Autoetnográfia la margini – abecedar de expuneri la microagresiuni ca persoană maghiară

de Nóra Ugron
Ilustrații de Vlad-Laurențiu Moț

Notă editorială: Din respect pentru tema și mizele acestui text, s-au făcut sugestii autoarei doar la nivelul frazeologiei, timpurilor verbale, unor forme reflexive și altele, cu scopul păstrării sensului originar intenționat. Nu s-au sugerat schimbări la nivelul acordului de gen și anumitor structuri frazeologice care păstrează vocea transgresivă la nivel de limbaj a autoarei. 

***

Acest text autoetnografic este continuarea primului meu eseu Prinsă între două limbi și nicăieri acasă: experiențe din viața și munca mea de activistă-scriitoare publicat ca cea de-a patra parte a seriei Minoritatea: între limbă și etnie. 

A. de la amintiri din copilărie

„Și de unde ești? Din Franța? Ai un accent francez”, îmi zice un taximetrist în București. Răspund că sunt din România de fapt, și că nu cred că accentul francez e similar. E foarte surprins, nu înțelege cum poate să vorbească o româncă A Ș A. Clar că nu știe nimic despre minorități care nu vorbesc română ca limbă maternă. Și clar că are o viziune normativă asupra limbii, dar nu are tonul ironic, pe care de obicei primești în orașele unde trăiesc și maghiari și români. N-are intenții rele, este clar și asta, dar m-am săturat deja și de atâtea intenții bune și curiozitate, cu care oamenii în fiecare zi comentează despre mine. Îi zic că sunt din județul Covasna și decid să nu mențin* etnia mea (*când am scris bucata aceasta de text, în 2020-2021, am făcut această greșeală inconștientă, voiam să spun că nu menționez etnia mea, iar acum am decis să las termenul așa și să adaug un comentariu pentru că – nu-i așa..? – nu o menționez și nici nu o mențin în aparență), că nu fac un big reveal, să vedem ce se întâmplă. Și nici nu am chef să țin o oră de istorie, iarăși. Sincer, îmi și place puțin situația, că cineva chiar nu știe și, de aceea, este curioasă, nu că sunt cute, unguresc, exotic. Deci, hotărăsc să fac pe românca… cum se presupune mereu să fie norma, dacă nu menționez cu multe *** că nu este altfel. O româncă cu un accent francez într-un taxi pe undeva prin Obor. 

„Și în Covasna… așa se vorbește?” întreabă în final taximetristul. „Da, așa.” răspund eu laconic. Și într-adevăr, în Covasna așa se vorbește… română! 

În școală, când eram copil, în clasele I-IV, româna se preda pentru copii cu limba maternă maghiară ca limbă străină, dar începând cu clasa a V-a se preda deja ca limba maternă, adică trebuia să învățăm același chestii în același fel și ritm precum copii români. Vă dați seama că în orășelul meu din Covasna, unde numai polițiștii și familia din vecini vorbesc română, un copil când începe școala nu vorbește mai mult română decât câteva cuvinte, salutări, mulțumesc, atât. După doi ani de învățat această limbă străină mie îmi mergea bine cu vorbitul: am comandat Happy Meal în McDonalds-ul din Brașov. Era prima oară când am fost într-un McDonalds (era aproape și ultima, cu noroc! yikes…) și prima oară când am avut nevoia să folosesc această limbă în practică. De fapt, am ajutat și pe colegele mele, am comandat meniul și în numele lor, dacă cineva nu avea curajul de a vorbi. M-am simțit o campioană, să comand mâncare în română nu numai mie, și alților!

Din clasa a V-a, au început poeziile, cele de Mihai Eminescu, de Octavian Goga (yikes nazist!), și povestirile de Ion Creangă, și așa mai departe, cu tot feluri de texte din alte secole, care au un limbaj total diferit față de limba vorbită acum, un limbaj foarte dificil și inutil pentru un copil de 11 ani care tocmai învață o limbă nouă. Un copil care trebuie să învețe în primul rând să comunice cu oamenii din jur, nu cu ideile ascunse, de dreapta, ale poeților morți. Atunci însă nu am observat asta, româna era o materie mai grea la școală. Oricum eram o elevă așa-zis harnică, îmi plăcea să învăț, deci nu-mi era o mare problemă să recit poezii care conțin cuvinte ciudate. Așa am și ajuns, încă din clasa a V-a, la olimpiada națională de limba română. Pe nivel județean, noi, copii maghiari, primeam subiecte separate, puțin mai ușoare, dar pe nivel național toți aveam același subiecte. Nu amintesc foarte multe detalii legate de concurs, dar m-am împrietenit cu celelalte copii maghiari. Română nu vorbeam așa de bine, ca să mă descurc într-o conversație rapidă și dificilă, cu diferite regionalisme. Adică să-mi fac prieteni români. Oare copii români ce considerau despre noi, maghiarii de acolo? Chiar dacă cunoștințe noi din alte părți nu mi-am făcut, știam să scriu eseuri despre poezii care conțin cuvinte pe care nici nu înțeleg, și eram foarte mândră de mine pentru asta! Era un fel de superputere – unul de care este mare nevoie în sistemul nostru școlar, dar pe care nu ar trebui să posed în mod neapărat în societatea mai largă… 

