„Cel mai neprimitor loc posibil”: suferința psihică între stigmat și apartenență

M-am născut într-o zi de vară în ’89; decembrie m-a prins în spitalul de copii Louis Țurcanu din Timișoara. Aici, mama mă proteja la subsol de gloanțele trase în spital, era revoluția.

Bolnăvicioasă de mic copil, am reușit să supraviețuiesc datorită unui medic ce a descoperit că am o infecție la ureche, care nu îmi permitea să mă alimentez cu laptele mamei. În toată acea perioadă, nașa mea făcea contrabandă de cafea în schimbul laptelui praf, atât de necesar. Copilăria a fost și ea traumatizantă, în sensul că existau mereu certuri în familie din cauza neajunsurilor. Îmi găseam refugiul în vacanțele școlare, la sat la bunici. Niciodată nu m-am considerat fată când eram copil, nu purtam rochițe, nu aveam păr lung și jucam fotbal. În prezent, știu că sunt gender fluid, atunci nu înțelegeam. Teroarea mea a fost când au început să-mi crească sânii, însemna că eram domnișoară, de menstruație ce să mai zic. Au început să apară și presiunile, de cum să mă comport în societate, ce să fac și ce să nu fac, clar fotbalul nu era pentru fete.

În jurul vârstei de 12 ani, mama a emigrat în Portugalia, singură, săturându-se de bătăi și sacrificii. Am rămas cu tata, care a continuat cu același comportament, însă acum eram eu ținta frustrărilor sale. Citeam mult, cărțile mă rupeau din realitate, îmi dădeau un sens. Totuși, la 15 ani, s-a alăturat și tata mamei în Portugalia, iar eu am rămas cu familia mătușii. În orașul meu natal, Deta, se țineau pe acea vreme concerte punk într-un local numit La Bombă, unde am început să merg. Aici a început procesul meu de politizare, care a continuat și în următorii ani, după ce am emigrat și eu, alăturându-mă părinților.

În Portugalia, mi-am continuat studiile, am terminat facultatea, timp în care am început să particip la acțiunile anarho-sindicaliste, unde aveau loc dezbateri, prezentări, proteste de antiausteritate. Perioada de după facultate, când am realizat de fapt că nu pot fi angajată în timpul crizei economiceă, a fost dură. Doar mama muncea să ne întrețină, lipsurile se făceau deja simțite, uneori lipsea mâncarea, chiria trebuia plătită. Au apărut primele semne de depresie, însă nu le ascultam, nu le înțelegeam. Am hotărât să plec în Italia, la expropriat din magazine. Am petrecut aici un an, fără perspective de viitor, însă simțeam că ce fac contează, că sunt un ghimpe în motorul sistemului. Cu situația financiară drastic îmbunătățită, am putut și ajuta mai departe pe cei apropiați. Consider totuși că în perioada asta s-a declanșat și mania.

În vara anului 2015, am făcut o vizită în țară. După ce am participat la întalnirea anarho-sindicalistă din Balcani, ținută în Bulgaria, am realizat că un prieten apropiat nu este de fapt nici prieten, nici tovarăș. Acest lucru m-a aruncat din nou în depresie, de data asta mult mai adâncă, am încetat să vorbesc, la propriu, nu spuneam niciun cuvânt, mi-am ros unghiile frenetic, până la sânge. Într-un târziu, la insistențele familiei, am apelat la o psihologă. Sesiunile le țineam pe Skype, de la distanță. Am început din nou să vorbesc după două săptămâni, însă doar cu psihologa. Nu aveam sentimente, gânduri proprii, dorințe, idei, era un nimic complet în sufletul meu și în mintea mea. M-am redus la o umbră a ceea ce știam că însemn, nu mă recunoșteam privindu-mă în oglindă. Însă discuțiile au continuat, eu spunându-mi povestea, ea ascultând, până când, într-o zi, după o ceartă cu verișoara mea din noaptea precedentă, m-am hotărât să ies să-mi cumpăr țigări. Într-un moment de revoltă, am lăsat în urmă în bucătărie un fel de instalație de artă, să-i zicem așa, care mai degrabă semăna unui strigăt de neputință; atârnasem ațe care, în mintea mea în acel moment, reprezentau „cursul vieții”, făcusem chiuveta de un roșu aprins cu un colorant alimentar, reprezentând suferințele acumulate și dădusem radioul la maxim pe un program de muzică populară din Banat, toate astea la ora șase dimineața. În noaptea dinainte nu închisesem un ochi. Scriam despre tot felul de legături pe care mintea mea le făcea, între conceptul de entropie și anarhism, scriam și transcriam pe curat teoriile mele în mod obsesiv, ascultând mereu muzică. Combinam totul cu o idilă amoroasă avută în Bulgaria, încercând să fac legătura între ce mi se întâmpla cu ce simțeam față de acel tovarăș. Ca senzație, eram hiperactivă, gândurile erau mult prea multe pentru a le putea exprima.

