Cine are grijă de noi? Muncă reproductivă, iubire, burn-out.

Ca multe alte familii din această lume, și noi am trăit într-o configurație familială extinsă, ne-am gospodărit și am împărțit resurse, muncă, griji, responsabilități, mai multe generații împreună și rude cu grade diferite. Ceea ce spune multe despre faptul că familia nucleară heteronormativă este departe de a fi modelul absolut sau măcar „tradițional” de familie și organizare a gospodăriilor. Cuplurile, ca mod de organizare, grijă, muncă domestică (sau „muncă de reproducere a forței de muncă”, cum îi spunem ca să îi dăm o formă politică mai clară) au contat foarte puțin în această familie extinsă de persoane divorțate, văduve, necăsătorite, recăsătorite, cu și fără copii. De când eram de vârstă preșcolară, mi s-a spus și am înțeles că în familia extinsă sunt persoane cu sănătate vulnerabilă și trebuie să contribui și eu la binele și îngrijirea lor – persoane cu suferințe de sănătate mintală și persoane cu suferințe corporale. De atunci am participat permanent la protejarea și îngrijirea lor.

Mai târziu, pe la 26 de ani, am început să am grijă de bunicul care ne-a crescut și am avut grijă de el până la final, puțin după ce a împlinit 95 de ani. Când el nu a mai fost, am început să am grijă de bunica cea cu viața grea (ca multe femei care au copilărit în interbelic și au prins războiul) și am avut grijă de ea până la final, puțin după ce a împlinit 91 de ani. Au fost peste zece ani în care am făcut muncă de îngrijire paliativă. În continuare, am grijă de mama mea care a trăit mereu cu suferințe de sănătate mintală, având o nevoie conștientă de tratamente și internări psihiatrice, în unele perioade ale vieții. Împreună, avem grijă de o persoană dragă din familia extinsă care trăiește de mulți ani cu tetraplegie. Energia de a scrie despre aceste experiențe a venit citind Dysnomia II și mai ales textul „Nimic până la capăt”, de LNA, despre munci domestice ca munci fizice și emoționale.

Aș vrea să pot sintetiza toate aceste experiențe, lucrurile cele mai importante pe care le-am învățat și le-am trăit împreună. Aș vrea să pot face o sinteză care să fie utilă persoanelor care fac muncă de îngrijire și sprijin pentru familiile lor și pentru alte familii, să fie utilă persoanelor care au nevoie de îngrijire și sprijin, precum și pentru recunoașterea acestor munci și a acestor nevoi – prin politici publice de susținere și solidaritate reală, bine bugetate.

Dar sunt departe de asta. Aici e doar o contribuție mică și pe alocuri împrăștiată. Alte persoane știu și vor ști să zică mai bine, tot înainte!

Munca și lupta 

Munca de îngrijire este o muncă foarte grea. Este greu fizic, trebuie să cari, să ridici, să sprijini un alt corp care are nevoie de sprijin, să răsucești ferm, dar cu blândețe, un alt corp, să fii acolo la ore dificile, să fii acolo la ore fixe, să fii acolo pe termen lung, sau chiar și pur și simplu să fii acolo. Este greu emoțional, trebuie să iei decizii în incertitudine, uneori la ore dificile, sunt nopți în care nu dormi, trebuie să oferi demnitate unui alt corp atunci când te ocupi de lucruri delicate precum masa sau toaleta, să fii acolo la ore fixe și pe termen lung atunci când îți e greu sau ai obosit sau ai vrea să fii în altă parte. Nu prea ai cu cine vorbi despre asta, pentru că încă se vorbește prea puțin despre cum e să ai în grijă o persoană vârstnică, o persoană cu suferințe fizice sau mintale. Chiar și dacă ai noroc de prietenii de care ești susținută, încurajată, tot este greu să vorbești despre aceste experiențe cu cineva care nu le-a avut.

Situația mea a fost o situație fericită – am făcut această muncă într-o familie în care a existat multă iubire și susținere reciprocă, în care au circulat resursele necesare ca toata lumea să aibă un trai decent, am locuit în orașe mari în care au existat resurse și acces la servicii publice, nu am fost singură în această muncă și responsabilitate.

