Buldozere, copaci tăiați, lanțuri umane. IOR arde, noi ne organizăm!

de Vera Ion

Artă digitală de Thea Lazăr

Pe parcursul scrierii și editării acestui articol, au mai avut loc încă două incendii de amploare, cel mai recent pe 29 august, în care au fost arși aproximativ 4000m2 de vegetație.*

Poate mai mult ca niciodată, e nevoie de corpuri prezente acolo. dincolo de practicile fiecăreia și fiecăruia, dincolo de ideile, performance-urile sau intervențiile ce ar putea să apară, e mai mult decât nevoie de a sta fizic lângă fiecare fir de viață ce a rămas. Și dacă tot avem privilegiul de a fi într-un un corp ce își poate imagina, putem face exercițiul de a simți prin el măcar o idee din ce simte locul ăla în toate formele lui de viață.
— Andreea David

Semințele

Am citit la un moment dat despre ceva care se chema seeds revolution. Mi-a rămas undeva în spatele minții ca fiind un fenomen foarte important – Signa Strom, autoarea articolului, scria despre o revoluție tăcută și subversivă, a plantelor – în care prezervarea și împărtășirea de cât mai multe soiuri de semințe neafectate de marile companii, poate salva lumea. În iunie, am primit de la Teo un mic săculeț cu pământ și semințe de plantat – „Le arunci undeva, unde vrei, și poate iese ceva. Le-am făcut în IOR”. Apoi, Teo și Ioana mi-au povestit despre IOR și evenimentele din iunie, din zona sălbatică a parcului. 

Zona sălbatică a parcului e o suprafață cu pomi și spații verzi neamenajate pe care am traversat-o foarte des în ultimii 7 ani – cu fiul meu. Multe jocuri, explorări, poteci ascunse, cireși înfloriți primavara, crenguțe, discuții despre pomi și diverse flori, corcodușe, pământ, tufe cu tot felul de frunze misterioase. Petreceam mai mult timp acolo, uneori, decât în partea amenajată a parcului, de multe ori prea aglomerată și făcută să consumi la orice pas. În zona amenajată, prin felul cum e gândită, stimulii cei mai puternici pentru copilul meu erau mereu chestii de cumpărat de la chioșcuri. În zona neamenajată, petreceam timp descoperind plante, insecte, și tot felul de viețuitoare pe care le studiam. 

Știam povești despre parc de la toți prietenii care au copilărit acolo. De ceva ani, apăruseră niște pancarte despre o retrocedare – și zvonuri că toată zona, de 12 ha, va fi închisă și distrusă, pentru că a fost retrocedată și, deci, proprietara poate să facă ce vrea cu ea – și vorba aceea, proprietatea fiind sfântă și de necontestat, se presupune că distrugerea a 12 hectare de spațiu verde, într-un oraș și așa suprapopulat, e în regulă pentru că – well, asta e, e proprietate. Speram să nu fie așa, să fie un vis urât, pancartele alea să ruginească pe undeva pe acolo și zona să rămână mereu așa, o felie de libertate suspendată între supra-aglomerarea străzii și supra-amenajarea parcului Titan. 

Apoi am început, în plimbările noastre, să întâlnim din ce în ce mai mulți copaci uscați. Am aflat că sunt găuriți cu bormașina, și că se intenționează defrișarea graduală a locului. 

Apoi am văzut o suprafață imensă din parc defrișată direct – zeci de copaci tăiați și stivuiți unul peste altul. În vara aceasta, au început să „se întâmple” incendii. 

E prea trist să mai merg cu copilul acolo (deși cred că e important pentru el să se confrunte cu realitatea, nu sunt pregătită emoțional pentru asta încă) dar, după ce am primit semințele de la Teo, am aflat de acest grup de oameni care au început să se întâlnească regulat în zonă, din iunie, ca să atragă atenția asupra a ce se întâmplă. Grupul se numește „Aici a fost/ aici ar putea fi o pădure” și, în iunie, au avut activități zilnic acolo – apoi, au continuat întâlnirile joia și duminica, de-a lungul verii. 

Am mers în august la câteva din proteste, unde am cunoscut-o pe Andreea David, una dintre organizatoarx evenimentelor din vara asta din IOR. Am vorbit cu ea despre cât de important e să existe un spațiu verde în care oamenii pot petrece timp fără să fie bombardați la tot pasul cu ideea că trebuie să consume. Un spațiu unde nu te costă dacă vrei să stai să citești, să respiri, să exiști lângă alte corpuri de alte viețuitoare – plante, animale, insecte. Și mai ales, despre cât de important e să nu fie distrusă o suprafață de spațiu verde deja existentă. 

