Avortul nu e interzis, dar statul te împinge cu forța să naști

de Andrada Cilibiu
Ilustrații de Anastasia Manole

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre maternitate, curatoriată de Monica Marinescu, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

Din cauza unor probleme tehnice ale site-ului, gif-urile ce ilustrează articolul nu pot fi vizualizate în forma lor animată aici, însă vă invităm cu drag să o faceți pe platforma Spam Index.

***

România vrea să își crească natalitatea pe umerii femeilor care ajung să fie mame fără voia lor.

O să mori. Nu o să mai poți face copii. E păcat. 

Bună, am 14 săptămâni și mi-au zis că nu le permite legea să facă avort.

Sau

Bună, am 15 ani și vreau să fac avort fără să afle ai mei. 

Pentru mine a fost prea târziu. Știu că pentru multe femei e o binecuvântare să nască, dar pentru mine a fost un blestem. 

Sunt o parte dintre mesajele care ajung săptămânal în DM-urile Centrului FILIA, un ONG care luptă pentru drepturile femeilor din România. Nu te-ai gândi că în România nu prea se mai fac avorturi – de obicei te gândești la persoanele din Polonia sau din Malta, la decizia pe care a luat-o Curtea Supremă din SUA la începutul lunii iulie de a elimina dreptul constituțional la avort sau la trauma colectivă a persoanelor care au trăit în timpul Decretului din 1966. Dar asta a fost demult. Am rămas cu mărturiile, cu poveștile îngrozitoare ale celor care au fost fie aproape de moarte, fie aproape de închisoare. Am rămas cu imaginea sângelui scurgându-se pe picioare, cu amintirea sondelor, umerașelor sau a frunzelor de mușcată folosite ilicit pentru a provoca avort, într-o lume în care contai doar dacă erai producătoare de copii.

În momentul ăsta, pe hârtie, în România poți să faci avort la cerere până la 14 săptămâni de sarcină și ulterior, dacă viața mamei sau a fătului sunt puse în pericol. Așa este reglementat avortul în capitolul Infracțiuni împotriva fătului din Codul Penal, una dintre puținele legi sau acte administrative care setează cadrul în care putem să ne accesăm acest drept. Un drept câștigat încă din 1989, imediat după căderea comunismului, când în România s-a putut alege din nou pentru propriul corp, măcar când vine vorba de întreruperea de sarcină. Anul 1990 a fost și anul în care s-a înregistrat cel mai mare număr de avorturi, într-o țară în care încă nu exista contracepție, iar perspectiva educației sexuale în școli nu se întrezărește, nici 30 de ani mai târziu.

Ultimii ani ne-au demonstrat că nu e nevoie de o lege care să interzică avortul în România. În 2019, am coordonat prima dată cercetarea pe care o facem de atunci anual privind accesul la întreruperi de sarcină la cerere în România. Cu o săptămână înainte de Paște, alături de un grup de voluntare, am sunat 158 de spitale și am întrebat dacă putem face avort și în ce condiții. Aflam atunci, pentru prima dată, că în România medicii refuză sistemic să mai facă avort: o treime din spitalele contactate nu făceau deloc avorturi și un sfert din ele nu ofereau servicii de întrerupere a sarcinii în timpul sărbătorilor religioase; în mai multe județe, niciun spital nu mai oferea servicii de avort la cerere. Medicii cu care eram în contact nu știau că e un fenomen, că suntem în punctul în care mai reușești să faci avort dacă știi pe cineva care știe pe cineva sau dacă îți permiți să plătești procedura la privat.

Și apoi a venit pandemia.

În martie 2020, a intrat în vigoare un ordin care suspenda orice procedură medicală care nu reprezintă o urgență; avortul la cerere nu se găsea printre excepții. Tot mai multe persoane ne scriau sau ne sunau pentru că niciun spital nu accepta să facă procedura. Am sunat, din nou, la peste o sută de spitale despre care știam că fac avorturi – doar 12 aveau un medic pe secție sau, în cel mai bun caz, 2-3 dispuși să facă în continuare. Am transmis către Ministerul Sănătății toate informațiile pe care le aveam și le-am recomandat să implementeze servicii de avort prin telemedicină, în timpul pandemiei, iar ministerul a trimis o circulară către toate Direcțiile de Sănătate Publică din țară, prin care cerea ca serviciile de avort la cerere să fie oferite în continuare.

