„Altfel, amintire” și „Furia”: fragmente din roman în lucru

de Petra Jeleanu
Ilustrații de Carina Pîrva

Acest material este rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizat împreună cu colectiva Literatură și Feminism. Textul a fost scris în cadrul grupului Cultură-Artă, coordonat de Mihaela Michailov. 

 

*** E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni despre probleme de sănătate mintală, gânduri obsesive, moarte. ***

 

Altfel, amintire

sora mea pe oliță se desenează cu pixul pe picioare. visele mele care deveniseră obsesie. sora mea murind. sora mea scufundându-se în nisip mișcător. piatra de mormânt a surorii mele. sora mea strigând la mine ajută-mă. sora mea murind. mama și tata morți. „eu ce am să fac când voi o să muriți?” întrebare în dimineața de crăciun. și apoi iar sora mea bolnavă. sora mea acoperită de urticarie. sora mea murind. sora mea înecându-se cu o pastilă. din cauza mea. sora mea căzând de pe o bară. în fața mea. fără să pot face nimic. sora mea murind. iar și iar.

vara aia am fost la mare toți patru. nu mai știu dacă era prima dată când sora mea vedea marea. pentru mine nu era. se îmbolnăvise, toxiinfecție sau ceva asemănător. vomita mereu. când găsea un pix începea să-și acopere picioarele în desene fără sens. așa stătea pe oliță, cu pixul în mână. și vomita. am auzit-o din cealaltă cameră. stăteam într-un apartament închiriat. am auzit-o din cealaltă cameră cum i se face rău. aveam 6 sau 7 ani, deci ea maxim 4. nu mă simțeam ca o soră mai mare, nu știam ce înseamnă. dar în momentele în care era în pericol, sau când credeam eu că e în pericol, simțeam o vină imensă. și când am auzit-o vomitând am fugit către baie. nu era acolo. ușa era încuiată. am forțat clanța. nu se deschidea. îmi amintesc că eram foarte mică. și tata, când a deschis ușa, era foarte mare. și s-a uitat la mine foarte străin. am stat în fața lui și l-am privit în ochi. nu-mi amintesc dacă mi-a spus ceva sau nu. am plecat spre sufragerie, unde mama o ținea pe sora mea deasupra unui lighean. era ok. era doar o toxiinfecție.
într-o seară în vacanța aia i-am spus mamei. îmi e frică să nu moară ioana. nu mai țin minte ce mi-a spus. la fel cum nu mai știu nici ce mi-a zis în dimineața de crăciun. oricum nu conta. visele nu dispăreau. nici gândurile obsesive. îmi amintesc ce mi-a spus ioana câteva zile mai târziu după ce s-a făcut bine. stăteam amândouă în brațe la mama, pe câte un picior. au râs de mine amândouă. pentru că îmi fusese frică. ioana era bine. eu eram o lașă. sau o fraieră. nu știu, nu cred că am înțeles nici atunci. cum nu înțeleg nici acum ce era amuzant. ele râdeau și eu îmi imaginam piatra de mormânt.
acum știu mai multe ca atunci. și tot nu pot explica.
ce e un atac de panică
ce e un gând intruziv. ce e neglijența părinților. ce e un copil prea sensibil. de ce e un copil prea sensibil.
ioana murind, ioana moartă. părinții mei morți. trebuie să număr toate pietrele din curte, altfel ceva rău o să se întâmple. trebuie să fac câte un nod la fiecare capăt al șireturilor, altfel ceva rău o să se întâmple.
trebuie să încetez să mă gândesc că părinții mei au făcut accident de mașină, altfel vor face cu adevărat și vor muri. trebuie să încetez. să încetez să mă mai gândesc.  încetezîncetezîncetezîncetez. acum încetez.
acum în timp ce scriu acest text, trebuie să încetez. douăzeci de ani mai târziu, tot trebuie să încetez. altfel…

Furia

am 16 ani, deja mă cert cu mama de vreo doi. am dezvoltat obiceiul ăsta, de fiecare dată când vreau să merg undeva, îi spun în ultima clipă, ca să nu poată spune nu. s-a cam prins de strategia mea și o scoate din minți, mai ales că de cele mai multe ori după „știi… săptămâna viitoare e concertul ăsta…” sau „e ziua nu-știu-cui și mergem în vamă” urmează să îi cer și bani.

