Arta agățatului/ Pick-up art. Despre seducție, heterosexualitate, hărțuire, emoții sau despre cum să fii „bărbat adevărat”

Despre seducție ne place să credem că este un fenomen al spontaneității. Al autenticității. Dar astăzi vă propun să îi înțelegem o dimensiune diferită, și anume, dimensiunea-i politică – o dimensiune de altfel pregnantă, în care seducția devine o adevărată desfășurare de forțe socio-culturale. Mai precis, vom analiza seducția heterosexuală și cum se întrepătrunde cu proiectele/ portretele masculinității, dar și cu emoțiile ca regulatori ai spațiului socio-politic.

Originară din SUA, pick-up art (PUA) sau „arta agățatului” a devenit populară la începutul anilor 2000, deși apăruse deja cu ceva ani în urmă. Adresat majoritar bărbaților heterosexuali, pick-up art-ul vine să le ofere acestora cheia succesului într-ale seducției, comercializată sub promisiunea unei adevărate transformări și regăsiri de sine, dar și o platformă de relaționare, de înfrățire cu alți membri ai comunității, cu care să împărtășească experiența traseului și apartenenței în PUA – un adevărat male-bonding.

Am intervievat 13 membri ai comunității pick-up art din Olanda și am analizat în paralel resursele online de referință ale comunității. Pe baza acestor date, vă invit să înțelegem un pic mai multe despre ce înseamnă seducția și cum se întrepătrunde PUA cu demersurile și sentimentele anti-feministe.

Comunitatea PUA a devenit astăzi una transnațională și se bucură de o popularitate greu de ignorat. Prezentă și în România, vine să ofere coaching, bootcamp-uri de seducție și oportunități de practică învățăceilor săi, la prețuri deseori piperate. Deși puternic comercial, demersul pick-up art se autodenumește self-help în virtutea promisiunii sale de a împuternici bărbații prin dezvoltarea abilităților lor de seducție, dar și de întruchipare a idealului masculinității „alfa”. Ca și alte mișcări (proto) self-help adresate masculinității (vezi spre exemplu Jordan Peterson cu întregul lui aplomb media), principala cale promovată de autodepășire a unei condiții personale percepute a fi limitate și dureroase, este prin însăși reîntărirea masculinității, aici definită și redefinită prin prisma unei paradigme de gen esențialiste și binare. Până la urmă, ce altceva ar putea reface încrederea unui bărbat și ar transmite mai rapid ideea de masculinitate tradițională decât deținerea unui palmares impresionant de femei agățate, prin nimic altceva decât prin forța dominanței, perseverenței și stoicismului, poruncile de bază ale decalogului artei pick-up?

Dacă a fi iscusit în ale agățatului este recunoscut în comunitate ca „having game”, demersurile din spatele PUA sunt departe de a fi o joacă. Totul este cernut prin filtrul discursiv al unei „tehnologizări serioase”, în care agățatul ia statutul unei științe, al cărei măestrii constă în deprinderea abilităților precise de hiper-masculinitate, predicate a depinde de multă practică, perseverență, determinare – de altfel, tot trăsături implicite constructului masculinității „alfa”. Seducția devine astfel ușor de demontat în pași clari, devine o tehnologie, o procedură schematică, iar mult râvnitul statut de pick-up artist vine doar cu mult efort și perseverență, o „muncă ascetică” demnă de alura profund comercială și neoliberală a comunității PUA: succesul vine muncind din greu.

Terminologia specifică în „arta agățatului”, de altfel foarte misogină, s-a infiltrat la nivelul mișcări masculiniste din care face parte, și uneori chiar și la nivelul discursurilor și culturii mainstream. Niște exemple? Friendzoning, shit testing (definită a fi o strategie a femeilor de a testa valențele „alfa” ale bărbaților), last minute resistance (a opune rezistență avansurilor sexuale cu scopul de a testa din nou valențele „alfa” ale bărbatului, sau cât de bine se poate impune un bărbat în fața obstacolelor, obstacolul suprem, aici, fiind respingerea), the bitch shield (un termen misogin adresat femeilor când nu reacționează pe placul bărbaților, când nu îmbrățișează dogma feminității construite sub imperativul supunerii cu zâmbetul pe buze, când nu vor să fie abordate sau să flirteze).

