Autotraducere. Autotrădare. Cine (ne) explică identitatea queer?

de Andrei Gabriel Nicolae
Ilustrații de Tristan

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre queerness, curatoriată de Carolina Vozian, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

A povesti celuilalt e întotdeauna o trădare.

Și în același timp un act de loialitate.

Trado – Svetlana Cârstean, Atena Farrokzhad (Nemira, 2o16)

Cine va citi? Cine va înțelege?

Adi și Gabi sunt un cuplu. Nu e relevant genul lor, probabil nici Adi, nici Gabi nu știu ce gen au, nu toată lumea știe.

Simt că în fraza anterioară am pierdut câteva cititoare care au părăsit textul dându-și ochii peste cap la faza cu genul.

Simt că în fraza anterioară am pierdut câteva persoane care vor găsi formularea „cititoare” specifică revistelor „pentru femei” din anii ‘90, 2000. Oare vor crede că e o formulare care exclude bărbații? (Pentru mine, categoria „bărbat” exclude multe dintre persoanele pe care pretinde să le conțină).

Mă tem că unora li se pare rizibilă ideea că substantivul plural feminin „cititoare” ar putea include toate genurile, la fel cum o face, de obicei, varianta masculină „cititori”. Mă tem că cititoarea va crede că există doar două genuri. Mă tem că vor fi invocate REGULILE LIMBII ROMÂNE. Mă întreb cine a scris regulile limbii române și pe ale altor limbi și de ce.

Mă întreb dacă revistele „pentru femei” mai folosesc apelativul feminin și azi, și dacă da, de ce, și dacă nu, de ce nu?

Mă întreb dacă e evident motivul pentru care am pus „pentru femei” între ghilimele.

Mă tem că pierd, cu fiecare propoziție, încă jumătate din cititoarele rămase. Și încă nu le-am spus cititoarx. Programul în care scriu a subliniat cititoarx cu o linie roșie unduită. E greșit. Ai vrut să spui: cititor, cititori, cetitor?, mă întreabă. Programul a mai subliniat până acum două cuvinte: Trado și Cârstean. Dar așa se numesc cartea și poeta. Așa se numesc cititoarx. Click-dreapta: Adaugă în dicționar.

Ar trebui să explic? Cât ar trebui să explic? De câte ori, în câte locuri? Și, de fapt, pentru cine?

Având în vedere contextul în care apare acest text, este puțin probabil să fi pierdut din cititoarele inițiale, cel puțin nu din motivele menționate. Dar am mereu teama sau frustrarea că, dincolo de cercurile suprapuse pe care le locuim, ideile nu ajung, sau ajung distorsionate; ideile, adică identitățile, adică noi însene suntem percepute distorsionat de îndată ce ieșim din casă. Pentru că ce e aia queer, ce e aia mad, ce e aia identitate de gen, ce e ăla rasism, ce e aia vulnerabilitate emoțională și așa mai departe. Programul a subliniat queer și mad. Click-dreapta: Adaugă în dicționar.

Mereu mă gândesc prin ce cheie va interpreta cititoarea un text, sau ceea ce spun, sau pe mine îns… Aici la ce gen să fac acordul? Limba (lumea) ne forțează să tranșăm o chestiune existențială și profund intimă la fiecare referire la sine. Dacă nu intri în categoriile astea clare, nu vorbi despre tine, limba nu te conține, nu exiști.

Cine va citi? Cine va înțelege?

Ar trebui să explicăm? Cât ar trebui să explicăm? De câte ori, în câte locuri? Și de fapt pentru cine?

Îmi iubesc condiția la fel de mult pe cât apreciez lumina din

Ochii unei persoane atunci când devine clar că a înțeles 

Ce ai vrut să spui când ai vorbit despre natura ta queer,

Și un legământ spiritual s-a materializat între voi pentru 

eternitate.

Queer, Red Pilled Utopia – Ada Eliane (Fractalia, 2022)

Discuția

Adi: Dacă ar ști mai mulți oameni ce înseamnă queer am scăpa de multă homofobie, transfobie și misoginism venite din ignoranță.

