Notă editorială: Din respect pentru tema și mizele acestui text, s-au făcut sugestii autoarei doar la nivelul frazeologiei, timpurilor verbale, unor forme reflexive și altele, cu scopul păstrării sensului originar intenționat. Nu s-au sugerat schimbări la nivelul acordului de gen și anumitor structuri frazeologice care păstrează vocea transgresivă la nivel de limbaj a autoarei. 

***

Acest text autoetnografic este continuarea celor două eseuri ale autoarei, Prinsă între două limbi și nicăieri acasă: experiențe din viața și munca mea de activistă-scriitoare și Autoetnográfia la margini – abecedar de expuneri la microagresiuni ca persoană maghiară, publicate pe cutra.ro. În versiunea print, a apărut și în Tranziții. Antologie queer est-europeană, Cenaclul X, 2024, și face parte din volumul în pregătire al autoarei, Uimirea-frică a pământului.

F. de la falimentarea fabricilor este generația mea*

*Subtitlul face o referire la poemul § 2. ÎN ‘97 POEZIA ÎNSEMNA de Medeea Iancu din Delacroix este tabu: Amendamentele lirice (2019), p. 113-117.

Un prietenx a cărei familie are două case în Cluj/Kolozsvár îmi spune că în copilăria sa maghiarii erau asociați cu burghezia, pentru că în Cluj/Kolozsvár maghiarii istoric chiar au făcut parte din burghezia sfârșitului de secol XIX. Erau un strat social care includea urmașii aristocraților din timpurile Imperiului Austro-Ungar. Nu e ca și cum nu sunt burghezi români în Cluj/Kolozsvár, însă adesea pare că imaginea orașului Cluj/Kolozsvár ca oraș vechi, centru cultural, se leagă mai mult de această elită maghiară istorică. Probabil și pentru că imaginea actuală a Clujului ca centru cultural, oraș de cinci stele, este construită pe imaginea orașului istoric, oraș cultural vechi, oraș transilvănean (vs. moldovean, oltean…), oraș roman, oraș medieval, oraș austro-ungar, oraș studențesc vechi, pe care se adaugă acum semnificația orașului festivalelor, orașul investițiilor, oraș smart, Silicon Valley-ul Europei. 

La masa de bucătărie, nu înțeleg de ce sunt burghezii maghiari menționați mie în mod specific, celei care vine dintr-o familie muncitorească, de altfel fără două case, ca partenerx de discuție, din județul Covasna care este printre cele mai sărace județe din Transilvania. Poate nu asta era intenția, dar o depistez ca o remarcă pasiv-agresivă, un fel de ironie asupra posibilei mele origini. Să nu cumva să fiu și eu burghez maghiar la o masă comună. Județul Covasna a avut o rată a șomajului de peste 4% și este pe al nouălea loc la numărul de șomerx între toate județele, și pe primul loc din Transilvania, conform datelor INSS, din iunie 2022. În 2000, Covasna era pe locul trei pentru cel mai mic PIB dintre toate județele, iar în 2023, este pe al șaptelea loc, în timp ce Clujul/Kolozsvár este pe locul doi la cel mai mare PIB. Maghiarii nu sunt un grup omogen în societatea românească: diferențele între clasele sociale, regiuni, mediul urban și rural sunt foarte semnificative. 

Și nu trebuie să uităm că există și o populație mare de persoane rome vorbitoare de maghiară în Transilvania. Oare ce înseamnă asta dacă ne gândim la rasism, atât din partea neromilor vorbitoare de română și din partea neromilor vorbitoare de maghiară? Segregarea rasistă în Covasna, dar și în Harghita, este o realitate îngrozitoare, cu o istorie de pogromuri împotriva romilor care vorbesc maghiară. 

Această conversație, vrut nevrut, implicit mă asociază și pe mine cu o oarecare burghezie maghiară din Cluj/Kolozsvár, și mă gândesc că în copilăria mea în anii 1990-2000, pentru majoritatea persoanelor, nu era picior de burghezie în Târgu Secuiesc, în județul Covasna. Fabricile care încă funcționau în anii 1990 se închid pe rând la începutul anilor 2000 sau își reduc activitatea până ce, totuși, se închid mai încolo. Se deschideau fabrici de confecții cu patroni din Germania, parcă și Italia, poate și Franța, cine știe să mai urmărească țările astea – țări unde încă lucrează sute și mii de femei, mai ales, în condiții destul de grele care le afectează sănătatea, și mai sunt și plătite foarte rău. 

