Aparate de captare ude

de Toni Aricei
Ilustrații de Lucian Barbu

M-am născut în cel mai nordic oraș al României, unde granița este o apă. Nu am văzut-o decât o singură dată, stăteam cu picioarele în râu până aproape de genunchi, îmi era frică de curent și priveam spre malul celălalt. Era pietros, pământul avea aceeași culoare ca cel de lângă mine, în spate era tot o pădure. Ca o imagine în oglindă, serios, și mie nu-mi venea să cred că e la fel. Nu visam despre cum ar trebui să arate dincolo, dar simțeam că ar trebui să fie foarte diferit. Mi-a întrerupt fascinația tatăl meu cu mișcarea genunchilor lui prin apă. A început să explice, deși nici eu, nici ceilalți copii, nu l-am ascultat atunci, uite, în apă cum sunt vârtejuri, dacă te trage, nu te lupți să scapi, nu o să reușești. Te lași să te ducă la fund și, de abia de-acolo, te întorci la suprafață. 

Mi-e frică, tati, stai lângă mine, nu pleca, tati 

Ne vom înfige găletușele în balastul lui. Pietrele nu pot fi modelate, dar vom umple pe rând găletușa, forme de steluță, de broască țestoasă. Tata mănâncă singur la bucătărie. Ne furișăm pe lângă el să mergem să ne jucăm. Relația noastră e o furișare. Structuri care se dizolvă imediat ce ridici forma de plastic colorat. Fiica cea mare va crește o ură față de aceste nespuse. Tatăl stă mereu cu ochii mijiți când vorbesc, ca o continuă neînțelegere. Cum să nu vă iubesc, am făcut eu, singur, toată casa asta. Fiicele se odihnesc în palatul de beton, în absența tatălui. 

Apa, granița, tata. Toate acestea și-au lăsat urmele pe corpul ex. Urmele apei sunt neclare, apa e și un vis care le va vindeca pe toate. Granița e păzită de tată, el e polițist de frontieră. Corpul ex nu e păzit de tată. El nu va fi acasă toată copilăria noastră. Tata e o imagine. Amintirile cu tata sunt amintirile construirii casei de beton. Tatăl urcat pe schele, tatăl amestecând cu lopata apă și balast în fața porții, tatăl cu roaba lui, cu echerul, cu mistria, aceste obiecte care fac parte din corpul tatălui. Când ex a plecat de acasă, tatăl a mai făcut un etaj la casă. Când următoarea soră a plecat de acasă, s-au trasat în pământ liniile șantierului pentru a doua casă. Cât de plină e curtea copilăriei. Poate tata vrea să conțină în pereții de beton toată distanța dintre noi. Vă veți întoarce voi, lasă că vă veți întoarce. Și săpa groapa, punea balast, unea cărămizi, ridica grinzi. Vă veți întoarce, știu eu ce zic. 

Memorii fără nume, în vârstele neștiute ale pietrelor 

Ce relație e între construcțiile astea masive și apă? Nu știu, acestea sunt singurele două lucruri care par să-l impresioneze pe tata. Când mergem în prima excursie de familie, vrem să vedem marea. Tata nu se uită la peisaje, doar la casele din curți și încearcă să ghicească materialele lor. Tata își trece degetul osos peste liniile albastre de pe hartă, parcă se orientează după forma lor, nu după șosea. În mașină sunt geamurile deschise când se aud susure. Facem popasuri lângă izvoare, să bea tata apă proaspătă. Mama face poze cu corpurile noastre, tata filmează ape.

Corpurile fiicelor apar din greșeală în cadre. Aparatul foto a căzut în apă la mare și am pierdut aceste corpuri. Le-am regăsit recent, într-o filmare pe barcă. Se spune că secvența din The virgin suicides în care tatăl face poze fiicelor e o preîntâmpinare a destinelor lor, ochii închiși, de exemplu, anunță sinuciderea cu pastile de somn. M-am gândit la asta când m-am jucat cu secundele din filmare până imaginea arăta aproape ca o intenție de poză. Stop cadru. Trei fete obosite cu veste de salvare. 