În realitate, cu atât mai mult cu cât situația pandemică se agrava, nu s-a ținut cont de circulara ministerului: una e ce zice Iohannis sau Ministerul și alta e situația din spital. Sunt prea mulți internați cu COVID, nu ne permitem să mai facem avorturi, ne explica unul dintre angajații spitalelor, cu care am vorbit la telefon.

În același timp, noi ne loveam de experiențele persoanelor  care nu aveau acces la avort: supraviețuitoare ale violului, adolescente, persoane care ne spuneau cu disperare că nu își mai permit să mai crească încă un copil, altele care depășiseră limita legală de 14 săptămâni de sarcină și simțeau că nu mai au nicio soluție. Cele mai multe dintre ele ajung la noi după o căutare pe Google, altele prin cunoștințe sau prin alte ONG-uri care lucrează cu femei.

Kai, o studentă din București, a ajuns la noi după ce sunase la numărul afișat pe site-ul avort.ro. La telefon, i s-a spus să păstreze sarcina, că e păcat, și că e posibil să își piardă viața în urma procedurii. Sarcina era rezultatul unui viol, unul din cazurile în care avortul ar trebui decontat de stat.

Nu credeam că o să fie atât de greu, mi-a zis Kai după ce primele trei clinici la care o programasem pentru avort au refuzat-o.

Nu facem avort dacă e primul.
Nu facem avort dacă sarcina e rezultatul unui viol.
Ne e frică că pot apărea complicații. 

Și când a întrebat unde ar putea să găsească un spital care să accepte să facă procedura, medicul i-a spus: Ce sunt eu, secretară? Kai a găsit până la urmă un medic într-un spital de stat din București, care a acceptat să facă întreruperea de sarcină. În ziua programării, primește un telefon de la spital: Nu mai putem realiza procedura astăzi; asistentele refuză să facă avorturi de Sfinții Constantin și Elena.

Când s-a trezit din anestezie mi-a scris că a fost una dintre cele mai traumatizante experiențe din viața ei – că a simțit tot, de la început până la final, iar când i-a spus medicului, răspunsul a fost că nu e suficient de relaxată.

Ți-a plăcut când te-ai futut.
Lasă că nu te doare așa tare.
Relaxează-te.

Sunt cuvinte auzite des în timpul avortului. Interacțiunea cu sistemul medical e, de cele mai multe ori, o relație de putere inegală între medic și pacientă. Privirile medicilor și asistentelor te judecă când le spui că vrei să faci avort: De ce nu vrei să îl păstrezi? Când suni să îți faci programarea, șansele să ți se spună încă de la telefon că ești păcătoasă sunt foarte mari. Aproape fiecare interacțiune, de după momentul în care ai găsit pe cineva care acceptă să îți facă avort, este o încercare de descurajare.

Uneori, ești văzută pur și simplu ca profit: domnul doctor nu face avort în spital, dar face la el la cabinet, ni se spune deseori la telefon. În lipsa reglementărilor, spitalele de stat pot cere orice sumă pentru un avort la cerere. Prețurile variază de la 120 de lei la 1200 de lei, în spitalele de stat din țară, fără costul ecografiei. Uneori, ți se spune să vii și cu vată și mănuși pentru medic. În timpul pandemiei, când aproape niciun spital de stat nu mai oferea servicii de avort, clinicile private au crescut prețurile pentru procedură: în București, rețelele de sănătate privată cer și 3000-4500 de lei pentru un avort la cerere.

Refuzul medicului este acoperit de lege. Codul Deontologic al Colegiului Medicilor setează cadrul în care poate fi refuzată o procedură medicală:

Refuzul acordării asistenței medicale poate avea loc strict în condițiile legii sau dacă prin solicitarea formulată persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i știrbi independența profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale, ori solicitarea nu este conformă cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul și rolul social al profesiei medicale. 