Gabi: Nu înțeleg, ce vrei să zici?

Adi: Dacă ar ști mai mulți oameni prin ce trecem am avea o viață mai ușoară.

Gabi: Și o să le spui tu?

Adi: Poate chiar o să le spun. Vorbesc serios. O să scriu un text.

Gabi: Crezi că o să te asculte vreun cishet care n-are nicio treabă cu subiectul?

Adi: Dacă scriu un text accesibil, cu empatie…

Gabi: Adi, nu noi trebuie să ne adaptăm la ei, ci invers.

Adi: Ei nu o vor face de la sine. Când ți-e bine cu sexualitatea și genul, în normele sociale, nu o să-ți faci o educație queer din proprie inițiativă.

Gabi: Și tot noi? Tot eu să explic, să educ? Să mă explic pe mine oamenilor cu prejudecăți față de mine?

Adi: Nu spun că trebuie să faci tu, ci că ar fi util ca cineva să facă și asta. Simt nevoia să explic, să traduc, să mă angajez într-un act didactic. Îmi vine să explic pentru toată lumea, iată ce înseamnă queer, ce înseamnă literele LGBT – oare să menționez din prima și QIA+ sau e prea mult odată?

Gabi: Dacă nu menționezi, ștergi acele identități și așa marginale.

Adi: Dacă menționez, poate va fi intimidant un șir așa lung de litere.

Gabi: Sunt doar 7, nu e așa lung.

Adi: Sper să reușesc să explic plusul…

Gabi: De ce te îndoiești de tine la fiecare pas?

Adi: La fiecare pas, mi-e teamă că ce spun va fi perceput ca exagerat, neserios, fals, extrem, de pe altă planetă.

Gabi: E inevitabil ca unii oameni să perceapă așa. Dacă privești prin prisma lor, nu mai scrii nimic.

Adi: Dar cine privește și prin prisma lor, atunci?

Gabi: Ăăă, toată lumea din toate timpurile? Tot canonul artei europene e din prisma bărbatului alb, cis, de cele mai multe ori hetero. Nu au nevoie de empatia ta, iar zic, e pe dos.

Adi: Empatia trebuie să existe din toate părțile. Nu cred că putem ajunge să trăim vieți mai bune dacă majoritatea oamenilor nu ne înțeleg deloc. Dar mi-e greu de câte ori mă gândesc cum să explic această informație, mă simt într-o postură debilitant de vulnerabilă.

Gabi: Da, baby, că tu când explici pentru toată lumea ce înseamnă queer, nu explici doar un concept, te explici pe tine. Dai explicații. Te traduci. Traducere are aceeași rădăcină etimologică cu trădare. Și cu tradiție. Trans dare. Dai peste granițele dintre generații, dintre limbi și limbaj, peste linia inamică… În cazul ăsta te dai pe tine.

Adi: Nu vreau să mă gândesc la normativitate ca la inamic. Am nevoie de validare pentru umanitatea mea… Nu are toată lumea?

Gabi: Validare din partea cui? A oamenilor care nu fac efortul să te înțeleagă. Din partea celor care refuză să-ți vadă umanitatea. Ca să te cobori la nivelul lor trebuie să te micșorezi pe tine. Și pentru ce pleci capul în fața respectabilității?

Adi: Pentru că nu văd altă cale. Nici familia, nici prietenii mei nu înțeleg nimic din queerness. Nu știu să facă diferența dintre un bărbat gay, o femeie trans și o dragqueen. Cred că a fi lesbiană e o fază, că experimentezi. De identități nonbinare nici nu știu cum aș putea să le explic ca să înțeleagă.

Gabi: Înțeleg că treaba asta e personală pentru tine, știu că ai avut discuții de o grămadă de ori cu ei și degeaba. Dar mi se pare că te martirizezi pentru oameni care nu au voința să înțeleagă și e toxic. Tu îți sacrifici standardele și odată cu ele îți formezi un discurs în care sacrifici ce nu e perceput ca respectabil, gen identitățile cele mai marginale, inclusiv ale tale, totul în numele empatiei. Și o faci dintr-o poziție de victimă dincolo de reproș. Poate ar trebui să te uiți dacă această nevoie de acceptare cu orice preț vine din niște lucruri internalizate.