când mă gândesc acum ce calcule făceam, cât îmi dă tataie, cât îmi dă mama, ce-i mai cer surorii, să-mi ajungă și de țigări să nu stau toată noaptea să cer de la alții… cam așa calculez și acum de fapt.

am 16 ani și vreau să mă duc în budapesta la o competiție de dezbateri. e foarte cool la mine în oraș să faci dezbateri, pleci prin țară sau în afară, bei prin hosteluri sau cămine, și faci și pe deșteapta a doua zi la meciuri. dar mai ales, o să vină în budapesta și tipa de care-mi place, care stă în alt oraș.

acum că știu câte probleme mi-a cauzat și relația aia…

suntem toată familia la câmp, eu trebuie să ud pomii. e iulie sau august și buruienile au crescut foarte mult prin livadă. mă duc cu mama până în casă să luăm apă, și îi mai amintesc că trebuie să plătesc avansul pentru concurs. mama se enervează, îmi spune că nu are de unde să-mi mai dea, că nu are ce să mai facă. eu îi zic că o ajut cum pot tot timpul. ce să mai fac? ea spune că nu e vorba de asta, nu că nu merit, dar că efectiv nu are de unde. îi spun că mi se pare așa o porcărie viața asta.

în perioada aia aveam des crize de isterie, sau nici nu știu cum să le zic, dar nimeni nu le băga în seamă. mă enervam foarte tare și nu mai vedeam decât roșu în fața ochilor și-mi venea să mă dau cu capul de pereți. încă nu auzisem de borderline.

îmi spune că asta e viața, că nu am ce să fac, că nu pot să schimb lumea și să las furia asta deoparte. toată furia mea îndreptată către lumea asta capitalistă și patriarhală. că alții o duc mult mai rău, să fiu mulțumită. cum să fiu mulțumită că sunt oameni fără casă? să zic mersi. că am casă. îi zic că nu ar trebui să mai existe bani, râde de mine.

asta e o idee pe care încă o dezbat cu ea, din când în când, acum cu mai multe cunoștințe teoretice decât atunci, și cu o furie pe care am învățat, de nevoie, să o conțin.

ne întoarcem în livadă, încep să fac iar calcule, de unde să fac rost de câteva sute de lei. câteva sute de lei care pentru colegii mei de la liceul de fițe ar fi așa, un nimic, i-ar sparge într-un weekend la restaurant și-n club, și eventual pe o pereche nouă de chiloți sau ceva. câteva sute de lei pe care părinții mei nu le au, pentru că din ele mâncăm o săptămână. mă tot gândesc la sutele alea de lei, sutele absurde, și mă întorc la pomii mei, la furtun și la buruieni. mă întorc la furtunul care s-a prins în buruieni, și de care tot trag din ce în ce mai tare, pentru că nu ajung la următorul pom. îl învârt, mă stropesc pe picioare, mă ustură. mă ustură pentru că e iulie sau august și am picioarele pline de praf și de zgârieturi de buruieni, acum și de apă. las furtunul să curgă și mă duc să văd unde s-a încurcat. mi se prinde și mie piciorul într-o buruiană cățărătoare, plină de spini, care se înfig din ce în ce mai tare în piciorul meu, pentru că refuz să mă opresc. nu pot să las furia, și în loc să stau pe loc, să văd cum scot piciorul, trag tare, trag ca să scap din strânsoare, deși știu. știu că buruiana n-o să se rupă, că are o tulpină tare și spini ascuțiți care-mi vor intra în carne.

deja plângeam de nervi și toată familia se uita la mine, dar eu nu-i vedeam, vedeam doar sângele care curgea din piciorul meu. poate spuneau ceva, dar eu nu-i auzeam. auzeam doar cum curge jetul de apă din furtun, auzeam țipătul meu fără sens și țiuitul din urechi. și vedeam sângele.

apoi mă opresc. mă uit la mama și la sora mea, tata deja probabil și-a întors privirea. am obosit. îmi simt corpul sleit de putere, nu doar de la căldura de vară târzie sau de la micile tăieturi din gamba mea. am obosit de lumea asta.

Petra Jeleanu

e o tânără prozatore care încearcă să se împace cu trecutul ei punându-l pe hârtie.

Carina Pîrva

este studentă la Grafică în Timișoara; face artă, ilustrații prin care își exprimă sentimentele și vulnerabilitatea, cu speranța că poate cineva, când le vede, se simte înțeles și mai puțin singur. @amugdaleart

Poezie • Proză
Taguri: , , , , , , , , ,
Meniu