Atât de simplu ți se poate spune nu, fără nicio explicație și fără să ți se ofere o alternativă: ce-mi ceri e împotriva convingerilor mele morale. Sute de medici ginecologi refuză în acest moment să facă avorturi. În unele orașe, preoții bisericilor din curțile spitalelor se laudă că i-au convins pe toți ginecologii să nu mai facă avorturi. Alteori, cabinetul de planificare familială e chiar biserica, sau avortul nu se poate face fără o discuție prealabilă cu preotul. În ultimii doi ani, m-am uitat mai îndeaproape și la mișcarea anti-choice din România. Am dat de tabere de tineri pro-viață, zeci de cabinete de criză de sarcină, preoți care duc lupte de convingere cu medicii ginecologi, linii telefonice pro-viață, manageri de spitale care participă la marșurile anuale anti-avort și o încrengătură de legături cu alte mișcări anti-choice de prin afară.

Uterul va arăta ca un accident de mașină. Primești mesajul ăsta de la clinica la care tocmai te programasei pentru un avort. În același mesaj clinica inventează o poveste care să te facă să renunți la avort: ți se descrie în detaliu cum o femeie care îți seamănă a murit în urmă cu câteva ore după un avort și ți se spune că procedura a devenit mai agresivă și mai periculoasă în timpul pandemiei. Urmează câteva clipuri împrumutate de la organizațiile anti-choice din SUA, subtitrate în română, cu imagini cu fetuși avortați și procedura în sine. Genul ăsta de tactici de intimidare sunt o practică recurentă; uneori este promis un mic sprijin financiar sau adăpost pe termen limitat, dacă este păstrată sarcina. Alteori funcționează doar prin frică.

Pentru alții e un copil. Pentru mine a fost un blestem. Asta mi-a spus Nina, într-o seară, când îmi povestea despre cât de tare s-a speriat când a sunat la unul dintre numerele de pe avort.ro și au mințit-o că poate să moară de la avort și că cel mai probabil nu o să mai poată face niciodată copii. I-a fost rușine să mai meargă la facultate, așa că a renunțat. Când am vorbit prima dată, abia ieșise din relația violentă în care era cu tatăl copilului. Are sprijinul familiei și își continuă studiile acum, dar indiferența statului față de accesul nostru la dreptul de a alege a împins-o să fie mamă cu forța. Nu a fost alegerea ei. Și când vine vorba de propriul nostru corp, ar trebui să fie întotdeauna alegerea noastră.

Traumele descrise mai sus sunt consecințele unei mișcări conservatoare din ce în ce mai puternice care a pătruns în România. Activiști anti-choice de prin SUA ne vizitează deputații și senatorii din Grupul de Rugăciune și înființează organizații care să le ajute pe cele aflate în criză de sarcină – în fiecare județ există cel puțin un centru de criză de sarcină sau o persoană de contact.

Ei te presează să faci avort? Suntem alături de tine. Așa te atrage, prin reclame pe internet, Centrul Sf. Alexandra, coordonat de Alexandra Nadane, o figură proeminentă în mișcare anti-avort din România și fondatoarea asociației România pentru viață. România pentru viață a suplinit în ultimii ani rolul Coaliției pentru Familie: au organizat marșul anti-avort, tabere pentru tineri pro-viață, evenimente și conferințe cu activiști din străinătate, au deschis centre noi pentru cele aflate în criză de sarcină și au continuat să facă advocacy împotriva accesului la educație sexuală și servicii de sănătate reproductivă, împotriva studiilor de gen și să-și impună, și la nivel instituțional, agenda conservatoare. Așa au ajuns să facă planificare familială anti-choice în cabinetele de planificare familială deschise de stat și care ar trebui să sprijine nevoia de sănătate reproductivă a populației.

Să nu uităm nici de BOR și de rolul lor proeminent în promovarea politicilor pentru viață. În 2020, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților transmitea câteva recomandări pastorale pentru un vot responsabil și corect. Printre recomandări se număra și respectul pentru persoana umană și promovarea culturii vieții: promovarea familiei tradiționale, firești, formată din bărbat și femeie, menită să conceapă alte vieți; implementarea de politici împotriva avortului, eutanasiei, cercetărilor pe embrioni umani, clonării. Rolul BOR e cu atât mai important cu cât controlează agenda personală și profesională a celor care ar trebui să ia decizii pentru noi – și trăim într-o țară în care interesul personal e mai important decât nevoile reale ale populației.