Adi: Adică mă acuzi că mă victimizez sau ce?

Gabi: Scuze, nu voiam să acuz.

Adi: E dureros ce spui… Dar e destul de incomod cât să recunosc că nu e întru totul fals. E foarte greu să îmi dau seama unde se termină dorința de a adapta mesajul la receptor și unde începe internalizarea homofobiei și transfobiei.

Gabi: Of, îți iei asupra ta o sarcină tare ingrată.

Adi: Sunt atâtea persoane queer pentru care viața ar fi mai ușoară dacă oamenii din jur ar fi mai puțin ignoranți. E atât de mult queerness sufocat de normativitate care are nevoie de cunoaștere ca să se elibereze.

Gabi: Asta pentru că identitățile, complexitatea, relațiile noastre cu lumea nu au fost codificate în artă, în ritualuri sociale, în cuvinte mici care să evoce adevăruri mari. Pluralitățile noastre nu sunt cunoscute de majoritatea oamenilor. Ba chiar sunt ascunse și repudiate. Și de cine? De oamenii cărora dorești să li te adresezi.

Adi: Tocmai. Noi venim pe lume și ne adaptăm cum putem, ne reinventăm roata identității de câte ori ne îndrăgostim de o persoană de același gen, fără să știm că se poate, de câte ori ne descoperim genul fără să știm că avem ceva de aflat, de câte ori inventăm moduri de protecție și supraviețuire fără referințe. Pentru noi e greu să navigăm relațiile și identitățile non-normative, d-apoi pentru persoanele care n-au nicio treabă cu ele. E un privilegiu și ăsta de a avea acces la experiențe și informații care să te scoată de sub constrângerile normativității.

Gabi: Hai că asta e culmea, privilegiul de a fi în afara normativității.

Adi: Uite, noi de exemplu, nu ne încadrăm în tiparul relațiilor și identităților tradiționale și nimeni nu s-a așteptat de la noi să urmăm scenariul prestabilit: să ne căsătorim, să facem copil și așa mai departe. A trebuit să inventăm ce înseamnă fericirea în relație, pentru noi, și să ne croim propriul drum, în lipsa unor etape dictate de societate. Asta e mult mai greu, dar și eliberator.

Gabi: Cum așa? Dacă am vrea, nu am putea să ne căsătorim, de exemplu.

Adi: Da, și asta ne dă ocazia să definim ce înseamnă pentru noi relația noastră dincolo de instituția asta patriarhală.

Gabi: Tu poți să vezi binele în orice… Dar de ce vrei să lași atât de mult de la tine, să te adresezi majorității?

Adi: Pentru că pare că nimeni nu vorbește cu majoritatea. Chiar și persoanele queer ascunse în dulapuri, multe vor privi astfel de texte cu ochii societății în care și ele însele au crescut. Și nu vreau să adaptez la normativ. Chiar nu vreau să îmi las demnitatea la ușă. Dar văd un decalaj imens între cum vorbim noi, ce vrem noi să spunem și ce se înțelege. Un decalaj de informație. Sunt o grămadă de oameni cărora nu ne adresăm în discursurile noastre activiste și artistice. Vreau să se înțeleagă ce spun. Să nu folosesc cuvinte ca: cishet, heteronormativitate, tot jargonul ăsta, că majoritatea lumii nu știe ce înseamnă.

Gabi: Cine nu știe, să caute pe internet.

Adi: Chiar dacă va căuta cu bună credință, dacă dai pe google în română cuvântul homosexualitate, primele rezultate video sunt: mărturia unui tânăr eliberat de homosexualitate, cum să scapi de homosexualitate pastor cutărescu, ce spune biblia despre homosexualitate. Avem nevoie de educație queer. Și pentru majoritate și pentru adolescenții din dulap, pentru toată lumea. Și cred că asta implică un exercițiu de empatie cu perspectiva cis hetero ca mesajul să ajungă la ei, să nu mai fie atâta ignoranță.

