de Elena Lomora
Fotografii de Rio Rio
TW Textul conține limbaj explicit despre violență
Textul pe care îl vei citi mai jos este un material de ficțiune. La baza sa stau mai multe surse: cercetarea făcută pentru o serie de eseuri academice, cercetarea făcută pentru un proiect de dizertație, experiențe proprii, observații personale, povești auzite de la femei din jur, dar și multă imaginație. Textul nu are o singură sursă de inspirație, dar are ceva care a contat foarte foarte mult: un documentar care se găsește pe Youtube despre legea avortului în România comunistă. După documentar am înțeles că am un gol de cunoștințe despre viețile femeilor din România, care au trecut, adulte fiind, prin transformările socio-economice ce au avut loc în țara noastră în ultimii cincizeci-șaizeci de ani. Cred că de acolo am pornit, de la documentar. Apoi am tot adăugat informații, cunoștințe, fapte și imaginație. Personajul acestui text e la fel de fictiv ca restul textului, dar e unul pe care l-ai văzut și probabil l-ai auzit cel puțin o dată în viața ta. La fel și situațiile prin care trece.
167 589
Are părul prins într-un coc în vârful capului, o urmă de făină pe obrazul drept și câțiva stropi de transpirație pe frunte. S-ar șterge, dar mâinile îi sunt băgate până la cot în umplutura de sarmale, așa că își închide și deschide în continuare pumnii plini de carne tocată. Știe bine că rețeta perfectă nu există, mai știe și că oricum ar face și oricât ar face, ceva putea să iasă mai bine. Comentarii a tot auzit de când se știe, iar cuvintele lor îi sunt impregnante în cap de la fiecare Crăciun, și fiecare Paște, și fiecare zi de naștere, și fiecare sărbătoare: sarmalele mari nu sunt bune; îmi plac, dar n-au destulă sare; după treizeci de ani, încă nu-mi faci sarmale bune; ah, da’ ce-i cu astea așa mici?!
Sfarmă în pumni toate vorbele lor proaste: pumnii închiși, pumnii deschiși. Știe că uneori trebuie să nu-i audă și să nu-i vadă, fie ei cine-or fi: părinții ei, ai lui, copiii lor, sau el. Oricum în mințile lor ea-i un ecou, există, dar pe zi ce trece își pierde din contur. Are în schimb pumni buni, pe care o viață întreagă i-a deschis și i-a închis mecanic în oale și în suflet. Pumnii deschiși, pumnii închiși: bine cu rău, carne cu condimente, bucurie cu disperare, bucăți de grăsime cu bucăți de carne fragedă, pătrunjel, cuvinte nevorbite, mai multă boia, mai puțin piper, supărări neplânse, prea multă sare, prea puțină sare, toate frământate împreună într-un bol de aluminiu până ating consistența vieții ei care s-a petrecut între oale, mături și dorințele altora. Viața ei crudă, viața ei coaptă, viața ei fiartă, viața ei într-o oală cu mărar pe fund.
Întinde masa pentru toți și reușește să se spele înainte să vină și ceilalți. Își curăță trupul de transpirație, dar nu poate intra cu buretele în suflet. Ce i-ar mai fi plăcut să se fi gândit cineva la un șampon împotriva disperării: viața prinde volum după prima spălare, iar apoi rezistă la vânt puternic.
În ultimii douăzeci de ani s-au pregătit de Crăciun cu oale, tăvi, curățenia vizibilă a caselor și cea imaginată a sufletelor, cu haine noi și cu frizuri noi. Ea renunțase demult la găteala trupului și se mulțumea să-și tundă câțiva centimetri din părul castaniu deschis. Era conștientă că nu se observa găteala trupului și era obișnuită demult ca, ea, Marina, să se măsoare în viața lor prin procentul din trupul ei care se afunda în oale, în mâncăruri și în curățenii. A pregătit pentru Crăciun o masă mare, trudită ca în fiecare an, doar de unul pentru zece și curățată mai apoi, tot de unul pentru zece. Așa fusese toată tranziția, nu doar Crăciunul: unii, atunci când au început mersul pe cuie, au făcut-o desculți, în picioare, în genunchi, pe burtă, târâș, trudind mereu unul singur, pentru zece. Alții, au avut un mers mai domol, picioare mai bune, greutate mai puțină. Trupul ei e destul de rănit și resimte durerea mersului pe cuie mai ales în uter și în tălpi. O resimte și în minte uneori, dar nu prea știe cu ce se vindecă durerea aia.
A ieșit din cadă, cu trupul spălat, dar cu sufletul tot plin de toate cele. Își spune că atât cât mai rezistă, mai rezistă și asta e. Își pune o rochie verde în care arată splendid. E ca și cum verdele s-a inventat ca să îl îmbrace ea, și știe asta. Se lăfăie în oglindă fiindcă îi place să se vadă și să știe că în ciuda vieții neregulate care i se citește în cearcăne și în riduri, încă este o femeie superbă, că ochii ei și părul ei și trupul ei întreg, sunt aceleași pe care le iubise mult Marina cea de douăzeci de ani. Și-a târât picioarele până la masă, s-a așezat și le-a pus tuturor în farfurie.