Filmează-mă și pe mine, tati, te rog, filmează-mă, te rooooog 

M-am rușinat de toată furia pe care o port tatălui, când bunicul a murit din cauza bolii Parkinson. Tatăl își va filma tatăl cum e din ce în ce mai neputincios. Când vrea să fie respectat, tatăl vorbește mai rar și mai melodios, ca în predicile de la biserică. E singura voce pe care o folosește din spatele camerei. O ține în fața corpului bolnav ca un fel de putere a lui. Sau vrea să înțeleagă? De ce filmează tata? Întreabă cu o anumită satisfacție: îți mai amintești? îți mai amintești? Parcă ține un interogatoriu violent. Bunicul nu mai poate vorbi și privirea lui pare să spună că nu mai e acolo. Doar tatăl e acolo. Îți amintești când intrai în casă și atâta, îți ridicai pantalonii să pășești peste olița de caca? Nici nu te uitai la noi. Îți amintești că plecai și nici nu te uitai la noi? Fiica cea mare se va cutremura când va privi aceste fragmente de videojurnal. O filmare cu picioarele slabe ale bunicului. Close up. Spatele bunicului plin de vânătăi, când e întors pe partea cealaltă de o mătușă. Unul dintre puținele videouri în care bunicul vorbește, tatăl îi arată cu degetul fiecare persoană din cameră și îl pune să-i zică numele. Nu mai știe. Repetă după tata. Și încă o dată înconjurul camerei. Apoi doar numele tatălui. Numele tatălui. Numele tatălui. 

(Există timpuri în care am visat aceleași întrebări, aceeași răzbunare. O anchetă care îmi va face de rușine tatăl. Rușinea posibilă a tatălui s-a legat de corpul fiicei. Nu voi privi niciodată înmormântarea bunicului, coborârea în groapă filmată în detaliu. Aceste timpuri, simt acum, trebuie scufundate.) 

Apa se varsă în atâtea timpuri și locuri, setea mea e cea mai mică 

Era iarnă când s-a format amintirea în care mergeam spre bunicul. Corpul meu atât de mic, cât nivelul zăpezii de pe marginile drumului. Asta nu zice multe, pe atunci ningea foarte mult în satul nostru. Cărarea era și ea acoperită. Niște timpuri în care părea că zăpada va cădea la infinit. Mergeai în fața mea, tată, iar eu călcam în urmele pașilor tăi. Ne așteptau la focul sobei toți frații tăi gălăgioși, bunica tăcută într-un colț. Ea îmi va zice, când voi mai crește, că tare mult și-a dorit o fiică. Dar măcar i-a făcut o bucurie tatălui ei, care vă va lua în brațe pe toți băieții și vă va spune ciucălăii mei. Străbunicul a crescut doar fete. Poate e un blestem în familia mea, să ai prea mult din ce nu-ți dorești. O foame generațională, un alean dureros. Fantoma din fiecare pod al casei din lemn, din chirpici, din beton.

Era iarnă și în sobă ardea focul și bunicul cânta la acordeon. S-a vorbit despre neajunsuri și supărări și bunicul nu a zis nimic. Un cântec de dragoste care putea fi un cântec de împăcare. Nu mi-l amintesc pe bunicul. Ce ar fi vrut el să ne spună? În familia noastră învățăm un limbaj al pierderilor. În afara lui, se aude doar acordeonul. Un cântec de dragoste care ar putea fi un cântec de sete. Îmi imaginez inima bunicului ca un mușchi strâns, obosit. 