Respingerea devine un element central al universului PUA, al limbajului și întregului arsenal de practici. Paradigma pick-up art se vede forțată să gestioneze un teritoriu sensibil, în care respingerea, ca experiență de altfel intrinsecă seducției, sau altfel spus emoția ca vulnerabilitate, vine să contrazică imperativul stoicismului, marker de bază al masculinității „alfa” predicate de PUA. Un bărbat adevărat își cucerește emoția și nicidecum nu îi cade pradă. Pentru coerență cu traseul PUA, a fi respins trebuie să devină astfel un obstacol de învins, de dominat, și nicidecum o emoție de asumat. Refuzul/ respingerea sunt discreditate – ea nu te refuză, te testează. Iar emoția din spatele respingerii este conceptualizată prin plasarea resentimentelor asupra figurii femeii: femeia este de vină, bitchy/ manipulatoare, de disprețuit pentru durerea resimțită.

Metodologia agățatului este esențial înrădăcinată în dezumanizarea femeii, lucru care se poate observa nu doar în terminologia lor sexistă, dar și în alte strategii fundamentale din PUA, precum negging (a oferi un compliment urmat de o aluzie jignitoare, pentru a deruta, a submina încrederea și a se poziționa într-un statut social de superioritate), izolarea țintei (îndepărtarea ei de restul grupului de prieteni sau mediu familiar), escaladare kino (escaladarea fizicalității, sub premiza că femeile resimt atracție progresiv cu a fi atinse), cât și alte metode axate pe a distruge prin persuasiune, „bitch shield-ul”. A „trece” aceste shit-tests demonstrează că nu sunt „masculi beta”. Crearea unor proceduri de agățat și conceptualizarea lor ca o știință exactă poziționează bărbatul în postura de dominanță: el devine cel ce poate declanșa atracția pe baza unor reguli clare, manipulate și gestionate de el, iar femeia este privată de orice agency.

Prin plasarea masculinității „alfa” ca sursă a fericirii personale, comunitatea PUA promite bărbaților nemulțumiți de sine nu doar reușita demersurilor sexuale ci și o întreagă regăsire de sine, o împlinire a sinelui „masculin”, un parcurs spiritual, o evoluție personală prin reproducerea tiparelor de masculinitate tradițională: persistență, hipersexualitate, dominație, asertivitate, stoicism. Este un demers paradoxal care propune gestionarea emoțiilor negative – de exemplu anxietatea asociată cu performanța sexuală –  prin negarea acestora și prin plasarea lor într-un ideal și mai accentuat al masculinității. Respingerea și anxietatea asociată neîmplinirii virilității se pot învinge, conform PUA, prin și mai mult agățat făcut metodologic, perseverent, cu „bărbăție”. Concomitent, emoțiile negative sunt plasate ideologic asupra figurii femeii, care pentru adepții PUA ar deține o putere disproporționată pe piața tranzacțiilor sexuale. Misoginismul profund al practicilor lor și potențialul de a reproduce și justifica hărțuirea sunt vizibile în modul cum sunt prezentate dreptul și capacitatea femeilor de a refuza un avans sexual, portretizate printr-un imaginar grotesc și machiavelic.

Proiectul de bază al „artei agățatului” este, fără îndoială, cel al repoziționării masculinității tradiționale ca ideal de atins și ca soluție la problemele și suferințele bărbaților. Masculinitatea este reiterată prin idealul virilității, iar seducția devine o încercare de a influența interacțiunile romantice/ sexuale prin recâștigarea controlului. Durerea neajunsului masculinității devine instrumentul și baza proiectului de reconstruire de sine. Emoțiile neplăcute, rămase insuficient cercetate, aduse de presiunea de „a fi bărbat”, pot fi înlăturate doar prin intensificarea abilităților performative ale însăși masculinității tradiționale care le-a creat.

Rădăcini ideologice

Pentru a înțelege mai bine legătura dintre seducție și emoții ca regulatori ai spațiului politic, trecem la o scurtă înțelegere a rădăcinilor ideologice ale PUA, ca parte din mișcarea men’s rights movement.

Proiectul renașterii masculinității tradiționale este înrădăcinat în mișcarea masculinistă (men’s rights movement, MRA) – deși de multe ori membrii PUA țin să se delimiteze clar de alinierea ideologică cu MRA. Asta pentru că arta agățatului se bucură de un succes comercial mult mai accentuat și de o intrare mai puternică în discursul mainstream decât alte comunități masculiniste, precum Incels sau Men Going Their Own Way, rămase mai degrabă în cutia excepționalului, marginalului, neînțelesului, sau chiar al patologicului. Dacă incelii se poziționează ca anti-PUA, iar pick-up artists tind să îi vadă pe inceli ca plângăcioșii care preferă să nu facă munca grea dar eficientă a artei agățatului, atât unii cât și ceilalți rămân profund legați de crezul lor anti-feminist, ancorat în naturalizarea esențialistă a inegalităților de gen.