La televizor și în mințile lor începe re-memorarea: Republica Socialistă care îi dusese la foame, Republica Socialistă care îi umilise la cozi fără început și fără sfârșit, Republica Socialistă care le învățase pe ele să transforme căcatul în bici ca să îl pună pe masă, ca să curețe cu el casa, ca să își crească cu el copiii, ca să trăiască cu el lângă bărbații lor; Republica Socialistă care le schingiuise trupurile și lor și mamelor care le-au născut. Căscau cu toții ochii la televizor de le săreau orbitele din cap. Rememorau frica și scârba și urâțenia.
— Futu-ți morții mă-tii! erau vorbele lui de fiecare dată când se derulau imaginile cu dictatorul încercând să se scuze și să se justifice. Felul în care vedea el lucrurile era simplu: din cauza dictatorului erau unde erau, din cauza lui se duceau tot înapoi, nu înainte, din cauza lui au ajuns oportuniștii să vândă pe bucăți industria Republicii Democratice care a urmat Republicii Socialiste. Din cauza lui, tot binele și răul.
Ea nu-i înjura dictatorului fostei Republici Socialiste nici morții, nici viii, nici Dumnezeii, nici cele văzute sau nevăzute. Ea și celelalte ale ei fuseseră oricum aruncate de către dictator și de cei care i-au urmat, din vraiștea Republicii Socialiste direct în hăul fără fund al Republicii Democratice. Căderea nu a fost amortizată nici de oale, nici de portocale, nici de salamuri, nici de o vorbă bună. Îl auzea pe el și se întreba la ce bun să mai înjure acum?! Știau oricum și ea și ale ei destul de multe despre viața ca ecou sau viața la marginea existenței și la marginea lumii. Ea și celelalte ale ei erau ca Pluto: a noua planetă a Soarelui sau cea de-a 167 589 femeie născută în 1959. Care-ți mai e diferența când ți se schimbă definiția?!
Pluto nu mai este o planetă a Soarelului, este o planetă pitică.
National Geographic, 2006
Din decembrie 1989 tovarășele au devenit femei libere.
Marina, 2017

Înainte de decembrie 1989 fiecare dintre ele fusese mamă, soție, curvă, tovarășă, femeie de serviciu, îngrijitoare, bucătăreasă, spălătoreasă și orice mai fusese nevoie pentru a asigura bunul mers al vieții celorlalți în Republica Socialistă. Toate cele n-șpe identități ale femeilor Republicii Socialiste. Plăteau pentru asta în trupuri mutilate, minți terorizate de copii neplanificați și nedoriți, în avorturi eșuate sau reușite, în căsnicii violente. Se gândea cu scârbă la favoarea pe care crezuse dictatorul că le-o face: să le pună pe ele în primul plan al creșterii populației Republicii Socialiste. Păcat că nu avusese niciodată contact cu lumea în care ele trudeau, osteneau, cădeau late și o luau de la capăt în fiecare zi. O femeie, n-șpe posibilități. Ea, Marina, n-șpe vieți. Ce i-ar fi plăcut ei, era, nu să înjure un cadavru printr-un ecran de televizor, ci ar fi vrut să îl aibă în față, viu, și în fața lui să își vindece mintea și trupul. Ar fi vrut să fie isterică, de ce nu, să îl scuipe, să îl zgârie, să dea drumul furiei pe care o strânsese în ea mai bine de patruzeci de ani. Ar fi putut să fie violentă până ar fi dat afară tot: și ce ducea cu ea din Republica Socialistă și ce s-a mai depus în Republica Democratică. Ar fi vrut să-l întrebe ce-a fost mizeria aia grosolană pe care au gustat-o ele toate și de care le zicea să se bucure în fiecare zi?! Și ce-a urmat apoi, aia cum să se numească?!
Tovarășele să fie recunoscătoare pentru viața lipsită de griji.
dictatorul, 1985
Se gândea, cum să fi fost recunoscătoare, și mai ales, pentru care viață?! Unde să își fi ținut ea bucuria și recunoștința, în oala în care a fiert oasele pentru cină în ultimii cinci ani ai Republicii Socialiste?! În uterul bolnav din ultimii cinci ani ai perioadei de tranziție?! În ochii soră-sii atunci când i-a povestit acum mai bine de treizeci de ani cum ginecologul i-a înfipt o mână în vagin ca unei vaci în abator?! Avea trupul prea muncit și mintea prea obosită, iar douăzeci și cinci de ani au fost prea puțini ca să se refacă. Se uita la ecranul televizorului, la Revoluția Armată și Televizată și-avea în ea doar furie și boală. Crescuse speriată și devenise o adultă speriată, căci cum altfel ar fi putut crește dintr-o viață cu bătăi neregulate la intersecția dintre marginea prăpastiei și începutul hăului?!