De la tine aștept un băiat, tu sigur o să ne aduci un nepoțel 

Îmi pare rău, tată. Acum nu mai ninge și nu mi-am putut aminti aceste lucruri. Iar dacă ninge, nu destul ca să se facă urme. Tatăl rânește zăpada dimineața devreme de la ușa casei până la stradă, iar fiicele merg la școală ca prin două porți reci de nămeți. Tatăl care își ridică fiicele să facă pipi peste luciul zăpezii. Tatăl care suflă aer cald peste mănuși mici. Acum îmi amintesc, tată, aceste lucruri pe care mi le-ai oferit. Pe copiii mei nu-i vei putea scoate din viscol. Lumea se va încălzi până va dizolva ajutorul tatălui. Acum îmi amintesc, probabil zăpada a fost primul lucru pe care mi l-ai arătat. Există această filmare scurtă în care de abia fac pași prin fâșul umflat, atârnând de mâinile mamei. Și tu iei zăpadă și o mărunțești deasupra capului meu mic. Uite, tati, ninge! Ningeee! Nu am reacționat în niciun fel la apa rece care mi se topea pe obraji, priveam în sus către mâinile tale. Și tu făceai să ningă din nou și din nou și din nou. 

O să plec de-acasă și nu o să mă mai întorc, înțelegi? Ascultă ce-ți spun! 

Surorile rămân pe mal, speriate, în timp ce noi ne aventurăm în curenți. Mai departe, mai departe. Mă înveți să înot. Așa o bucurie să împing apa cu membrele, să rămân la suprafață. Marea așa tăcută, căci în interiorul ei își adună toată forța. Corpurile noastre acoperite și vâscoase. Râzi și spui continuu așa, așa, peștișorul lui tata. În amintirea mea, e singurul moment în care am râs împreună. Toată viața ai fost supărat că nu ți s-au născut băieți, poate așa s-a creat și granița dintre noi. Nu te-ai pregătit niciodată să iei în brațe bebeluși fete și nu ai știut ce să ne spui. Poate și acum îți povestești viața unui fiu intern. Dar în vara aceea, eram doar noi doi între valuri. Soarele ne ardea umerii și spumele ne izbeau piepturile. Ne-am obișnuit cu răcoarea apei ca într-un nou mediu, în care ne-am adaptat amândoi. Iar corpul meu nu era nici fiu, nici fiică, eram un peștișor. Eram o nouă creatură într-un biotop marin care și-a transformat corpul după dorința tatei. A rămas în arhiva noastră o filmare în care înotam pe sub apă cu o zbatere puternică de picioare. Corpul meu ambiguu, peștișorul lui tata. În apă ne-am ascuns împreună. 

Valurile apei și migrația păsărilor, treceri fine și continue 

Fiecare loc are povestea sa despre ce se întâmplă când îi treci granițele. Granițe pe care le trasează părinții tăi, până la granițe de basm. Se spune că doar eroii le pot trece, în timp ce monștrii se nasc pe liniile lor otrăvitoare. Granițe pline de mister. Am plecat de acasă la paisprezece ani. Am avut nevoie de bani și de o stea în frunte. Tata mi-a zis în tine am încredere, tu ai s-ajungi om mare.

N-am să-ți spun niciodată uite, am stat mereu cu capul plecat de rușinea ta. Satul în care am crescut nu a rămas niciodată în urmă, oricât de mult să mă fi îndepărtat. Mediul în care am locuit e în ochii mei. Și mereu privesc granițe. M-am îndrăgostit de o fată și cred că n-am iubit destul. M-am mișcat stângaci nici-ca-fată-nici-ca-băiat. Am început o facultate și n-am mai terminat-o. Am ținut mereu mai mult la pierderi. 

Tata stă singur, în tăcere, lângă baraj. Mă apropii de el și stăm puțin așa. Dar nu e frumos, avem două tăceri separate. Spui, toată întinderea asta albastră… Așa, fără predicat, dar cred că înțeleg. Ți-aș fi zis tată, de ce nu vezi distanța dintre noi, tot o apă? Cred că ai simțit cumva, căci ai plecat. 