Gabi: Dar și ca persoană queer să știi că sentimentele tale există și în afara ta, că nu ești singurx.

Adi: Da. Dar trebuie să adaptez mesajul în funcție de cui îi este adresat – în cazul ăsta, oamenilor care nu cunosc termeni și concepte despre queerness.

Gabi: Tot vor fi și oameni la care un astfel de mesaj nu va ajunge oricât de „prietenos” e formulat. Două părți se pot certa veșnic despre foc, dacă o parte stă cu gândul numai la incendii, iar cealaltă se gândește la oala de supă.

Adi: Hai să vedem, care sunt aceste tipuri de oameni, îi luăm pe rând.

Gabi: Păi sunt oamenii de extremă dreaptă și cu ideologii fasciste și ultraconservatorii religioși.

Adi: Nu mă interesează să mă adresez lor, mai departe?

Gabi: Oamenii care vor interpreta cu rea voință, care cred că orice pare militant este exagerat, că activismul este agresiv, care vor crede că ce spui e aberant.

Adi: Nu pot să pricep de ce este atât de respingător pentru unii să-ți pese de suferința altora și să vrei să faci ceva în legătură cu asta.

Gabi: Cred că li se pare prea intens și stânjenitor. Atitudinea asta e de multe ori misogină sau paternalistă. Dar dincolo de asta, înțeleg de unde vine. Chiar e transgresiv să lupți pentru drepturile oamenilor. Schimbarea status quo-ului este percepută drept agresivă, în mod inevitabil. Nu e o poziție comodă. Îți consumă o grămadă de energie să ai opiniile, atitudinea și acțiunile împotriva unor tendințe sociale majore, generale. Nu oricine poate să facă asta.

Adi: Și mă întreb dacă putem să pretindem asta de la oricine. Adică, uită-te la noi cât de mult ne consumă lucrurile astea, câtă fragilitate avem acum în fața tuturor problemelor.

Gabi: Nu cer asta de la nimeni. Cer să ne lase să ne facem treaba dacă nu știu despre ce e vorba. Dar cer degeaba.

Adi: Aș vrea măcar ca atunci când vin cu critici, să fie constructive, să înțeleagă ce urmărim și despre ce vorbim. Că multe critici de genul ăsta sunt de-a dreptul habarniste.

Gabi: Sincer, mulți nu au cum să înțeleagă pentru că nu își pot imagina egalitatea, respectul, relațiile non-ierarhice. Nu degeaba mulți cred că feminismul urmărește o societate de bărbați subjugați de femei. În mintea lor, cineva trebuie să domine pe altcineva.

Adi: Nu pot să nu mă gândesc cum am putea să deconstruim ideea asta.

Gabi: Văd că ai vrea să rezolvi tot, să faci pe toată lumea să înțeleagă, să fii pe placul tuturor. Însă, mereu vor fi oameni care vor găsi dorința ta de a îmbunătăți lucrurile ca fiind agresivă. E mai ușor să te prefaci că aceste probleme nu există, e mai ușor să spui că așa au fost lucrurile de când e lumea și că nu pot fi schimbate. E mai ușor să trecem sub tăcere femeile, romii, persoanele queer… E mai ușor să îți interpreteze intențiile ca o amenințare, decât să admită că problemele pe care le declami sunt bine împământenite. Și, într-un fel, discursul ăsta chiar este o amenințare pentru hegemonia patriarhatului, pentru privilegiile cis, hetero etc..

Adi: Accept asta, dar mă întorc la ideea mea inițială. Tot cred că informația, cunoașterea e o barieră în comunicare, că mulți dintre noi acumulăm multe cunoștințe și folosim un cod de cuvinte, de neologisme, o stenografiere a discursului pe care tot noi îl înțelegem după aceea. Și că e important ca mesajele noastre să se adreseze către exteriorul bulei, într-un mod accesibil. Chiar dacă texte de genul ăsta nu vor fi primite de toată lumea.