Apoi, fiind decembrie și crivăț afară, m-am îmbrăcat în ce aveam mai gros; primisesem și o căciulă în formă de lup de la mătușa mea, de care eram foarte atașată. Însă era devreme, nu era niciun magazin deschis în împrejurimea cartierului unde locuiam. Așa că m-am hotărât să merg până la capătul orașului, unde știam că găsesc benzinăria deschisă. Pe drum, era foarte frig și mă plictisisem de mers pe jos, așa că mi-am zis, hai să încerc să prind ocazie, sigur mă va duce cineva cu mașina. Mergeam pe marginea șoselei, făcând semne mașinilor ce treceau. Într-un final, a oprit un om. Lui îi spun ce plan am, că vreau țigări, dar că am aflat că la Moravița ar fi mai ieftine și, de ce nu, să mă ducă acolo, că și așa nu am fost niciodată. Am pornit la drum. Apoi, îi spun că vreau să merg la Timișoara, unde plănuiesc să mă mut, odată ce îmi voi găsi de muncă. Pe parcursul drumului, luasem niște ciocolată în formă de banane, gustul copilăriei. Le dădeam oamenilor pe care acesta îi ducea contracost, dintr-o parte în alta; el se ocupa, de fapt, de maxi-taxi. La un moment dat, îmi spune să nu mai dau! Că ce, ei mi-ar da mie? – spune indignat. Am rămas vizibil supărată, cum adică să nu le dau, dacă am de dat? Plasa era plină, dar l-am ascultat.

Tot din discuții aflu că el a fost bun prieten cu bunicul din partea mamei mele, că jucau șah împreună și beau. Bunicul a murit de ciroză foarte devreme. Într-un final, omul m-a sfătuit să merg acasă, mi-a zis că, atunci când doresc, să-l caut în fața liceului din oraș, unde, de obicei, se află în fiecare dimineață.

În tot acest timp, vară-mea mă căuta în disperare prin pădure, crezând că am decis să-mi iau viața. Înapoi acasă, m-am comportat normal, vorbeam fluent și fără semne că aș trece prin momente dificile; însă în mintea mea era haos desăvârșit. Deja aveam planul pentru ziua următoare, să merg să-l vizitez pe omul de la ocazie. Zis și făcut, a doua zi merg să-l caut în locul stabilit, însă nu îl găsesc acolo. Era ziua alegerilor, eram pornită pe discuții despre politică. Așa că am intrat în vorbă cu ceilalți șoferi. Mă credeam Moromete, vorbeam și mă comportam ca el, după ce văzusem în noaptea precedentă filmul. Ei nu mă înțelegeau și nu înțelegeau de ce îl căutam pe prietenul lor. Nervoasă, am decis să plec către satul unde am copilărit. Tot așa, cu ocazie. În stația unde de obicei se așteapta ca vreo mașină să oprească, întâlnesc un tânăr. Îi spun unde vreau să ajung și că nu am bani pentru asta; deși eu aveam toate economiile cu mine, voiam de fapt să testez bunăvoința unor străini. Mi-a spus că mă ajută, am urcat amândoi într-o mașină și am pornit spre sat.

Pe drum aberam, vorbeam doar eu și despre lucruri fără legătură una cu alta, am aflat ulterior că șoferul considera că m-am drogat și de acolo comportamentul meu absurd și bizar. L-a lăsat întâi pe acel băiat binevoitor în satul alăturat, apoi pe mine în satul bunicilor. Trecând pe lângă cimitir, am început să plâng și să spun cum bunicul nu ar fi mândru de mine și de viața ce am dus-o în ultima vreme. La plecare, i-am încredințat șoferului 100 lei să îi dea băiatului. Prima oprire a fost la birtul din sat, unde bunicul juca cărți în fiecare duminică. Pe urmă, vizita la mormânt – aici am rupt toate florile frumos aranjate de către bunica, pentru că într-o poezie el ne spunea că nu dorește flori, ci grâu plantat pe mormântul său, din care să facem pâine și să o împărțim ca frații.

Pornisem spre casa mătușii de la sat, adunând gunoaie de pe stradă, să i le duc cadou, că doar nu puteam veni cu mâna goală în vizită. Băteam în fiecare poartă din sat în drum spre casa ei, câinii lătrau, oamenii nu ieșeau din case. Am ajuns într-un final, m-a servit cu salată de vinete, i-am dat cadourile… ea, speriată, a sunat-o pe sora ei și bunica mea. Am hotărât că mă va duce înapoi în Deta. Aici mă aștepta verișoara mea, care îmi spune hai că mergem undeva la Timișoara. Eu, crezând că mergem la un party, îmi pregătesc ghiozdanul. Ulterior, ajunse în oraș, ne întâlnim cu psihologa mea și împreună pornim într-o direcție necunoscută mie. Am ajuns în fața spitalului de psihiatrie Eduard Pamfil. Nu m-am împotrivit internării deloc, spre surprinderea tuturor și a mea. Însă, în sinea mea, știam, simțeam că ceva nu e în regulă cu mine de ceva vreme. Aici, medicul care a venit să mă vadă m-a ignorat total, vorbea despre mine fără să mi se adreseze, vorbea doar cu asistenta sa. Lucru care m-a deranjat vizibil, devenind tot mai revoltată. Din nou mă purtam ca Moromete, zicându-i la un moment dat asistentei că sunt el.