Am zis închiderea fabricilor, dar de fapt trebuie să vorbim despre falimentarea fabricilor prin privatizare, ca un proces de dezindustrializare tipică perioadei așa-numite de „tranziție”. Falimentarea fabricii de șuruburi unde tata era inginer a însemnat o tristețe și pentru mine la 6-8 ani, mă surprinde cât de mult am resimțit-o. Nu am realizat până în momentul scrierii, dar fabrica era o parte semnificativă din copilăria mea până ce m-am dus la școală. Acasă aveam desene cu șuruburi, adică nu desenate de mine, deși aveam cred că și așa, ci aveam planuri de șuruburi din fabrică, sau cum se zice. Șuruburi cât o pagină. Cu multe numere și măsuri inginerești. În forme diferite. Unele forme erau preferatele mele, altele nu-mi plăceau atât de mult. Îmi plăceau alea mai grosuțe, sau cu un cap mai mare. Aveam și șuruburi acasă, uneori mă jucam cu ele. Mai ales piulițele grosuțe și mai mari îmi plăceau, că așa ceva nu vedeam în alte locuri. După grădiniță, am fost de câteva ori și la fabrică împreună cu tata. Acolo am văzut primele calculatoare din viața mea, chiar acolo le-am și folosit prima oară. Am jucat un joc cu un tip în haine arăbești cu sabia care fuge de la o vrăjitoare. Și care uneori cădea într-o groapă plină de cuțite. Și am început să tot aud discuții foarte îngrijorate între tata și mama, despre acest om, E. (scriu aici doar inițiala, că povestea asta nu vreau să fie despre el). Povești în care E. cumpără și vinde, și fabrica se tot micșorează, oamenii pleacă și rămân fără muncă, fabrica rămâne fără comenzi și fără muncă. Cu toții știm că nu există cale înapoi, că timpul desenelor cu șuruburi grosuțe se va termina.

După ce s-a privatizat și s-a cumpărat majoritatea acțiunilor din fabrică de o singură persoană, s-a dat faliment, și s-a făcut asta intenționat. Similar s-a procedat cu mai multe fabrici din țară, să dea faliment. Se știa de către angajații disperați și nu se putea face nimic. Oare am uitat colectiv această istorie a perioadei de tranziție? E. a devenit proprietar majoritar care a vândut inventarul fabricii altor firme în posesia lui, în rate, și pe care nu a plătit niciodată. Așa fabrica a rămas cu datorii, fără posesii și fără banii pe care ar fi trebuit să primească din vânzărurile respective. Cu această schemă de falimentare clară, E. ajunsese și în instanță. Fabrica a dat faliment în 2003, și atunci aproximativ trei mii de oameni au rămas fără locuri de muncă, într-un oraș care are acum 17.000 de locuitori, pe atunci poate un pic mai mulți, și la fabrică evident veneau oameni mulți și din saturile de jur. 

Să mă întorc la referința dintr-un poem al Medeei Iancu, falimentarea fabricilor este generația mea. Închiderea fabricii de șuruburi din Târgu Secuiesc este generația mea. Omul de afacere, E., are propria sa pagină de Wiki, de unde aflu că a fost implicat în multe procese de privatizare și falimentare. Dintr-un alt articol aflu că a fost și condamnat la doi ani de închisoare pentru falimentarea altor două societăți. Ce mai este și asta, doi ani de închisoare… Nu că ar trebui altceva, sau că ar trebui mai mult, dar asta niciodată nu o să plătească pentru trei mii de oameni care și-au pierdut locul de muncă și pentru toate generațiile viitoare fără o fabrică mare funcțională în oraș. Și cum ar fi fost să nu fi fost privatizată, să fi rămas o societate de producție colectivă, să devină o cooperativă? În perioada de tranziție, unii oameni s-au îmbogățit din scheme de privatizare și falimentare, și alte sute de mii de oameni și-au pierdut joburile și fabricile.