Gabi: Mai sunt oamenii care nu se regăsesc în discursul activist. Atragi atenția către lucruri negative din societate, care pun anumite persoane într-o poziție de victimă cu care multe nu vor să se identifice.

Adi: Cum e mătușa mea care nu e de acord cu ideile feministe, deși ea s-a confruntat cu hărțuiri și sexism, în fabrica în care a lucrat toată viața. A trecut prin asta și până la urmă a ajuns șefă respectată acolo. Dar ia lucrurile prin care a trecut drept normale, că așa e lumea și că așa sunt unii bărbați, și ia ca pe o reușită personală faptul că le-a făcut față, judecând alte femei care nu au atitudinea pe care a avut-o ea.

Gabi: Poate i se pare că toată puterea ei de a trece prin lucrurile alea ar fi anulată dacă admite că ele nu erau legitime, că erau abuzive. Nu vrea să fie victimă și atunci se gândește la sine ca la o roată cu un rol specific, în marea mașinărie a normativității.

Adi: Pentru cineva ca ea, un text nu e deloc suficient. Ar trebui să aibă oameni queer, feminiști în jur cu care să vorbească, altfel e greu. Deci, o altă categorie sunt oameni la care nu va ajunge un text didactic despre queerness. Cei care nu știu să citească, sau care nu sunt interesați de texte și teorii, sau nu au timp…

Gabi: Așa e, cunoașterea asta trebuie să ia mai multe forme, nu doar în scris. De altfel, cunoașterea e generată, în principal, prin experiență trăită.

Adi: Cum adică?

Gabi: Adică identitățile și practicile queer nu s-au născut din cărți. Iar ignoranța poate fi alungată în multe moduri. Nu știi studiile alea în care oamenii care locuiesc în comunități diverse votează în număr mult mai mic partide xenofobe? Când oamenii știu cum sunt vecinii migranți sau queer, de exemplu, descoperă că aceștia nu le afectează viața și stereotipurile din mintea lor încep să se dizolve.

Adi: Deci spui că soluția ar fi să fie mai multă lume queer deschisă cu privire la cine este?

Gabi: Da. Să ieșim în față cu propriile noastre identități.

Adi: Ca la Pride?

Gabi:    Nu doar acolo, peste tot în viață.

Adi: Problema cu îndemnul ăsta este că poate fi foarte dureros. Chiar și atunci când ai prieteni și familie să te susțină, chiar și atunci când viața și munca ta nu e amenințată, tot e greu să exiști public ca persoană queer.

Gabi: De asta actul de autoreprezentare în sine este subversiv.

Adi: Și ce facem cu consecințele, cu durerea, respingerea, jignirile?

Gabi: Putem să anticipăm că vor fi și reacții violente și să dezvoltăm strategii, posibile răspunsuri, să nu ne ia prin surprindere. Să ne avem aproape comunitățile, oamenii care ne susțin.

Adi: Asta nu va garanta că vom fi în siguranță, dar tot e ceva.

Gabi: Hai că nu e totul chiar așa de nasol. Mă gândesc la prietene care se confruntă cu multă opresiune, dar sunt unele dintre cele mai solare prezențe din viața mea, ele mă pot face să văd optimismul, să văd spațiul în care putem să înflorim, dincolo de gard.

Adi: Oare putem înflori pe lângă gard, printre șipci, în loc să cioplim în lemnul gardului cu tulpina noastră? Și șipcile au fost plante odată. Mm… Oare manifestându-ne, oare creând, oare manifestând, oare… Știu că nu e suficient, dar dar dar poate poate facem și asta. Poate găsim tot gardul cu toate cu toate cu toate crăpăturile…

Gabi: Și textul tău e o floare care iese printr-o crăpătură, la fel ca orice alt jurnal care povestește despre săpatul în șipca de gard.

Adi: Mă gândesc la marginalii de dinainte, care nu aveau loc să spere la o alternativă sau care nu erau auziți când declamau violențele sistemice din societate, când nu exista o speranță că poate fi altfel.