– Nu te supăra, unde găsesc un magazin alimentar?
– E aici, aproape, tot înainte. O să vezi.
– Ești unguroaică? Să știi că se aude.

Liceul a trecut cu chinuială din punctul de vedere al vorbitului în română. Nu mai aveam ore de gramatică, aveam numai Enigma Otiliei, Maitreyi, Ion, Moromeții, și așa mai departe (yikes din nou, ce portretizări misogine de femei!! și nici pe aceasta nu ne zicea nimeni…). Romane pe care nu am citit, și nimeni nici nu aștepta să le citesc pe toate, până la capăt, că oricum nu aș fi înțeles o foarte mare parte din ele. Considerând misoginismul multora din acestea, nu este deloc o pierdere să nu le fi citit, dacă mă uit înapoi acum… Deși am vorbit despre conținutul lor cu profesorul, și am analizat motivele, temele, am făcut caracterizarea personajelor, și tot ce trebuie pentru BAC, în afară de citit. Din păcate, așa se poate întâmpla și cu copii români, pentru că în sistemul nostru școlar predarea literaturii este după o metodă conservatoare, detașată de actul citirii, concentrată pe analizele unor texte așa-zis canonice, despre care fiecare dintre noi trebuie neapărat să-și formeze o imagine anume, prestabilită și standardizată. Aceste imagini formează panorama literaturii naționale, adică o panoramă asupra literaturii române dintr-un punct de vedere neapărat naționalist, patriarhal și normativ pe toate planurile (evident și literatură maghiară se predă tot așa…). În fine, cu tot cu analiza tuturor acestor opere de artă pe care nu am citit, nu prea am exersat limba în practică și am ajuns la Cluj la facultate cu capacitatea de a mă descurca în orice situație, dar cu un limbaj frânt, care în majoritatea timpului este ori batjocorit, ori exotizat de vorbitorii nativi, majoritari.

R. de la râs

„Râdem cu tine, Nóra!”

Sau: „Râdem cu bine, să știi!”

A, da?

Ț. de la țara mea

În Finlanda, pentru că vorbesc foarte bine finlandeza, localnicii multe ori cred că sunt o  vorbitoare nativă care vine dintr-un loc cu un accent pe care nu-l cunosc. M-am simțit foarte în siguranță astfel: ca o femeie cu piele deschisă să vorbesc finlandeză atât de bine încât pot să trec drept cineva de acolo. Pe când în România, tot cu piele deschisă și cu o cunoaștere suficientă pentru a mă descurca în orice situație, nu trec nici ca cineva nativ, nici ca cineva local. Aceasta pentru că accentul maghiar este un Celălalt, Străinul, care nu are ce să caute în România. Nu pot să fie local, că aici toată lumea vorbește în limba țării. Limba țării adică Limba Română. Doar Româna este limba țării și limba oamenilor care trăiesc aici. Tot restul oamenilor, maghiari, romi, tătari, ucraineni, nemți, sârbi, cehi, turci, bulgari, etc.. NU trăiesc în România până când nu vorbesc în Română – aia adevărată…

Sunt într-un Bolt în Budapesta cu o jurnalistă din România și un tovarăș dintr-o altă țară est-europeană, unde trăiesc doar foarte puține persoane maghiare. Suntem la o conferință și atunci pe loc ne-am cunoscut cu jurnalista (Persoana 1 – P1). P1 îmi povestește cu entuziasm că are și ea un prieten maghiar, care stă în București, dar e din Ciuc. A fost și ea în Ciuc odată! Și ce loc frumos, a fost foarte drăguț, a putut să viziteze și pe familia acestui prieten, deci a fost o excursie plăcută. Ah, dar a încercat odată să cumpere pâine într-un magazin, și NU a putut! Nu a putut primi o pâine în magazin când a cerut în română. 