Îmi cereai creioane ca să trasezi forme perfecte de faianță și parchet, să umpli marginile învelișului casei noastre. Și țipam la tine, mereu mi le pierzi, cumpără-le pe ale tale! Dar azi. Azi ți le-aș da pe toate, tată, doar să mai putem trasa urme care să ne conțină pe amândoi. Am învățat să te iubesc când m-am îndrăgostit prima dată. Aș fi vrut să îți spun cât de asemănătoare sunt corpurile voastre, al tău și al iubitei mele. Aceeași privire mijită când ceva sperie. Frecatul mâinilor ei și frecatul mâinilor tale. Prima dată te-am iubit queer, tată, să-mi ierți tăcerea. Am învățat un nou limbaj al grijii. Și deodată m-am îndrăgostit cu patos de toate materialele tale de construcție. Tuburile de beton în care mă lăsai să mă joc cât săpai fântâna. Cimentul ud turnat în forma prispei peste care săream dintr-o parte în alta. Leagănul din cireș. Cușca de iepuri. Casa pe care tu, am înțeles, ai făcut-o singur. Mâinile tatălui și mâinile mici care țin lanterna, aduc cheia, aduc apă, aduc creioane. Căci atât ai știut tu să faci pentru mine. 

Senzația unei inimi albastre încinse, în mansarda casei noastre frumoase 

(O să fie o zi obișnuită. Probabil o să-l văd ca pe un gest aproape simbolic pentru povestea noastră. Dar va fi o zi obișnuită. Tu vei vorbi la fel, eu mă voi mișca timid. Între noi va fi mereu un balast. Și înțelesurile relației noastre sunt doar în ficțiune. Aceste imagini sunt ficțiune. Încerc să înțeleg relația noastră care se bazează pe veniri și plecări. Veniri atente, furișări, ascunderi, a merge pe vârfuri, a da buzna în cameră, a te îndepărta, până la urmă, fără să reușești să spui ce s-ar cere în poveste. Dar vreau să cred că sunt niște povești pe care le simțim amândoi.) 

Mi-aș dori să pot cânta. Să adun toate poveștile de pe Prut și să le murmur în toate limbile pe care le-a auzit apa. Trecute și viitoare. Îmi imaginez o ultimă excursie de familie pe care o facem doar noi. Vom merge acolo unde râul lângă care am crescut amândoi se varsă în Dunăre. Îmi imaginez că arată ca acasă, dar diferit. Este tot apă și pădure, pământ negru. Dar, peste toate amintirile mele cu granița, voi crește verdeață și voi face refugii pentru toate viețuitoarele. Picioarele noastre se vor înmuia în aceste desișuri. Buruiană, plantă certată, doar tu primești în încâlceala ta iubirea tăcută. Prinde-ne și urcă-te până la genunchii noștri, promite-ne că pentru câteva momente facem și noi parte din fauna umedă a coabitării. Mai vrei să spui ceva, tată? Vei închide ochii și vei asculta sunete pe care noi nu le-am auzit niciodată. Un cântec de dragoste, care ar putea fi un cântec de pierdere.

***

Acest text face parte din proiectul „Autoetnografii periferice – ateliere de scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a trei serii de ateliere cu moduri diferite de abordare a scrierii feministe. Textul de față face a fost realizat în grupul Proză/scriitură (auto)ficțională, facilitat de Carolina Vozian.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Toni Aricei

Traversează, în scris, granițe dintre tăceri liniștitoare și tăceri violente. În timpul liber, are grijă de ciuperca lui de kombucha și imaginează o lume lichidă, multi-populată și co-evolutivă.

Lucian Barbu

desenează și trăiește în Timișoara. Lucian = ⅕ Balamuc + ¼ After Hours Work Club + ½ LuciAna. @lucian.brb

Poezie • Proză
Taguri: amintiri, autobiografie, copilărie, familie, nonbinar, relații familiale, tată