Gabi: Și totuși, au trăit, au creat, au lăsat urme. O speranță a existat mereu. Așa am ajuns aici și așa vom ajunge și mai departe.

Adi: Pentru mine, nu există speranță că anumite lucruri se vor schimba în timpul vieții mele. Și atunci, mă gândesc cum să lupt pentru ele, cum să procesez psihic doliul și durerea. Poate mi-ar fi mult mai ușor să accept că unele lucruri sunt cum sunt și nu se vor schimba curând. Sau irelevant cum și dacă se vor schimba. În momentul ăsta sunt cum sunt. E atât de obositor să exiști cu o imagine ideală în minte, opusă cu totul realității. Asta adaugă sentimentului de nedreptate. Este epuizant să trăiesc într-o lume cu o direcție și un mod de funcționare contrare valorilor, sensibilităților și nevoilor mele. De multe ori, pare fără sens. Mi se spune că am o sensibilitate exagerată, că nu are rost să mă dau peste cap din cauza lucrurilor pe care nu le pot schimba. Că așa a fost mereu și tot așa va fi de acum încolo. Nu știu cum să ies din asta.

Gabi: Of, îmi pare atât de rău că te simți așa. Ia o pauză, ia-ți timp, acum ai ajuns la epuizare. Am trecut și eu prin asta de atâtea ori. Și de fiecare dată, mi-a trebuit timp și distanță ca să merg mai departe. Mă ajută mult că nu sunt singurx, că am oameni în viața mea care mă înțeleg, că te am pe tine. Mă ajută uneori când mă gândesc la persoanele queer din trecut care și-au construit vieți glorioase indiferent de societățile în care existau. Alteori, mă ajută să îmi fac lista de recunoștință. Dar mi-a luat ceva până aici, mi-a luat ani de terapie să îmi dau voie să simt fericire, entuziasm, plăcere. Să îmi exorcizez vocile care spuneau că nu merit lucruri bune.

Adi: Ai dreptate. O mă distanțez de toate aceste subiecte măcar pentru câteva săptămâni, pentru că simt că mă duc spre o criză existențială.

Gabi: De-abia aștept să citesc ce text o să scrii după aceea. Îmbrățișează-mă.

Eseul lui Adi

Am vrut să scriu textul ăsta pentru că ceva era rupt în mine. Realitatea vieții mele interioare era de negăsit în lumea în care trăiam. Voiam să scot la suprafață discrepanțele radicale dintre realitățile persoanelor queer și părerile majoritare despre noi. Voiam să demontez stereotipurile și prejudecățile. Mi se părea că tot ce lipsește e informație.

Am vrut să scriu textul ăsta din dorința de acceptare. Am vrut să îl scriu din firea mea nonconflictuală care oferă tuturor cea mai curată prezumpție de nevinovăție, cea mai favorabilă interpretare a celor mai contestabile vorbe și fapte. Am vrut să fiu acceptatx de figuri de autoritate. Pentru că nu puteam să îmi acord singurx această acceptare. Voiam să salvez oamenii de la ignoranță, să salvez oamenii din calea ignoranței. Mă luptam cu complexul salvatorului.

Am vrut să scriu textul ăsta din frustrare. Ascultam voci pe care le consideram inteligente, culte, rezonabile, voci după care mă ghidam, până când ajungeau la subiecte precum feminism, identități queer, albitate. Când atingeau aceste subiecte băteau câmpii, reproduceau prejudecăți, perpetuau stereotipuri. Prezentau existența noastră, dinamicile de putere, nedreptatea într-o lumină falsă, denaturată. Iar eu credeam că asta se întâmplă pentru că le lipsește informația. Credeam că o persoană de bună credință, cu înalte capacități cognitive – și presupuneam că și emoționale – nu ar gândi așa. Sau, cel puțin, nu ar îndrăzni să vorbească în necunoștință de cauză, dacă ar fi conștientă de propria ignoranță. Dacă ar ști, sigur nu ar mai spune astfel de inepții. Eram convinsx de asta.