U. de la aristocrat și nostalgia feudalismului

Și totuși nu este colegx asta singura persoană care poate mă asociază cu privilegiul de clasă. Numele meu de familie, Ugron, este și numele unei familii aristocrate maghiare vechi din Transilvania. Cică există și un castel al Ugronilor undeva. Când mă introduc persoanelor maghiare, de multe ori mă întreabă dacă sunt aristocrată. Până și proprietarul chiriei unde locuiesc m-a căutat pe net din cauza numelui meu. Nume despre care se făcea uneori glumițe la grădiniță și la școală, că era un nume mai ciudat și mai rar, copii nu știau de așa zișii aristocrați, tot ce știau era că verbul a sări (ugrani) e similar cu numele meu, iar eu nu săream de bucurie de această asociere. Cum nu sar nici atunci când mi se pune a n-șpea oară întrebarea cu „aristocrația”. Toți bunicii mei erau țărani și muncitori, străbunicele servitori și țărani. Străbunica care a luat numele Ugron de la soțul său a fost servitoare la un conac dintr-un sat pe lângă Târgu Secuiesc. Bunicul mi-a povestit cum el mergea la lac în curtea conacului, pe secret, să vâslească cu barca luată tot pe secret. Dar asta deja după naționalizarea din anii 1950, după ce străbunica nu mai era servitoare. Despre legături familiale de dinaintea secolului XX nu avem informații, dar nici nu contează. Deci, să fie aici în scris pentru toți cei care mă vor întreba și în viitor: nu sunt burghez, și nici aristocrat.  

Conacul a fost retrocedat urmașilor fostei contese – de altfel și despre ea a apărut un articol romanticizant într-o revistă maghiară de femei din Transilvania, unde este numit în continuare contesă. O revistă care are mai multe articole despre familiile foștilor aristocrați, dar și alt conținut conservator și naționalist, vândut ca „divertisment pentru femei”. O parte din urmașii acestei familii s-a întors din străinătate acasă, iar fosta soție a unuia dintre ei are același nume de familie ca mine. Și chiar este și ea „aristocrată”, nu doar căsătorită cu un alt „aristocrat”, și este și scriitoare, destul de cunoscută în mainstreamul maghiar, scrie povești despre femei „aristocrate” din Transilvania. În acest conac, în timpul liceului, s-a organizat o seară de slam poetry (cam ironic, dar pe atunci nu erau alte locuri sau evenimente de slam în Târgu Secuiesc), la care am ajuns să fiu invitată și am ajuns să fac cunoștință cu cealaltă scriitoare Ugron. Strănepoata fostei servitoare Ugron din conac dă mâna cu actuala proprietară „aristocrată” Ugron, în grădina conacului de atunci, acum recondiționat pentru a fi folosit ca pensiune și restaurant. 

Mă deranjează această întrebare legată de nume fiindcă arată cât de fixată este societatea, în continuare, pe rămășițele feudalismului. Întrebarea clasei mijlocii maghiare dacă sunt aristocrată nu se pune cu ton negativ, chiar dimpotrivă, cu un fel de exotizare, cu entuziasm, să afle dacă nu cumva vorbește cu cineva care nu doar are acest nume, ci și altceva, poate o avere, poate strămoși, poate ceva istorii, cine știe. Și tot ce am eu sunt istoriile unor fabrici închise și bărci împrumutate pe furiș de la conac și servitudine sub un nume aparent aristocrat. 

În procesul de editare a textului, mă întreabă V. care e faza cu aristocrația, fiindcă inițial foloseam doar termenul aristocrați maghiari, fără adăugarea de urmași, ghilimele, etc.. Evident, nimeni nu mai are funcțiile respective, nici România, nici Ungaria, nefiind monarhii, și totuși, în continuare mulți oameni se referă la urmașii foștilor aristocrați în termenii astea: ca și cum ar fi în continuare nobili, conte și contese, etc., ca și cum titlurile sunt pentru totdeauna. Și până ce există asociații a unor familii de nobili, care protejează patrimoniul lor, și până ce în Ungaria există emisiuni de televizor despre trecutul, prezentul și viitorul familiilor nobililor, până ce în aparențe, dar deseori și în avere, se menține diferența între oamenii de rând și aceste familii, într-un fel în continuare există „aristocrația”. Cel puțin există această romantizare a unor vremuri de altfel foarte injuste și inegale, dar când aristocrația însemna esteticul suprem, reprezenta „civilizația” și „cultura înaltă”. Sentimentul anticomunist vrea castelele înapoi la nobili, și un strat conservator al societății vrea și monarhia înapoi – un sentiment care se potrivește atât de bine cu dictatura Fideszului din Ungaria și cu grupările fasciste din România. 