— Poate nu au înțeles?
— Da, probabil, dar eu m-am simțit discriminată.
— Îți dai seama că discriminarea nu înseamnă că într-un singur magazin nu se vorbește limba ta?
— Nu, pentru că este țara mea și oamenii trebuie să vorbească limba mea.
— Păi, am crezut că este și țara mea… 
— Dar tu vorbești română! – deci să înțeleg că mi-a dat confirmarea, este și țara mea România, vorbesc îndeajuns…
— Ce zici este foarte naționalist.
— Nu, nu este, este doar dreptul meu.
— Și dreptul meu unde este?

Aici m-am hotărât să mă dau jos din Bolt și să nu mă mai duc la clubul unde mergeam toți trei să continuăm seara. Am mai încercat un pic să explic, nici nu amintesc cum exact, dar era clar că P1 a fost așa defensivă și sigură în adevărul său, că nu era deloc spațiu pentru discuții. 

Să presupunem că întâmplarea cu pâinele chiar s-a întâmplat cu P1 și nu a repetat doar un mit urban. Sunt conștientă că există naționaliști maghiari în Ciuc, și nu pot să știu dacă vânzătoarea chiar nu a înțeles sau voia intenționat să nu înțeleagă ce vrea P1, dar nu cred că de fapt contează în această situație. Eu nu pot să cer o pâine în limba mea în țara mea aproape nicăieri altundeva decât în Secuime. În teorie, aș puteau în orașele cu o populație mixtă, cum e și Clujul, dar în practică nu știu cine vorbește maghiară și cine nu, așa că ajung să cer pâinea în română și de la vânzătoarele maghiare. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să frecventez un magazin, o farmacie în cartier, să vorbesc în română cu angajatx până când, mai târziu, după luni de zile, aud că vorbește cu un alt client, pe care probabil cunoaște de undeva, în maghiară. Deci, în țara lui P1 de fapt toată lumea vorbește limba sa, în realitate, aproape peste tot. Aproape. 

Seara, de fapt, nu s-a terminat acolo. I-am zis lui P1 să mă scuze, fiindcă nu vreau să continui această conversație. Mi se pare că se reproduce discriminare și ură față de mine, și nu simt că mă ascultă. Vreau să mă duc acasă să dorm, e un timp mai util petrecut și e oricum ora două noaptea. P1 se sperie și încearcă să-mi ceară iertare. Am întrebat dacă mai crede că în țara ei trebuie vorbit peste tot în limba ei și dacă recunoaște cât de naționalist este asta, că România este și țara mea. A zis că nu este naționalist, dar să o iert, pentru că mă respectă pe mine. 

Nu am ce să iert aici, până ce țara ei nu va fi și țara mea. Că nu sunt supărată, sunt discriminată. Discriminarea nu se iartă, și nu se uită, cum se uită supărarea.

Ó. din Nóra

Am notat în agendă: What’s that on your name? That’s not a name! Și amintesc că persoana a râs.

Din păcate, nu-mi amintesc nimic altceva despre această întâmplare, oricât de mult încerc să-mi aduc aminte când și unde am notat, cine mi-a zis. Știu doar că s-a întâmplat în limba engleză și că persoana a râs de numele meu. De ne-numele meu.

[…]

INTERMEZZO cu ceva pozitiv spre final

Jucăm jocuri de societate cu două prietene și ținem punctajul pe o foaie. Una dintre ele scrie numele nostru pe vârful coloanelor. Natașa, Nora, Reka. O întreb de ce nu a pus diacritica pe o-ul din numele meu. Se uită surprins pe foaie și zice că nu a pus nici pe Reka, pe numele iubitei sale. Întreb de ce. Zice că nu știe, de obicei nu scrie așa. Întreb dacă de obicei scrie numele ei cu ș, și zice că da. Și atunci pe ale noastre de ce nu ai pus diacritice? Nu zice nimic. În tura următoare tot ea ține scorul, îi place acest rol. Scrie numele noastre pe vârful coloanelor: Natașa, Nóra, Réka. 

[…]

Reamintind comentariul că numele meu nu ar fi un nume, trebuia să țin o pauză de la scris. M-a afectat mult mai mult decât credeam. De fapt, deja m-a afectat tot procesul de scris al primului articol și al acestor povești,  oricum. Am stat câteva zile în pat, am avut o stare generală foarte anxioasă și trebuia să mă odihnesc. Nu este ușor să scrii despre microagresiuni, discriminare și opresiune dacă acestea te vizează personal. Asta se știe, dar când se concretizează în corpul tău, totuși te surprinde. Mai ales dacă așteptarea generală este tăcerea în jurul acestor subiecte. Mai ales când ai sentimentul că oricât de mult vorbești despre tema asta, microagresiunile nu se opresc și schimbările sistemice oricum nu ai cum să le atingi. 