Neînțelegerea din cuvintele lor, discordanța dintre ce spuneau și adevăr, percepția limitată, lipsa de curiozitate, lipsa de reținere în pronunțarea asupra unor realități despre care nu știau nimic, cel mai probabil neavând nici măcar persoane apropiate care să trăiască acele realități, lipsa empatiei, orgoliul de a emite cu fermitate opinii antagonice pe subiecte în care nu aveau pic de expertiză, toate astea mă dureau ca o apă clocotită turnată din ibric peste mine. În loc să mă feresc, aveam instinctul de a ghida mâna de pe mânerul ibricului spre cana de ceai în care ar fi trebuit să ajungă apa fiartă.

Simțeam că dacă nici măcar aceste persoane interesate de oameni, artă, legi, litere, societate, care pot da dovadă de sensibilitate, poate chiar înțelepciune, dacă nici ele nu înțeleg, ce pretenție să mai avem de la altele? Foarte greu am reușit să chestionez această idee intelectualistă și clasistă.

Pe de altă parte, de câte ori citeam un articol pertinent și interesant pe teme queer mă enerva faptul că oamenii din viața mea care nu mă acceptau sau nu mă înțelegeau nu ar fi înțeles anumiți termeni precum cisgender, misoginie internalizată sau patriarhat. Mi se părea că textul respectiv nu ar fi fost accesibil fix celor care, credeam eu, ar fi avut nevoie de el cel mai mult. Nu luam în calcul că oamenii din viața mea nu citeau articole de obicei, sau că cine scrisese articolul poate că se gândise deja la posibilele cititoare și adecvase deja limbajul cum a crezut de cuviință.

Dar la un moment dat, au existat și informații explicate clar și generos pentru publicul general luate în derâdere, la un moment dat a existat artă queer batjocorită. Reacțiile astea nu mai puteau fi scuzate sub umbrela ignoranței. Erau ude leoarcă de toată ploaia urii.

Venim pe o lume cu bune și rele, în continuă schimbare. Progresul a părut deseori o pretenție exagerată pentru beneficiarii lumii care îl precedă. Beneficiarii lumii de azi deseori se opun rezolvării motivelor pentru care vom fi considerați înapoiați în viitor.

Cum se creează schimbarea socială? Cum se remodelează ce este acceptabil? Am vrut să mă traduc pe mine de dragul celor care nu mă înțeleg, în detrimentul meu. Am acceptat, traducând, să trădez, să-mi distorsionez identitatea în speranța că deschid o ușă, că întâlnesc omul diferit de mine, la jumătatea drumului. De multe ori, nu era nimeni acolo.

Încă mi se pare esențială educația, încă mă gândesc cât de accesibil e limbajul pentru contextul dat, încă vreau să existe mai mult material didactic queer, încă ne datorăm înflorirea, dar nu modelate după cei care ne smulg de la rădăcină. Originalul este elocvent, nu este nevoie de traducere.

Mi-am dat seama că pe noi căutarea Cunoașterii ne-a încurajat să ne gândim la Casă ca la un fel de ghicitoare de dezlegat sau un text de interpretat și că, dacă am descoperi vreodată Cunoașterea, ar fi ca și când Valoarea ar fi smulsă Casei, iar tot ce ar rămâne ar fi un simplu decor.

Piranesi – Susanna Clarke (trad. Roxana Brînceanu, Nemira, 2020)

Andrei Gabriel Nicolae

este un mamifer erbivor care scrie liste, planuri de povești în agende nenumărate și poezii în descrierea pozelor de pe insta. Citește de fiecare dată dintr-o altă carte. Locuiește în Spania și lucrează într-o corporație.

Tristan

este un artist vizual al cărui practică se concentrează pe relația dintre identitatea online și efectele mintale pe care aceasta le are asupra imaginii personale. Lucrările sale se află la intersecția dintre spațiul online și viața reală, concentrându-se pe impactul culturii internetului asupra identității. @boivoid

Identitate • Corp
Taguri: , , , , , , , ,
Meniu