Primul an al pandemiei a trecut fără ca problema accesului la avort să își găsească soluție. În martie 2021, mai multe organizații feministe sau care luptă pentru drepturile omului au protestat în fața Ministerului Sănătății pentru acces la servicii de sănătate reproductivă și sănătate mintală. O parte dintre activiste au fost chemate la consultări, unde am vorbit despre probleme și nevoi. A urmat o invitație către societatea civilă pentru a redacta împreună noua strategie privind sănătatea reproducerii. Ne-am întâlnit o singură dată și apoi a urmat o succesiune de moțiuni de cenzură care au schimbat guvernele, și interesul pentru sănătate reproductivă a dispărut. Ar fi fost oricum încă o strategie scrisă și rămasă în sertarele ministerului; strategie care ar fi propus soluții bune, dar nefinanțabile.

Anul trecut, am cules date de la 171 de spitale de stat, cărora le-am trimis cereri în baza legii care ne oferă acces la informații de interes public. Am aflat că 59 fac întreruperi de sarcină la cerere, 69 au transmis că nu fac deloc, iar în 9 spitale se face avort medicamentos. Avortul medicamentos e cea mai puțin invazivă metodă abortivă; există chiar și un ghid național aprobat de Ministerul Sănătății care recomandă folosirea acestei metode până la 8-9 săptămâni de sarcină.

În realitate, majoritatea spitalelor nu oferă varianta avortului medicamentos – în schimb uneori ți se oferă posibilitatea să faci avort fără anestezie, cu o nonșalanță inumană – chiar dacă oferă servicii de avort prin absorbție sau chiuretaj. Din cauza asta, multe femei trec prin chiuretaj, chiar dacă nu ar fi fost necesar. Standardele internaționale privind serviciile de avort susțin eliminarea serviciilor de avort prin chiuretaj și înlocuirea acestuia cu avortul prin aspirație. Avortul prin aspirație e varianta cea mai puțin invazivă a avortului chirurgical – acum mai bine de 10 ani, în România, s-au făcut cursuri de formare a medicilor ginecologi în metoda avortului prin aspirație.

Apoi s-a renunțat, așa că adesea spitalele nu oferă servicii de avort prin absorbție pentru că personalul medical nu a fost pregătit în acest sens. S-a renunțat pentru că sănătatea reproductivă nu a reprezentat o prioritate pentru niciunul dintre partidele aflate la guvernare, fondurile internaționale, de la începutul anilor 2000, nu mai reprezentau o resursă pentru o țară membră UE, celelalte organisme internaționale nu au mai pus presiune pe România pentru scriere de strategii și modificări legislative. Statul nostru a fost lăsat de capul lui și a decis să ne ignore. Totul în timp ce organizațiile conservatoare câștigau din ce în ce mai mult teren.

În Republica Moldova, în timpul pandemiei, au fost implementate servicii de avort medicamentos prin telemedicină. Asta înseamnă că după ce îți faci o ecografie pentru constatarea sarcinii, discuți cu medicul ginecolog la telefon sau prin videocall și primești acasă medicamentele abortive, instrucțiuni și un test de sarcină. Medicul e la un telefon distanță în caz de orice. În tot acest timp, noi nu suntem în stare să achiziționăm medicamente abortive. Să le punem la dispoziția celor 117 de cabinete de planificare familială și puținelor centre pentru supraviețuitoarele violenței sexuale din țară este deja aproape de utopie.

În Polonia, activistele duc o luptă de gherilă în încercarea de a aduce în țară medicamente abortive pentru persoanele care au nevoie de un avort. Acum câteva săptămâni, citeam că una dintre ele riscă pedeapsa cu închisoarea pentru că a ajutat alte persoane să avorteze. Asta după ce, în urmă cu câteva luni, o altă activistă din Polonia povestea despre zecile dosare penale și civile deschise împotriva ei pentru că luptă pentru dreptul la avort.

Tot în pandemie am aflat și despre cele care și-au făcut avort acasă, în medii nesterile, fără instrumente medicale, alături de prietene, parteneri, familie sau complet singure. Persoane care nu au avut nicio alternativă și au ales să își riște viața decât să nască fără voia lor. Ca în timpul decretului, în România se făceau din nou avorturi clandestine. Încă se fac, dar prea puține dintre ele sunt raportate. Dacă ne uităm pe datele de la Institutul Național de Sănătate Publică, doar trei orașe raportează peste 90% dintre situațiile de avort provocat: București, Cluj-Napoca și Timișoara. Am aflat de la medici și moașe că, în ultimii doi ani, au întâlnit cazuri în care cele ce au încercat să își provoace singure avort, și-au pierdut viața.