Anul aruncatului în gol. Anul Revoluției Armate și Televizate. Anul femeilor libere. Anul în care femeile libere și-au recâștigat dreptul de-a avorta. Anul înainte de care nu au putut să spună nu. Anul după care nu au putut să spună nu. Anul în care, în urma Revoluției Armate și Televizate, au fost aruncate în gol de la marginea prăpastiei fără să fi putut să spună nu nici atunci și nici de atunci înainte. Anul în care ele, Încercatele, au început să meargă pe cuie. Asta ar fi vrut să vadă pe ecranul televizorului – viața ei trecută prin toate disperările: coacerea, fierberea, sângerarea, cruzimea, întinderea, cuiele, aritmia.
Își amintea cu groază cât de proști de euforie fuseseră ei toți în urma Revoluției Armate și Televizate! Iar ele, și mai proaste! Cum și-au imaginat ele, în mințile lor naive, că au terminat-o cu slugărnicia: acasă, la partid, la muncă, cum au crezut că au terminat-o cu mâini străine violându-le trupurile și cu puli familiare violându-le nopțile.
Îi venea să râdă când își amintea cum le zisese noul dictator că viața lor avea să se schimbe în anul schimbării. Își amintește vorbele lui, așa cum le auzea în timp ce plonja în cap, de la marginea prăpastiei direct în hău în anul Revoluției Armate și Televizate: femeile se vor putea folosi de contracepție, vor putea să facă avort, vor putea să dispună de corpul lor, vor putea să lucreze numai dacă doresc, bărbații femeilor vor contribui la creșterea copiilor și la îngrijirea casei și nu vor mai avea voie să își lovească femeile. Râde amar în sinea ei fiindcă despre bărbați totuși nu spusese nimic noul dictator, dar mintea ei se tot agață încontinuu de o propoziție imaginată. Se gândește că toate auziseră ceea ce le spusese noul dictator în timp ce cădeau în gol, în timp ce se nenoroceau, se chinuiau, urlau, dar noul dictator, ca vechiul dictator, avea urechile surde. Înțelesese ea că la asta se pricepeau ei toți, cel mai bine, la urechi surde.
Crăpa-le-ar urechile! Și celui vechi și celui nou și tuturor celor ce le-au urmat. Își spune sieși și simte o senzație de greață.
Încearcă să își dea seama de unde îi vine greața. Poate de la oboseală sau de la mâncare sau de la toată bătaia de joc pe care a tot îndurat-o ani de zile, din toate părțile. Aude în cap cum, în timp ce deveneau femei libere și în toată firea, cu copii mari de-acum, li se tot spunea: se merge pe cuie temporar, economia se va redresa, suntem în perioada de tranziție, vom face să fie bine, nu doar la noi se merge pe cuie, așa e în perioada de tranziție.
Dar durerile provocate de mersul pe cuie într-un fund de hău, au devenit din ce în ce mai mari, și nu doar ea, Marina, le-a resimțit tot mai intens de la an la an. După vreo douăzeci și cinci de ani în același ritm, rănile, care la început fuseseră destul de mici, erau vizibil infectate de acum, iar efectul lor se resimțea și în alte părți ale trupurilor lor. Durerile care porniseră din tălpi le ajungeau acum în utere și mureau pe capete în Republica Democratică de boala necruțătoare a uterului extenuat pe care nu îl îngrijeau fiindcă nu știau cum sau pur și simplu nu puteau – trebuiau să fie atente la mers tot timpul. Li se mai îmbolnăvea și mintea uneori, dar asta nu știau nici măcar ele. Alteori se întâmpla să se îmbolnăvească de istoveală extremă și atunci trebuiau să se lase jos undeva. Sperau să se poată odihni ca să reia mai apoi mersul, însă mulți dintre ei credeau că motivul pentru care se lasă jos e ca ei să le poată folosi ca saci de box. Își puneau mănușile sau ce considerau de cuviință, uneori își lăsau mâinile goale, și loveau carnea istovită așa cum n-ar fi lovit nici măcar porcul de Crăciun înainte de-a-l sacrifica. Îi e greață fiindcă își dă seama, că pentru ele, așa s-a făcut tranziția.
***
— Marino, hei, Marino, ce te uiți așa în gol?! Mai pune-mi patru sarmale în farfurie.
***

Scriu povești despre viețile noastre de femei. Citesc cât pot de mult, iar anul trecut am citit doar autoare femei ca să înțeleg mai bine lumile noastre. Îmi place să observ, să ascult, să analizez și să îmi pun multe multe întrebări.

Este o artistă vizuală care folosește instalația și fotografia în practica sa. A studiat Foto-Video la Universitatea Națională de Arte și colaborează cu diferite publicații și platforme online. Proiectele sale recente sunt serii fotografice prin care explorează orașul în care a crescut și oamenii din jurul ei. Documentează prin fotografie experiențele personale dar și pe cele ale prietenilor săi, încercând să capteze diversitatea și identitatea fiecăruia. @rioriorioriorioriorio