multă stigmă și rușine decât în cazul unor infecții non-sexuale, iar multora le e teamă că vor fi respinse de viitorii parteneri și vor fi considerate „murdare”. 

Pe mine cel mai tare mă îngrozea ideea că aș putea să am cancer, că aș putea să mor și nu mi-am trăit încă viața, că intimitatea fizică te poate trece atât de ușor de la bucurie la distrugere. Ajunsesem să asociez sexul cu moartea. 

Și m-a obsedat o vreme ideea asta. Cunoșteam metaforele lui Sigmund Freud, îl citeam toate la facultate. Spre deosebire de el, eu simțeam că Eros, forța vieții și creației, în loc să-l îndepărteze pe Thanatos atunci când se manifesta, îl apropia și mai mult de mine. Virusul era mâna întinsă a morții care apuca fără milă viața. 

M-am gândit la toți bărbații care ar fi putut să-mi întindă mâna asta când refuzau să poarte prezervativ, când povesteau cu nonșalanță că își fac rar analizele sau că nu s-au testat niciodată de bts-uri. M-am gândit la toate momentele în care am acceptat situația pentru că nu știam să spun nu și corpul meu îngheța. 

Apoi a trebuit să-i număr. La programarea pentru operație m-au întrebat câți parteneri sexuali am avut: „mai puțin de patru, mai puțin de șase sau mai puțin de zece?”. Părea o întrebare de protocol, dar n-am înțeles la ce folosea. Am răspuns mai puțin de zece, după un calcul spontan. Mai puțin de zece bărbați heterosexuali, mai mari sau mult mai mari ca mine, dintre care cei mai mulți au văzut în mine un obiect sexual. Dintre care cei mai mulți erau intelectuali. 

O bună parte din viața mea de ființă sexuală activă am crezut că tocilarii nu fac rău nimănui. Eram sigură că educația și cititul sculptează comportamentul uman, o credință puternică după care eu însămi încercam să trăiesc. Ăsta era filtrul meu de protecție. Nu mă interesa neapărat să fiu sexi, eu voiam să fiu deșteaptă. 

Golanii erau ușor de citit. Îi priveam de sus și mă luam la ceartă cu ei de fiecare dată când îmi hărțuiau prietenele și colegele de clasă. Doar că cei care mi-au câștigat respectul au fost cei care m-au rănit cel mai tare, fie pentru că n-au ținut cont de consimțământ, fie că nu au avut grijă de sănătatea mea.  

Principalul suspect pentru infectarea mea e chiar arhetipul intelectualului: profesorul universitar, cu titluri academice și cărți publicate. I-am fost studentă în primul an, când îmi petreceam timpul mai mult prin biblioteci și îmi era greu să-mi fac prieteni. La început de drum prin viața adultă, el mi-a devenit prieten și mentor. Făceam plimbări lungi prin cimitirul vedetelor, Bellu, și îmi dădea feedback pe umilele texte pe care le publicam pe blog. Mă invita la el acasă să-i citesc eseurile în lucru fără să se atingă de mine. Odată ce nu i-am mai fost studentă, a schimbat rolul. M-a invitat din nou la el și s-a înghesuit în mine din pragul ușii. Singurul mod în care am putut să ripostez înainte să îngheț cu totul a fost să vorbesc precipitat despre cât de mult îmi plac cărțile Sylviei Plath. Am încercat în zadar să întorc dinamica la dialogul intelectual. Îmi era teamă să-l resping, încă era o figură de autoritate pentru mine. Momentele în care îi refuzam timid propunerile sexuale se terminau cu tonul lui nervos și lucruri pe care le arunca prin cameră. Aveam, atunci, 20, iar el 42. Vreo zece ani mai târziu, avea să scrie o carte misogină despre tipologiile femeilor care i-au fost amante și să intre în politică din partea unui partid extremist. 

***

Cu o noapte înainte de operație, nu am dormit aproape deloc. Șase luni de așteptare pentru 15 minute și o bucată de carne. M-au internat de dimineață și m-au îmbrăcat în alb. M-au întins pe-un pat și au închis ușa în urma lor. Aveam să aștept ore bune până când cineva o va deschide din nou. Lângă mine, pe un alt pat, zăcea o femeie trecută de 50 de ani, cu cancer la sân. Un chirurg din orașul natal nu-i curățase bine ganglionii. Acum îl aștepta pe același bărbat în halat alb pe care îl așteptam și eu. Eram două femei din generații diferite cu gândul la aceeași boală cumplită: una spera să se vindece, cealaltă spera să nu o aibă. Între noi n-au încăput multe cuvinte. În liniștea din cameră, auzeam doar zgomotul fricii care mi se plimba prin corp. Din când în când, mai aruncam o privire spre ușă.

Cele mai cunoscute intervenții chirurgicale pe colul uterin sunt de trei feluri: conizația clasică, conizația cu laser și metoda LEEP/ERAD. ERAD-ul e procedura cea mai puțin invazivă: dispozitivul electric folosit rămâne la suprafața colului și răzuiește de pe el bucățile inflamate. Conizația clasică e, în schimb, cea mai agresivă: e folosită în cazurile avansate, unde leziunea a pătruns în adâncime și, astfel, pierzi bucăți mai mari din colul uterin.

Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să închid ochii a fost silueta doctorei care mă ținea de mână. 

***

Am așteptat rezultatul biopsiei încă o lună. Nu mai țin minte ce reacție am avut când am aflat că nu am cancer. Mă plimbasem deja prin toate scenariile sumbre din capul meu. Eram obosită de frică, dar și de pasivitate. În acele luni, am simțit că pierd autonomia asupra corpului meu, care era examinat, judecat, apoi tăiat de alții. Am trăit operația ca pe un moment de alienare, poate tocmai din cauză că nu vorbeam despre asta cu nimeni, era greu să găsești surse de informare, iar medicii nu au purtat un dialog constructiv cu mine. 

De atunci, m-am mai infectat de două ori cu HPV. Am înțeles că infectarea rămâne o loterie chiar și pentru sexul protejat. Și, deși sunt din ce în ce mai multe persoane în jurul meu care trec tefere prin diagnosticul ăsta sau prin operație, ele nu scapă de stres, rușine și nevoia de a închide experiența asta într-un secret. 

Eu n-am scăpat de frică, chiar dacă nu-mi mai fuge gândul la moarte. Sunt mai informată acum și cunosc soluțiile. De exemplu, vaccinul împotriva HPV este 50% decontat pentru persoanele cu buletin de femei de până în 45 de ani, iar pentru cele de orice gen, de la 11 la 18 ani inclusiv are o reducere de 100% – pentru asta ar fi atât de important să existe mai multe campanii de informare și educație sexuală în școli.

Acest text face parte din proiectul „Cooperative-learning – grupuri de învățare în arta digitală și scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a mai multor întâlniri de grup, împărțite pe mai multe arii tematice și de studiu. Textul de față face a fost realizat în grupul Sănătate și drepturi reproductive.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.