Mișcarea masculinistă, izvorâtă dintr-un demers de poziționare împotriva feminismului, care, conform MRA, „a mers prea departe și a rănit bărbații în moduri profunde și fundamentale”, propune idei ca: rolurile de gen sunt înscrise în natura noastră; femeile sunt natural iraționale și docile; feminismul a creat panică morală în legătură cu violența sexuală; violența sexuală nu are legătură cu genul; acuzațiile despre violența sexuală sunt adesea false și statisticile/ cercetările empirice feministe trebuie discreditate; violatorul este un „monstru” sau o figură excepțională. Toate acestea, după cum argumentează Debbie Ging, sunt construite în jurul „filozofiei pilulei roșii” (Red Pill Philosophy, originară din subreddit-ul /r/TheRedPill, construită pe baza unei analogii culturale cu filmul The Matrix) care își propune eliberarea bărbaților de sub „delirul feminist”. Așa că antagonizarea feminismului și restaurarea dominației masculine devin proiectul principal al mișcării masculiniste.

Cum a evoluat mișcarea drepturilor bărbaților din punct de vedere discursiv? Narațiunea lor a suferit o dublă reorientare: în materie de subiect și în ceea ce privește tonul discursiv. Accentul pus inițial pe tema drepturilor paterne (popularizat din anii ’70) a luat o altă turnură și s-a orientat ulterior aproape exclusiv împotriva mișcării feministe anti-viol (anti-anti-rape backlash). În ceea ce privește tonul discursiv, acesta a devenit din ce în ce mai emoțional și apelează la experiențele individuale de durere ale bărbaților – durere, aici înțeleasă a fi provocată ideologic de agenda feministă care rupe cursul „firescului”, unde bărbatul este văzut ca menit să domine.

Ne aflăm aici într-o nouă dimensiune de victimizare ce a fost numită „aggrieved masculinities” sau „beta uprising”, care alături de centralizarea problematicii sexualității, relevă o intenție de „a utiliza problematica violului pentru a mobiliza tineri bărbați și a le exploata anxietatea legată de norme de gen și de consimțământ aflate în schimbare”. Al doilea val al feminismului a avut succes în a ridica restricțiile asupra sexualității femeilor, ceea ce, paradoxal, a adus și provocări greu de gestionat pentru bărbați, care acum „nu se mai pot ascunde după zicala ’femeile sunt indisponibile sexual’”. 

Anti-feminismul rămâne un factor constant: feminismul și agenda lui reprezintă răul suprem – încercarea de a restaura un regim anti-natural care rănește bărbații. În schimb, regăsim o atitudine ambivalentă atunci când vine vorba de mult dezbătuta revoluție sexuală și eliberarea normelor sexualității. Pe de o parte eliberarea sexuală este văzută pozitiv câtă vreme este sinonimă cu disponibilitatea sexuală necondiționată a femeii, pe de altă parte lărgirea spectrului de alegeri și a puterii de decizie sexuală și a independenței femeilor nu este acceptată. Plasarea bărbatului în centrul paradigmei sexuale rămâne chintesența înțelegerii sexualității în arta agățatului. Mitul agățatului, al disponibilității și abundenței posibilităților sexuale pentru bărbați, mit născut din fetișizarea revoluției sexuale, aduce cu sine mai mult decât fantezie. Aduce totodată multă anxietate, pentru că relaxarea normelor sexualității pentru femei vine și cu întărirea dreptului lor legitim de a spune nu!

Sexualitate, anxietate 

Sexualitatea este conceptualizată esențialist și construită prin folosirea selectivă a ideilor din psihologia evoluționistă și determinismul biologic. Aceeași conceptualizare a sexualității este des răspândită în lumea PUA, cât și în universul MRA. Conform acestei viziuni, bărbații sunt atrași în mod natural exclusiv de aspectul fizic, iar femeile de bărbații „alfa”, de markerii masculinității ca putere – de unde și faimosul laitmotiv alpha fux beta bux. Prin arta agățatului, bărbații care aspiră la râvnitul statut de pick-up artist, învață în primul rând un limbaj al sexualității binare, în care ei sunt vânători naturali și hipersexuali, dar și ultra-raționali, tehnici, dominanți, pe când femeile sunt supuse, firave, subordonate emoțiilor.