Această pauză a durut mai mult de două luni. Inițial m-a șocat că nu amintesc, probabil creierul meu a șters această amintire din autoapărare, dar e posibil și că doar am uitat fără vreun motiv anume. În pauză, m-am tot chinuit însă, și am reușit să-mi aduc aminte. Mi-a comentat numele în engleză un tânăr tovarăș din Germania în vizită la Cluj și fix la petrecerea zilei mele de naștere. Nu ar putea să fie mai semnificativ data, dacă ne gândim la acele mii, probabil sute de mii de maghiari, sau chiar milioane, cine știe, din secolul anterior, ale căror nume maghiare au fost înregistrate la naștere traduse în română. De cele mai multe ori, nu pentru că așa au ales părinții, ci pentru că autoritățile nu considerau că numele acelea în limba maghiară există… Pentru că în țara noastră doar limba noastră se vorbește. Această a noastră nu este niciodată a noastră. Așa au ajuns bunicii mei să fie numiți în documentele lor oficiale Eugen în loc de Jenő, Iuliana în loc de Julianna, Iuliu în loc de Gyula și Maria în loc de Mária. Și ei nici măcar nu au învățat să vorbească română bine, chiar dacă aveau nume oficiale românești.

Partea aceasta începe cu o microagresiune provenită de la cineva care nici măcar nu e din România. Însă numele meu oricum se scrie greșit zilnic în România, iar exemplul de aici doar arată în mod explicit un tipar des întâlnit și la persoane care vorbesc română. Numele Nóra nu există nici în România, dintr-o perspectivă opresivă și asimilaționistă, în care doar nume în limba dominantă a țării există pe bune, în care toate numele care nu se potrivesc regulilor limbii dominante se traduc, se scrie greșit, nu se scrie, se șterg, dispar. Și cu numele dispar și persoanele. Alteori, rămân doar nume de familie românizate, ca o zgârietură pe un dulap veche din casele bunicilor, și nimic altceva, limba maghiară vorbită nu mai există. 

Faptul că până și cineva din Germania avea același reacție la o diacritică necunoscută de el, arată doar cum se produce opresiune prin limbile dominante și în alte părți a lumii. Când predam într-o programă de școală generală pentru adulți imigranți și refugiați în Finlanda, auzeam des cum unii profesori/unele profesoare se plângeau că numele studenților/studentelor sunt atât de grele încât nu le pot ține minte. Erau într-adevăr nume străine, și știu că există oameni care au o dificultate de a reține nume, sau a reproduce cum e scris un cuvânt într-o limbă pe care nu vorbești. Dar nu vorbim despre cazuri individuale aici, este o problemă sistemică care se corelaționează cu xenofobia, rasismul, naționalismul și asimilarea. Numele ștudentxlor erau grele de reținut inițial și mie, dar asta nu a însemnat că nu fac efortul să le învăț corect. 

Mi s-a scris numele fără ó pe afișele unor evenimente la care am fost invitată. De nenumărate ori. Când mă invită cineva la un eveniment, mereu trebuie să verific totul, descrierea, afișul, postările, ca să mă asigur că eu sunt persoana invitată, Nóra, și nu altcineva, un Nora pe care nu o cunosc. Și oamenii care m-au invitat au scris doar numele meu greșit, diacriticile pe numele românești au pus corect. Nici nu au observat că numele meu se scrie altfel. Ochiul dominant și ignorant nu sesizează diferența, acest ochi șterge existența diferenței. Și așa se șterge și existența mea. S-a scris numele meu fără ó și de editori/editoare care au editat textele mele sau care au scris despre textele mele. În mod repetat, chiar și după explicații. După reamintiri să se scrie numele meu cu ó, s-a scris numele cu é și tot fără ó. Când oamenii vorbesc cu mine oare își imaginează pe mine cu un nume românesc? 

Să nu uităm, aici vorbesc doar despre experiențele mele, dar așa se face cu tot restul numelor maghiare. La nimereală, se scrie corect sau greșit aceste nume în diferite ziare, articole, facultăți, conferințe, cărți, ce mai există, în limba română. Cunosc oameni care au început să folosească numele lor maghiare fără diacritice în mediul românesc. Așa e mult mai ușor, nu trebuie explicat, nu trebuie verificat, nu trebuie cerut să se corecteze, nu trebuie să te împaci cu gândul că unele persoane vor scrie greșit iar și iar, că unele persoane se vor simți atacate de la cererea asta, că uneori trebuie să-i implori aproape, și uneori răspunsul tot este un nu se mai poate. Ar fi mult mai ușor să devin Nora, dar eu nu vreau să devin altcineva. Oare prietena și tovarășa pe care o cunoașteți sunt eu sau este această altcineva devenirea cui rezist?