Am rămas peste noapte, evident, nici nu încăpea vorbă să fi fost altcumva. Atunci am simțit panică, făceam fotografii la medicația primită. Devenisem paranoică și credeam că vor să îmi facă rău în locul în care mă aflam. Spre surprinderea mea, deodată îl observ pe un fost coleg de clasă din generală, îmbrăcat în halat alb, îl strig pe nume și îl salut cu drag, întrebând ce caută el aici, mi-a spus că e asistent în spital și atunci m-am liniștit puțin. Prima noapte a fost ciudată, în sensul că nu mi-o amintesc, probabil medicația primită, Orfiril și Halopelidol, era puternică.

A doua zi, văd pe holul spitalului o femeie în vârstă mergând sprijinită de perete, încercând să ajungă la toaletă, cu pantalonii de pijama deja la genunchi, mergând greu. Nu o ajuta nimeni. Mi-a fost frică să mă apropii și n-am făcut-o, apoi s-a oprit din mers și a început să vină spre mine, am intrat în cameră. Aici am cunoscut-o pe Cali. Se afla în spital dinaintea mea și ne-am împrietenit. Într-o seară ea nu putea dormi, a zis că preferă patul meu cu lenjerie de bufnițe că o vor liniști, am făcut schimb de paturi și s-a simțit mai în siguranță. Împărțeam totul în spital, de la hârtie igienică la ciocolată; cei care plecau ne aduceau nouă ce le rămăsese, ziceau că acum nu mai au nevoie.

Fiind frig în încăperi și neavând apă caldă, decât de la un furtun amplasat în dușul de la toaletă, care venea doar fierbinte, nu m-am spălat deloc în cele două săptămâni. Timpul ni-l petreceam la etajul trei, pe scări, fumând. Petre, un pacient mai în vârstă, ne povestea despre numerologie și Dumnezeu. Cali îmi făcea semn să fac cum îmi spune el, ne punea uneori să urcăm trei trepte pe scări, să coborâm două, nu înțelegeam de ce, dar o făceam. Ionuț era și el om frumos, avea căști și asculta mereu hip-hop. Aveam voie să ne plimbăm și în curtea interioară, mai hrănea Cali porumbeii veniți în vizită, eu făceam fotografii la ce credeam că ar fi de interes. Fotografiam pentru că voiam să nu uit, mi-era mereu teamă că voi sfârși rău și nu îmi voi aduce aminte de nimeni și de nimic.

În vizită veneau prietenii și familia mai mereu, le spuneam tuturor cum eu nu doresc să plec de aici, pentru că am găsit ce înseamă să trăiești cu oameni frumoși la suflet și solidari, găsisem acel spirit de solidaritate acolo, în cel mai neprimitor loc posibil, văzut din exterior. Eram, să spunem, liniștită, poate chiar fericită, după foarte multă vreme în care mă zbuciumasem necontenit. Asta încercam de fapt să spun, că sunt bine în acel moment, în sfârșit.

După două săptămâni și înaintea Crăciunului, eu și Cali am fost externate. Medicația dată la ieșire nu a fost corespunzătoare, drept pentru care am avut convulsii musculare după cinci zile, nu puteam să mă mișc decât robotic. Revenind la spital cu gândul că mă vor interna din nou, mi s-a prescris o altă medicație care mi-a permis să-mi revin la normal. Părinții au venit și ei încă din perioada când eram spitalizată, la insistențele bunicii mele. Nu îi văzusem de un an, vorbisem foarte puțin în perioada în care eram plecată în Italia.

Aveam multe de spus, atât eu cât și ei. Mama nici în ziua de azi nu înțelege prin ce am trecut, bănuiesc că au rănit-o mult spusele mele din toată acea perioadă. Însă, în timp, ne-am apropiat și ușor am început din nou să avem o relație.

În toată această perioadă, din 2015 până în prezent, am luat medicație după recomandările medicului psihiatru, fără a avea vreo recădere. Consider că sunt bine, încerc să fac lucruri care mă pasionează, apoi muncesc și duc o viață stabilă. Lucru care îmi lipsea cu precădere, să simt că am un scop și o dorință de a trăi și de ce nu, de a aduce o schimbare în lume.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Sănătate și Dizabilitate, curatoriată de Ileana Negrea.