Mi-a arătat suprafața de pământ pe care s-au plantat semințe în iunie – la marginea unei zone defrișate, unde copacii stăteau stivuiți unii peste alții. Câteva corpuri verzi, ridicate deasupra pământului, fragile. Peste o lună, în partea cealaltă a locului aveau să apară buldozere. Am făcut cunoștiință cu câteva persoane care vin în fiecare joi și duminică, printre ei o doamnă care vine în fiecare seară cu un bidon de apă, și udă cele câteva corpuri de plante. Ea și alți câțiva oameni se țin de mână, formând un lanț uman – ca formă de protest simbolic.

Situația cere o ocupare densă, o afirmare a spațiului și naturii ca esențiale, indispensabile. O acțiune realizabilă doar prin adunarea, în mod colectiv și prudent, într-un loc vulnerabil în prezent, însă mult avantajos în potențialul său viitor.
— Eliza Trefas 

6 incendii în trei săptămâni*

După prima întâlnire, am plecat în concediu, stabilind cu Andreea să reluăm discuțiile când ne întoarcem. Inițial, voia să lanseze un call pentru artistx și cercetatoarx care vor să facă proiecte în zonă. A rămas că vorbim despre call și reluăm legătura când mă întorc – „sper să nu fie prea târziu”, zice ea, uitându-se la toată suprafața de pomi, mulți uscați, însă destul de mulți încă în viață.  

Cât sunt plecată, citesc știri despre încă două incendii în zonă, care distrug aproape 4 ha de plante. În total, 6 incendii în trei săptămâni. Nicio reacție din partea autorităților. Poliția declara că „a fost de la o țigară”, deși, din câte punem cap la cap, operațiunea de care e nevoie pentru a incendia un spațiu atât de mare e mult mai vastă. Iar dovezile sunt acolo: sticle cu cârpe înmuiate în benzină și altele. 

Între timp, se organizează proteste în fața primăriei, în fiecare luni. Se cere amendă maximă pentru tăierea copacilor (în prezent, amenda este de 25 de lei). Se vorbește cu avocați. Andreea îmi povestește că se fac apeluri pentru a se aduna mai multe organizații și entități de mediu, alături de specialiști (biologi, peisagiști, arboriști) – „alături de care să susținem cu argumente clare cauza atât în justiție, cât și public. De asemenea, vrem să ne alăturăm și să ne activăm împreună cu organizațiile care deja au făcut demersuri în privința parcului. Green peace și grupul de inițiativă civică IOR au organizat două proteste în primăvară și au cerut în instanță ca proprietarii să oprească imediat distrugerea parcului” – detalii aici. 

Merg din nou în zona Potcoavei – vorbim despre schimbarea accentului de pe call pentru propuneri, pe, pur și simplu, prezență. E nevoie de o prezență constantă care poate arăta cât de important e parcul pentru oameni. O doamnă povestește despre cât de mult a afectat-o tăierea copacilor. „Am chemat poliția, au venit și s-au uitat la mine ca la o nebună”. Zice că dacă se va face parc de distracții, cum scrie pe panoul de la marginea terenului deja viran, va trebui să se mute. 

Apar speculații în legătură cu ce se va întâmpla acolo – se discută că din cauza solului, nu se pot construi blocuri, dar până la urmă și ăsta poate fi doar un zvon. Poate vor să facă un parc de distracții de fațadă pentru câțiva ani, și apoi, după ce a uitat lumea, să încerce să construiască. Se discută și despre conceptul de retrocedare care pare că nu în toate contextele e așa de „sfânt” cum e încurajată lumea să creadă. De exemplu, în Franța, pentru o moștenire de o valoare atât de mare, ar fi o taxă de plătit de sute de mii de euro.

Alt exemplu spune că în cazul retrocedărilor care afectează o suprafață care este un bun public (cum ar fi un parc), se prevede o retrocedare echivalentă în altă locație sau în bani. O analiză a situației retrocedărilor de după ’89 arată cum funcționează mafia retrocedărilor, și cum „retrocedările sunt procesul care a concentrat cele mai multe mize morale, împărțind societatea în victime și profitori, redefinind nu doar ideea de proprietate, ci și pe cea de dreptate”, cum scrie în Gazeta de Artă Politică nr. 6 (2018) Veda Popovici pentru Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire – FCDL. Între timp, citesc și despre cum, după un proces de 10 ani, primăria nu a reușit să demonstreze că suprafața respectivă este un parc: „Primăria Sectorului 3 a pierdut definitiv procesul în care a contestat titlul de proprietate prin care 11 hectare din parcul IOR au fost retrocedate în 2005” – mai multe aici. 