Încă nu se vorbește despre asta cu voce tare. Despre avort. E în continuare rușinos, e stigmă, e păcat. Și când ți se întâmplă simți multă frică și vină. Totul e foarte incert – poate îți iei niște timp să te gândești, poate știi deja care e alegerea pe care vrei să o faci, dar te răzgândești. Încerci să vorbești cu cineva despre asta – iar dacă ești adolescentă și ai sub 16 ani, ești nevoită să îi spui unuia dintre părinți și să vină să semneze pentru procedură în numele tău. Și poate relația cu familia e complicată – asta îți dă și mai multă anxietate. În toate momentele astea, trebuie să uiți că nu ești singură. Sunt cu tine toate cele care înțeleg cum te simți. Care vor să te ajute. Să te țină înainte să înceapă și să te ia în brațe după ce totul s-a terminat. Să aibă grijă de tine în primele 24 de ore și să te aline. Sunt toate activistele care militează pentru dreptul de a alege pentru propriul corp, pentru drepturile noastre sexuale și reproductive. O să găsești întotdeauna sprijin printre ele.

Avortul la cerere nu intră în contractul medicului ca furnizor de servicii medicale, poate constitui o contradicție în convingerile medicilor care doresc să salveze vieți, să se ocupe de probleme de sterilitate, mai ales în contextul scăderii natalității.

Nu se efectuează avorturi la cerere în instituția noastră din considerente medicale, morale și religioase. Această decizie aparține întregului personal medical al secției. Persoana care solicită avort la cerere nu reprezintă un pacient cu patologie a sarcinii. Este sfătuită să renunțe la avort și i se explică riscurile acestuia. 

Motive religioase (Să nu ucizi – porunca nr. 6)
Este manevră medicală la cerere și medicul are dreptul să refuze.
Jurământul lui Hipocrate: medicul trebuie să facă tot ce poate pentru a menține viața, nu să omoare.

Sunt o parte din sutele de justificări pe care le-am citit sau auzit din partea spitalelor în ultimii trei ani. Uneori am plâns de frustrare, alteori de furie, câteodată din neputință. Pentru ei, refuzul nu are consecințe. Ei sunt preocupați să crească natalitatea pe umerii celor constrânse să nască și să crească copii fără voia lor. Sunt preocupați de moralitate și au grijă să îți chestioneze ție moralitatea, dacă alegi să faci avort.

Pentru noi, însă, fiecare refuz e o formă de violență; să nu ai acces la avort e o formă de violență împotriva femeilor sau a persoanelor transmasculine și non-binare afab. Și după fiecare refuz sau experiență traumatizantă, rămânem cu tăcere. Cu tăcerea complice a celor care iau decizii. Cu tăcerea celor care care nu vor să-și mai aducă aminte de suferința din urma unui avort traumatizant, după ce medicul le-a pedepsit pentru alegerea pe care au făcut-o, așa că nu a folosit suficientă anestezie sau le-a jignit și judecat. Cu tăcerea celor care și-au făcut avort acasă, cu ce au găsit la îndemână. Tăcerea care rămâne când nu poți să tragi la răspundere instituțiile, spitalele și pe medicii care contribuie prin indiferență și control la atactul împotriva corpurilor noastre.

Și nu ar trebui să fie așa. Nu ar trebui să suflu ușurată când adolescenta de 15 ani care a rămas însărcinată după ce s-a rupt prezervativul îmi zice că a reușit să facă avort. Ar trebui să aibă acces la educație sexuală încă din primii ani de școală, de contracepție gratuită în adolescență și să poată face avort facil, gratuit și în siguranță. Avortul e o experiență extrem de vulnerabilă în viața oricărei persoane însă nu ar trebui să fie traumatizant.

Nu ar trebui să fim pedepsite pentru alegerea pe care am făcut-o pentru propriul corp. În realitate, însă, asta se întâmplă.