Sexualitatea devine astfel un teren al polarizării între activ și pasiv, între figura vânătorului și cea a prăzii, a celui care face versus celei căreia i se face, a celui puternic versus celei firave. Femeia este figura pasivă, figura paznicului, într-o eternă așteptare a adevăratului „Alfa” cu statutul social pe măsura masculinității sale puternice. Ea este și (singura) investită cu responsabilitatea interacțiunilor sau chiar a abuzurilor sexuale, pe când bărbatul rămâne simbolul sexualității absolute, de nedresat, de necontestat, de neoprit – de neacuzat. O ideologie de altfel murdară de sânge prin naturalizarea și normalizarea abuzului sexual, este în mod convenabil plasturele perfect pentru rana masculinității. Abuzul și hărțuirea sexuală nu există pentru membrii PUA decât sub forma excepționalului, suferința adevărată este cea a bărbaților care nu primesc sex și care sunt la „mila” femeilor. Dreptul masculin la sex este reiterat a fi, dincolo de orice, unul absolut și incontestabil – sau după cum a enunțat de curând un judecător britanic: „nu mă pot gândi la un alt drept al omului atât de fundamental ca dreptul unei bărbat de a face sex cu soția lui.”

Arta agățatului nu doar că își propune cunoașterea și manipularea absolută a acestui „mecanism” biologic al seducției, dar totodată formulează și condiționează și un alt concept: înțelegerea consimțământului. Dacă ideea de consimțământ e teoretic iremediabil legată de recunoașterea celuilalt ca entitate autonomă, cu drepturi depline și egale, conceptualizarea consimțământului în „arta agățatului” rămâne una împământată ideologic într-o viziune patriarhală a sexualității. Singurii indicatori de interes sunt reprezentați de semnalele corporale ale femeii, iar semnale verbale ale acesteia sunt considerate a fi înșelătoare, neadevărate, iraționale.

Dimensiunea grotescă prin care este portretizată femeia ilustrează anxietatea din spatele performativității idealului alfa. Din nefericire, cuantificarea și tehnologizarea seducției rămân cheia succesului comercial al PUA: interesul unei femei este convenabil redus la semnale (extrem de subiective) precum: îți zâmbește, își atinge părul, sau chiar… faptul că nu pleacă! Conform celebrului Mystery (renumit coach PUA), „ceea ce spune o femeie și cum răspunde ea sunt două lucruri extrem de diferite. Există semnale specifice, programate biologic, care sunt calibrate evoluționar astfel încât să demonstreze interes atunci când un bărbat de valoare înaltă este în proximitate”. Interesant, singurul confort oferit anxietății specifice demersurilor PUA vine prin înțelegerea respingerii ca potențială defensă în fața scrutinului judecății (sexiste) sociale: femeilor le este frică să fie văzute ca „ușuratice”.

Aici, în schimb, recunoașterea dimensiunii culturale patriarhale de slut shaming, intervine cu simplul rol de a justifica discreditarea refuzului. „Nu” își pierde valoarea intrinsecă de „nu” și capătă proporții caricaturale, supradimensionate. Consimțământul rămâne în afara granițelor verbalului, ale raționalului, ale alegerii libere. Semnalele verbale ale unei femei sunt văzute a fi înșelătoare, iar corpul ei, determinat biologic să reacționeze sexual la prezența fizică a unui bărbat alfa. „Nu” nu mai este „nu” – peste el se impune, impenetrabil, dreptul bărbatului la sex. Acest crez înrădăcinat în sexism permite transpunerea ideologiei în practică și concretizarea emoțiilor sub o formă politică. Suferința masculină devine conceptual un rezultat firesc al faptului că femeile dețin prea multă putere pe piața sexuală – în traducere, că feminismul vine să ofere femeilor dreptul istoric de a spune „nu”, dreptul de autonomie asupra persoanei proprii, asupra corpului propriu. Un „nu” nedorit de cei care nu îl pot accepta, de cei care îl resimt ca pe o invalidare a identității proprii, a masculinității „alfa”, cea menită să cucerească, să domine, să posede.

În mod ironic, ca și în cazul mișcării MRA, promovarea masculinității hegemonice ca dominantă, stoică, mereu în control se face chiar prin instrumentalizarea unui nivel discursiv puternic emoțional, în care „adevărata” natură și bunăstarea bărbatului se află sub amenințarea „feminizării societății”. Am putea spune că acest mecanism este o supapă pentru emoțiile reprimate în primă instanță: devii bărbat adevărat când performezi dominația și „strivești” emoțiile negative, redirecționate apoi în ideologii anti-feministe. Sintetizând, pentru ideologia PUA, adevărata amenințare nu este structura profund inegală a patriarhatului și violența ei intrinsecă, ci panica morală construită de feminism în jurul temei violenței sexuale. În acest sens, suferința masculină își găsește alinare în paradigma anti-feministă și în jocurile masculinității: nu e nicio durere pe care un bărbat adevărat – un maestru pick-up art – să nu o poată cuceri.