Am crescut într-o atmosferă nostalgică față de monarhii, câteva nume de nobili, castele, cine a fugit, cine a murit, nu-mi amintesc nimic concret, dar mereu undeva cineva a vorbit despre conte și contese și baroni și baronese. Câteva momente cred că este unic acest fenomen societăților maghiare. Și poate că este foarte specific amplitudinea fenomenului, pentru că se leagă de nostalgia naționalistă a marelui Ungarie, pierdută în 1920 – dar unic nu este. Sentimente nostalgice asupra monarhiei există și între români, despre urmașii regelui Mihai, chiar în ultimii ani, apar articole în media în România, despre luptele lor să asigure „succesorul și să elimine orice tentativă de contestare a moștenitorului titlului”. Ca și cum ar mai conta asta, ca și cum ar mai primi cineva un tron. Și chiar și fără tron, aceste urmașe se numesc principese a României. Și citesc cum castelul Bran este povestea de succes a castelelor retrocedate din Transilvania din cauza întregii fanfare capitaliste în jurul personajului Dracula. Castelul Bran a fost retrocedat în 2016 familiei Habsburg, unui nepot a Reginei Maria, deci așa numitei Familiei Regale din România. Pe care chiar se scrie corect cu majuscule… Nu ca și cum aș fi vrut să scriu corect, mă piș pe gramatica aristocrată, dar poate cititorul mai întâi crede că scriu așa din ironie, apoi află, că ironic, în epoca contemporană, încă se mai consideră așa corect scris.

Am citit textul la o întâlnire internă a Cenaclului X, unde o tovarășă mi-a atras atenția că pe TVR1 dintotdeauna există o emisiune, Ora Regelui, cu această descriere: „Emisiunea reflectă prezentul românesc prin prisma valorilor și principiilor Coroanei. Reportaje, interviuri și dialoguri pe teme culturale, diplomatice, religioase, politice, juridice, economice, constituționale – toate din perspectiva reprezentării statale și a intereselor fundamentale românești.” De ce am avea nevoie de o „reflectare a prezentului prin prisma valorilor și principiilor Coroanei”? Care valori sunt astea? Că există diferite grupuri în societate care nu se amestecă? Că statul ar trebui să plătească sume enormi, de miliarde, pentru întreținerea unei familii regale, care nu face altceva decât cumpără lucruri scumpe, mănâncă și călătorește scump, se duc la evenimente cu publicul – cum e și în Marea Britanie, de exemplu? Iar ce înseamnă „reprezentarea statală” și „interesele fundamentale românești”? Interesele fundamentale acestei țări cred că ar trebui să fie altundeva decât alimentarea unor sentimente de nostalgie față de feudalism și monarhie… Aparent, nu doar eu am crescut într-o nostalgie față de trecut, uitându-mă la canale naționale maghiare, că în oricare casă în care se asculta TVR1 pe fundal, primeau cocktail aristocratic îndeajuns. De altfel, m-am uitat și la pagina de Facebook a emisiunii, ultimul episod care s-a dat înainte să scriu în februarie 2024, episodul 581(!) era despre castelul Peleș, „simbol al puterii și al loialității”.

Am ajuns departe de discuția de la începutul textului, și vreau să clarific că nu am intenția de a responsabiliza o remarcă aruncată a unei singure persoane pentru o viziune stereotipică și omogenizantă asupra maghiarilor. Această viziune pare să fie foarte răspândit inclusiv și între persoane maghiare care sunt, de altfel, din clasa muncitorească, alimentând astfel nostalgia față de un trecut al proiecțiilor naționalist-fasciste. Proiecții existente și între persoane vorbitoare de română, cum am văzut. 

Ce se mai ascunde aici?