Ce putem învăța de la natură? poate în contextul actualei crize ecologice reușim să mutăm întrebarea de la ce facem „noi”cu „natura” la „cum putem crea o lume a unei simbioze posibile cu celelalte forme de viață”? O simbioză, desigur, necunoscută și incertă în care distincțiile se dizolvă și care, firește, trebuie să depășească perspectiva antropocentrică asupra vieții.  
— Andreea David 

„Suntem mai mulți decât data trecută, sau suntem prea puțini?”

Progresiv, zona verde e: arsă, tăiată, găurită, distrusă. Grupuri de oameni traversează parcul, pândindu-se. Sunt sigură că în timp ce trec înspre Potcoavă, cel puțin o persoană din „tabăra adversă” mă scanează. Altcineva stă la distanță și supraveghează grupul de activiști, de pe o bicicletă, vorbind la telefon. Doi jandarmi supraveghează și ei grupul de activiști și oameni implicați. Alți oameni din grupul de activiști supraveghează zona. Se discută despre diverse strategii de incendiere care au fost puse în practică. Poate, folosind oameni aflați în situații precare plătiți să toarne benzină peste suprafața verde. Cineva a văzut pe altcineva care părea „suspect”. Altcineva a văzut pe cineva turnând ceva dintr-o sticlă pe o suprafață mare de spațiu verde. Mai încolo, corturile PNL adună semnături pentru expropriere. E de formă? E degeaba? „Negoiță nu face nimic”. „Oricum nu se schimbă”. Oameni care locuiesc în zonă sunt triști, revoltați, dezamăgiți, furioși. Se discută despre plecatul tinerilor din țară, o mantra comună a ultimilor ani de „tranziție” (dinspre ce și înspre ce? e din ce în ce mai neclar). Alți oameni, care trec pe aleea pe care se face lanțul uman, zic: „Suntem alături de voi! Vă ținem pumnii!” Alții trec repede, cu privirea înainte, sau râzând jenați. O doamnă se supără – „De ce nu e tot cartierul aici să protesteze?” Alte persoane reiau cealaltă mantra a ultimilor 30 de ani: „Suntem lași. Suntem lași, suntem proști, nu suntem în stare”. Alte păreri vin să dezbată poziția defetistă – lumea a devenit inertă pentru că efectiv oamenii sunt bombardați cu crize. Dacă deschizi știrile, găsești cel puțin șase crize și urgențe care te implică direct. Nu mai poți face față. Nu poți avea o continuitate. „Oricum, suntem mai mulți decât data trecută”. Depinde cum privești. Grupurile se privesc, se pândesc, se ocolesc, se atacă sau fuzionează. Din când în când, mai apare poliția, dă o tură, pleacă. 

Între timp, familii de arici sunt distruse, arse, înfometate – unii dintre ei pleacă dezorientați din parc și ajung direct în intersecția dinspre Potcoavă, între mașini. Copacii sunt tăiați, găuriți, rupți, stivuiți în grămezi imense de lemn. Suprafețe din ce în ce mai mari sunt arse. 

Invităm participarea în număr cât mai larg în zona afectată, atât la atelierele și intervențiile propuse, cât și la petrecut timp în parc, cu natura rămasă și natura ce ar putea fi.
— Eveniment FB pentru propuneri de intervenții

OCCUPY

Ce relevanță poate avea prezența în contextul ăsta? 

Câțiva copii pe biciclete trec și întreabă: „ce se organizează aici?”. Da, au văzut și ei copacii tăiați. Da, au văzut iarba arsă. Pare că informația nu îi surprinde, nu îmi dau seama exact ce reacție le provoacă răspunsul. Dar ascultă cu seriozitate. Poate e ceva nou, că oamenii pot protesta împotriva tăierii copacilor – poate undeva, informația asta o să formeze o sămânță care o să dea roade. Cine știe când, și ce copaci sau vieți vor fi salvate de această sămânță. 

Întreb o doamnă care stă în zonă și care a venit, cu câinele ei, să participe la protest. De ce veniți aici? „Eu sunt convinsă că nu rezolvăm nimic. Dar vrem să arătăm că existăm! Că pentru noi, acest parc e important!” 

A trecut vara, grupul crește și oamenii se organizează. Nu poți proiecta cum și ce va crește din acțiunile și din prezența noastră, dar poți planta câteva semințe – poți da mai departe informația, poți merge în zonă, și poți urmări aici acțiunile care se vor întâmplă în toamna aceasta – pe 9 septembrie protest general și în fiecare zi până atunci, după ora 4, prezență constantă în spațiu. În fiecare zi, în funcție de ce se întâmplă, vor fi active birourile de ocupare a parcului, iar locația se va anunța pe grup, până pe 9 septembrie. Și probabil, și multă vreme după. 

Mai multe despre despre cei care s-au implicat până acum și despre istoricul acestei bucăți de spațiu verde – aici și aici.