Alice va dansa mereu în bucătăria noastră

de Raluca Tărtăreanu
Ilustrații de Maria Iacob

Acest material este rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizate împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Textul a fost scris în cadrul grupului Identitate-Corp coordonat de Carolina Vozian. 

***

Gura lumii nu mă spurcă mai mult decât mă spurc eu, plecându-mi capul și arătându-mi ochii celor mai respectabili oameni. Cum ies în evidență mereu când am ocazia, urechile mele cu pierce-uri, ce au oripilat lumea, cum pielea mea este „albă și pură” și că am să o mâzgălesc, cum celelalte orientări sexuale pângăresc și nu intră în cursul normalului nostru. Suntem cuminți și nu deranjăm, nu vorbim mult, decât acasă, unde în camera noastră este mult haos. Cum ne aruncăm privirile pe stradă și ne întrebăm dacă am văzut ce păr ciudat avea X care a trecut pe lângă noi. Cum ajungem acasă și căsuța noastră este plină de remușcări, unde gura mea este cusută și capsată, gândurile mele se izbesc de un parapet, iar eu trebuie să îmi încalț papuceii de roboțel ascultător. Căsuța mea unde copilul s-a pierdut și a fost înlocuit aproape instant de un copil foarte bătrân. Căsuța mea a cărei baie mi-a absorbit amprentele, a cărei bucătărie mi-a cerut să zâmbesc mai mult, pentru că sunt frumoasă când o fac.

Coapsele mele sunt prea frumoase pentru vânătăi, iar colțul camerei a devenit brusc prea strâmt și mic pentru toate fricile mele. Nu am fost ce ar fi trebuit să fiu, și este bine. Nu sunt un curs a ceva măreț, nu sunt pentru „trebuie” și anxietatea există în cele mai neașteptate momente. Nu am fost copilul cuiva, nu am fost copilul general, ci doar cu urme ce am continuat să cresc cumva. Ori eu am fost copilul bătrân și este plăcut să știi că mai ai totuși ceva de trăit, așa bătrân cum ești.

When you’re born in a burning house, you think the whole world is on fire. But it’s not.

Am iubit urâtul așa cum m-a iubit el pe mine. Estetica argheziană care transformă totul printr-o alchimie poetică este nimic pe lângă darul meu divin de a lupta cu comorbiditățile casei mele arzând. Nu știu care dintre noi poartă sâmburele maladiei genetice, pământul meu, tot ce am mai de preț, amintiri înăbușite în praful lui, pământul meu, ce-mi crapă buzele de noapte bună, pământul meu și eu a lui, pământul meu ce încearcă să-mi crească mărăcini și buruieni pe gleznele mele, pământului meu nu am să-i aparțin niciodată, pământul meu, prin a cărui scorbură sar și nu mă mai întorc.

Este un câmp magnetic împrejur, al cărui miez și interior monitorizează mișcările în timp real. Și chiar așa, din timp real le transformă în mișcarea de repaus, unde mașinile intrate în câmpul magnetic au accelerația pe minus, prind glas, și îți șoptesc insistent că îți lasă timp să te gândești dacă vrei să le lași să te răpească din morbid. Le admir și aspir la ieșirea din morbid, trupul meu nu este însă îndeajuns de gri că să stau lângă dumnealui în cavou. Însă de fiecare dată, am urlat „nu”, iar lacrimile mele șiroind mă trăgeau înapoi în casa mea a cărei pământ este cu adevărat contestabil și cu care sunt în plină discuție amoroasă de fiecare dată când părăsesc câmpul magnetic împrejmuitor de casă, ce o izolează de viață. În afara câmpului, realul este atât de real, încât nu îmi dau seama dacă sunt un personaj plat, din desene animate.

Alice urmărește iepurele și ajunge în Țara Minunilor. Alice, ferice de tine, realul tău este imprimat în firele tale de păr, însă tu bei ceai cu viitoare deziluzii. Ferice de tine, și de picioarele tale care simt frigul și aleargă fără oprire, scopul tău este inexact și te înțeleg.