Mai este un subiect de menționat, care poate explica remarca respectivă ușor dintr-o altă lumină și ne dă o perspectivă de unde vine viziunea despre persoane maghiare ca fiind burgheze. Cercetătoarea Milica Bakić-Hayden a introdus conceptul nesting orientalism sau, în română, orientalism concentric, ca să descrie procesele specifice de excludere și includere interne a teritoriilor Europei de Est și a Balcanului. În orientalismul concentric, „celălaltul” exclus pe baza că fiind prea orientală nu se întâmplă între categorii mari cum ar fi așa zisul Occident și Orient, ci se întâmplă în interiorul Europei de Est și a Balcanului, uneori chiar și în interiorul unui stat național. Așa, de exemplu, ajunge să judecă cineva din Ungaria pe România ca fiind mai estic sau mai balcanic, sau cineva din România poate să judecă pe Bulgaria ca fiind mai balcanic și estic, adică, în termeni orientaliști „înapoiat”, „haotic”, „barbaric”, etc.. Și așa ajung mii de persoane din Transilvania să judecă pe moldoveni, olteni și dobrogeni ca fiind partea „mai înapoiată” a țării. În orientalism și orientalismul concentric, este foarte important aparținerea și neaparținerea unui grup ca dovadă a progresului sau a înapoierii. Așa, nostalgia față de Imperiul Habsburgic capătă o importanță mare în teritoriul Transilvaniei, acesta având un trecut mai occidental față de trecutul legat de Imperiul Otoman din Moldova și Oltenia. Transilvania capătă o imagine de progres în România și politicienii de dreapta care operează pe bază de clasism, cum ar fi USR-ul, câștigă un teren electoral mai mare. Argumente clasiste și orientaliste concentrice sunt folosite peste tot în țară pentru a ascunde cauzele adevărate a sărăciei, adică exploatarea capitalistă. 

Nu atât de mult în familia mea – mama mea lucrând uneori și ca profesoare de limba română – dar în jurul meu, în Târgu Secuiesc/Kézdivásárhely, exista o atmosferă constantă de superioritate față de români, care sunt mai „barbarici”, mai „haosați”, care vorbesc mai tare, ascultă muzică mai tare, ascultă chiar și manele uneori. Sentimentul asta de superioritate se amestecă cu resentimente și traume reale provenite din politici de asimilare, opresiune și umilire sistematică. Există, totuși, două straturi suprapuse de orientalism concentric în Transilvania: unul a maghiarilor față de români, și unul a tuturor celor din regiune față de alte regiuni din România. Dacă a fi maghiar se leagă într-un mod orientalist concentric mai mult cu Imperiul Habsburgic, este de înțeles cum ajung să fie văzuți ca burghezii, tot în termeni orientaliști concentrici. În conștiința de clasă muncitorească a unui familii vorbitoare de română, cineva vorbitoare de maghiară devine drept burghezul și viceversa, maghiarul (indiferent de clasă socială) care se autoidentifică cu fostul Imperiul Habsburgic vede doar „niște ciobani” în persoanele vorbitoare de română. 

Multx, dacă nu majoritatea dintre noi, așa ne-am crescut, învățând perspectivele acestea. Și de ce se mai ascunde aici orientalismul? Pentru că teritoriul Europei de Est a fost văzut, din Occident, în termeni orientaliste și balcaniste drept „înapoiat”, „barbaric”, „haotic”, etc.. În dorința oprimatului de a aparține la clasa opresorilor, ajungem să învățăm mecanisme de excludere și includere complexe față de persoane din regiune. 

* 

Și ce acum, ce urmează după o cartografiere detaliată a unui moment, unde superficial nu s-a întâmplat nimic, doar o remarcă aruncată, și de fapt într-o secundă încape o bucată mare din generația mea, și a partenerxlui convorbirii, a noastră tuturor născuți după anii 1980, a falimentării fabricilor, a nostalgiei față de feudalism și orientalismul concentric? Mi-aș dori ca acest text să fie ca o pauză în convorbiri repetitive, când se rostesc remarci similare, deja devenite clișee, și nu este timp de oprire să ne uităm de unde vin și ce ascund acele cuvinte. Sau ca o poveste despre umilința și demnitatea pe care le poți trăi ca subiect estic, în capitalism. În fața umilinței tranziției și din dorința de a aparține la noua ordine mondială neo-liberală, de a fi recunoscut de către învingătorii războiului rece, se creează nostalgii față de niște timpuri trecute. Și este timpul să ne punem întrebarea: ce nostalgii (nu) ne mai permitem?