Îmi spune o tovarășă că nu înțelege de ce toată drama aceasta în jurul numelor. Că dintr-o perspectivă anarhistă oricum ar trebui să ne concentrăm mult mai puțin pe ego-urile noastre, pe individualitate, pe nume. Că am putea scrie toate numele greșit și cu litere mici. Oricum se folosesc și pseudonime, spune această persoană. Mda, în teorie sunt de acord, este nevoie să ne concentrăm pe procese comunitare, nu pe indivizi separate de comunitățile la care aparțin. Că oricum nu ar trebui anumite persoane să ajungă să aibă o Nume prea Mare, să ajungă pe un piedestal în cultura umanistă individualistă și în fetișul realizărilor individuale în capitalism (totuși, nu vorbesc împotriva recunoașterii comunitare, nota bene!, dar nu intru mai adânc în asta că se duce prea departe de la tema poveștii). Însă, este un salt enorm între acest gând de a deconstrui puterea numelor și realitatea de zi de zi în care doar numele persoanelor minoritizate, rasializate sau genizate transfob se scrie greșit. Și să primești această prelegere la frustrarea ta, că iarăși ți-au scris editorx numele greșit – și nu doar numele tău, ci și al altor autoarx maghiarx – aduce un sentiment de desolidarizare. Unde este pragul între neatenție, lipsa de informații, ignoranță și reproducerea opresiunii? 

P.S.: Să zicem că chat-urile nu se pune, pentru că uneori pe telefon sau tastatură chiar nu este ó fără să setezi și tastatura maghiară pe lângă română și engleză. Dar notițele scrise cu mâna se pun! Eu nu am înțeles niciodată cum de primesc felicitări la ziua mea și cu orice altă ocazie cu numele meu scris greșit. Oare persoanele astea au venit la ziua mea sau la ziua altcuiva? Sau cum de mă întreabă „de ce” o colegă când cer să pună liniuță pe o, adică să scrie ó, când semnăm felicitarea unei prietene comune. Este atât de străin numele meu în țara mea că până nici oamenii care mă văd săptămânal, nu observă de fapt, cum mă cheamă? Și dacă nu observă, când cer să observe, mai sunt și reticentx? Mi-e foarte greu să trec peste aceste întâmplări, bulgăre micuțe din care se construiește un uriaș de zăpadă pe mintea mea, și îmi ia din spațiul meu personal ceva. Ceva care e greu de numit, e greu de descris și de înțeles. Mă ține în umbră, de unde poate nu se vede ó-ul de la Nóra.

Scopul acestor povești este departe de a fi învinovățirea. Nu ne ajută cu absolut nimic rușinea și sentimentul de vinovăție. Ce ajută cu adevărat atât personal, cât și comunitar sunt schimbarea, înțelegerea și deschiderea. Schimbările sistemice nu se obțin doar prin schimbări individuale de comportament, dar nici nu se poate ajunge la ele fără acestea. Mai ales că în unele cazuri, ignoranța are greutate foarte mare.

P.S.: Mulțumiri multe pentru Cutra că găzduiesc acest text și după ce s-a terminat seria tematică, și că arată deschidere și susținere față de această temă! Și mulțumiri pentru Veda Popovici, că mă susții cu editare și corectură, în lipsa căreia mi-ar fi mult mai greu să scriu orice, în lipsa căreia nu aș fi început să scriu în română și nici acest eseu nu s-ar fi născut! La fel mulțumesc și Mariei Martelli și lui Manuel Mireanu pentru sprijin similar cu alte texte de–ale mele, contează chiar enorm! Mulțumesc echipei editurii Fractalia, în special Iuliei Militaru și Medeei Iancu, că au editat și publicat volumul meu de poezie în română, care avea nevoie de extra grijă lingvistic. Fără voi nu cred că aș fi publicat un volum curând! Mulțumesc Cenaclului X, membrx căreia au ascultat și au dat feedback pe o variantă mai veche a textului – comunitatea asta mă motivează să continui să scriu și în zile grele! Și mulțumesc tuturor care fac muncă de editare și corectură pentru a-i sprijini pe cât mai multe persoane să scrie, mai ales pe cele care nu vorbesc româna nativ sau care au din diferite motive o greutate de a scrie în limba majorității sau în orice limbă.

Cu drag,

Nóra