Alice nu se întoarce până când nu va arde totul, iar câmpul magnetic nu se va converti la libertate. Te molipsește cu dragoste față de haos, nu prima noapte și nici ultima, atunci când oasele tale sar obsesiv-compulsiv peste gropile săpate de tine.

Eu sunt o micuță Alice, ce iubește paradoxal și ce nu poate pune cap la cap cuvinte pentru a forma fraze frumoase. Pesimismul se lipește de mine și mă dezgustă cum toleranța mea și-a atins cotele maxime. Vocea mea – radioul ce merge pe post de zgomot de fundal, relațiile de „love-hate” mi se eliberează prin degete, și nu am să pot accepta și înțelege vreodată cum naivitatea mea dă naștere celor mai simpatice iele ce dansează în pădurile umede din spatele patului meu.

Focul începe mai întâi sub patul meu – ielele sunt năzdrăvane în fiecare seară –, și se extinde până în cavitatea mea nazală, de unde începe un simplu joc al ieșitului din labirint. Dacă nu arde, nu te vreau, dacă nu arde, nu ai crescut, dacă nu arde, nu ai avea cum să-mi arăți unde stă singurătatea pitită. Dacă arde, te las să-mi îngrădești gleznele cu buruieni, și promit să nu-mi sărut decât pământul. Trage-mă puternic în neantul tău, dă-mi jumătatea ta preferată din el, și lasă-mă să construiesc numeroase scări de incendiu. Dacă nu arde, lasă-mă să cred că o face, pentru că altfel nu am să știu niciodată cum se simte atunci când tălpile ating asfaltul încins din afara câmpului magnetic și nici cum arată cerul atunci când își despică burta.

Cutele din jurul gurii mele care zâmbește pulsează sentiment. Cutele mele sting focul atunci când se coboară în Țara Minunilor.

….ANTICRONOLOGIE…

Basmele m-au convins că am fost crescută armonios în cea mai strânsă familie. Nu au existat probleme niciodată, nu am știut ce sunt certurile sau țipetele. Pielea mea a fost mereu albă, fără vânătăi, dinții mei perfect organizați și lipiți unul de altul. Nu am știut ce este durerea, deși am auzit că e o speculație ce variază, părinții mei sunt împreună și se iubesc mai mult ca niciodată, eu sunt un exemplar fantastic de inteligență și frumusețe. Spatele meu își etalează coloana perfect dreapta și sunt sigură că coapsele mele nu au deloc exces de grăsime pe ele. Nu am suferit de buză spartă și nici de urme verticale sau orizontale, lăsate pe picioarele mele. Am fost mereu plăcută când eram mică, de aici și narcisismul la nivel spiritual pe care îl posed, inferioritatea nu mi-e cunoscută, însă superioritatea e cu totul altceva, pentru că ce-i drept, fac parte din ea. Mi s-a spus că sunt proastă de către un te-miri-ce, pentru că sunt prea fericită. Nu am înțeles nici astăzi de ce fericirea mea mă transpune în prostie, probabil pentru că niciodată nu am stat să mă întreb care îmi este sensul. Nu am de ce, pentru că totul este simplu, pus la punct și ordonat. Numai cei ce nu au ce face și au un surplus de pseudosuperioritate se întreabă diverse lucruri adiacente. N-am să-mi bat capul vreodată prea mult, știu ce viitor grozav voi avea și cât de fericită am să fiu în continuare. Vicii nu am, pentru că sunt de lași. Îmi place viața sănătoasă, nu înțeleg de ce ai alege răul intenționat în locul unui bine supraestimat. Ah, și să nu uit, credința m-a ghidat atât de mult recent, încât știu că educația patriarhală m-a ajutat să fiu cine sunt eu astăzi. De asemenea, afectivitatea mea este infailibilă și înțeleg pe deplin funcțiile de relație. Nu este ca și cum ar fi ceva atât de greu de învățat, mecanismul meu de apărare este plin de emoțional sustras din evenimentele cele mai plăcute. Sunt pe deplin fericită fericită fericită, 3 este cifra magică, exact ca în basme. Istoria mea mă repezintă întru totul, iar aripile mele se contrastă miraculos cu coastele pe care mi le număr în fiecare seară înainte de culcare. Grăsimea de pe coapse îmi zâmbește ironic și mă trimite acasă, unde sunt cea mai inteligentă nefericită de la mine din oraș. Atât de subiectiv este totul, încât coarda de sărit se transformă în ștreangul de joacă pentru copii.

….UTOPIA DISTANȚEAZĂ FERICIREA DE REAL….

Drumul către acasă este cel mai sigur drum pentru fiecare om în parte.

Ne auzim bunicii cum că binele a venit odată cu Mișcarea Astra. Clădirile sunt impunătoare și le poți auzi cum vorbesc între ele. Limba lor este codificată oricum, este limba neființelor, dar am auzit de la diverși translatori că sunt în culmea fericirii de când cu Mișcarea. Lateralele lor sunt imprimate cu  acest motto „Per aspera ad astra”, motto ce își are originile într-o limba uitată. Fiecare față a fiecărei clădiri are un motto diferit pentru fiecare ochi în parte – fiecare om vede altceva, în funcție de ce are nevoie să vadă. Noi am văzut mereu același motto.

Prejudecățile nu mai există de secole, am aflat de la bunica mea cum strămoșii noștri erau într-o buclă continuă a mizeriei umane. Astăzi iarba ne atinge tălpile și zâmbim, împletim păpădii, și ni le facem brățări.

M-am născut iubind și iubită, mâinile mele se prind într-altele, mâini fine care mă strâng și îmi șoptesc cât de frumoasă sunt. Ne plac provocările, nu este nevoie să ne ascundem, dar o facem, pentru că așa am descoperit că adrenalina ne conduce în mod paradisiac în cutele zâmbetului nostru.

Am avut ocazia să văd întreaga lume, patrimoniile culturale ale globului sunt de-a dreptul fantastice, săruturile din fața moscheei sunt aplaudate. Acasă este peste tot, nu sunt omul solitar despre care bunica mea îmi povestea că a existat cândva.

Copiii aleargă și se îmbrățișează, școlile sunt permanent deschise și au un repertoriu variabil, șansa la educație există cu adevărat, iar muzica este pretutindeni.

Vai mie, cât de mult simt. Inima mea se oprește atunci când te văd, copilul nostru are aspirații și mai mari decât ale noastre, știe cât de multe sunt posibile, fără să-i fi spus noi. Mesele sunt cele mai fericite, dansul în bucătărie cică este învechit, dar îmi place cum ne reflectăm în geamul murdar.

Este pentru noi, pământul este al nostru, câmpul magnetic care interfera cu magia noastră nu mai există, alergăm până după unde exista, și sărim pe pământul ars de către undele câmpului.

Se lucrează la noi surse care să acopere cu iarbă și pământul atins de câmp, nu se știe nici astăzi cine l-a creat și când a apărut. Însă, după multe studii, s-a confirmat faptul că era dăunător. Nu se știe în ce fel, doar că era cel mai mare păcat de natură divină.

Ce bine de noi, cum ar fi fost să mai existe încă? Probabil, nu am mai fi putut dansa în taina bucătăriei. Nu am fi putut să ne bucurăm de mâinile noastre. Acoperișul casei noastre ar fi fost găurit de ploile acide care erau frecvente înainte de Mișcare. Produsul condiției umane ar fi fost mizer, noi am fi fost mizeri. Dar nu suntem. Suntem mai fericiți ca niciodată, vom putea muri ținându-ne de mână și râzând, atunci când nu o să ne mai ascundem și vom scoate limba la pereții clădirilor, exact ca niște copii.

Astăzi mergem acasă și suntem fericiți.