Pentru multe alte persoane care fac munca asta este de zece ori mai greu. De cele mai multe ori suntem femei și persoane queer și muncitoare migrante și din minorități etnice care facem munca asta. De cele mai multe ori sunt persoane care fac munca asta în/pentru familiile altora, pe salarii mici și nesigure, în condiții precare; în timp ce trebuie să facă munca asta și în familiile lor, într-un fel sau altul.

Un articol din Platzforma din 21 martie, cu titlul „Carantina ca o lecție de empatie”, ilustrează foarte clar aceste aspecte. Autoarea ne arată cum, de fapt, carantina, pe care clasa de mijloc a mediatizat-o pe social media prin tot felul de postări și hashtag-uri, era deja o rutină zilnică pentru mii de femei, deseori migrante, lucrătoare în industria de îngrijire. Un studiu prezentat în articol [Caregivers from Eastern Europe, publicat în 2017 de către organizația Linia Fierbinte pentru Migranți și Refugiați și organizația Kav LaOved – Linia Fierbinte a muncitorilor din Israel], care se concentrează pe îngrijitoarele est-europene care muncesc în Israel, dovedește că, în ciuda faptului că, legal, au dreptul la o zi liberă pe săptămână, o treime dintre ele, este obligată să muncească șapte zile.

În articol sunt prezentate și câteva mărturii ale unor muncitoare în îngrijire la domiciliu:

De 8 ani stau în carantină. Într-un an am ieșit la liber de două ori… respir aer numai de la geam… Cred că în situația mea îs multe…

Cu coronavirus sau fără, metapeletele sunt în carantină. Dacă ieșim din carantină, arde casa și noi trebuie să o stingem.

Din 9 ani, 7 ani jumate n-a avut nicio zi liberă, iar timp de 1 an jumate a avut o zi liberă pe lună. Rutina ei, și a majorității femeilor din industria de îngrijire arată în felul următor: „Mă trezeam la 6:00. La 7:00 făceam curat în casă, ștergeam praful, spălam podelele. Sara se trezea la 11:00. O scăldam, o scoteam pe terasă afară. Sara atingea cu degetul toate suprafețele din casă și-mi zicea unde n-am șters praful. Îi făceam ceai și o hrăneam. Apoi făceam prânzul. La 1:30 veneau copii și mâncau. Cîteodată Sara îmi spunea să fac până la 5 feluri de mâncare. Spălam vesela până la 3. Sara se culca. Eu stăteam în cameră, vorbeam cu copiii. La 5 iarăși o hrăneam pe Sara. Ea se uita până târziu la fotbal, stăteam cu ea pe canapea până se culca, pe la 12:00. Noaptea mă trezeam de 2-3 pe noapte să o duc la veceu. Dimineața următoare mă trezeam iarăși la 6:00 și continuam rutina.”

Grupul DREPT pentru Îngrijire (Dreptate Respect Egalitate Protecție Transparență în domeniul îngrijirii persoanelor la domiciliu în Austria) este o inițiativă de organizare a persoanelor care fac muncă de îngrijire, plecând din România în Austria, cu planuri de solidarizare cu persoanele care pleacă din Slovacia în Austria. Organizarea este necesară tocmai pentru a arăta importanța și dificultatea acestei munci și pentru a cere condiții de muncă, drepturi de muncă și salarii adecvate. Dar organizarea împreună nu este ușoară, în timpul liber, atât de puțin rămas celor care fac această muncă. Și având în vedere limitările de deplasare în perioadele intense de îngrijire.

De aceea, este nevoie de multă susținere pentru organizarea persoanelor care fac muncă de îngrijire, în familiile lor și ale altora. Este nevoie de recunoașterea muncii lor, a greutăților acestei munci, a specificului intersecțional al acestei munci – cum ziceam, greul dus de femei, persoane queer, persoane care înfruntă rasismul, persoane migrante.

Ni se spune adesea că munca de îngrijire a celor care au suferințe fizice sau mintale este o formă de iubire, de empatie, pe care suntem datoare să o oferim, chiar și gratis pentru binele persoanelor drage. Dar teoreticiana activistă Silvia Federici ne reamintea, în Revolution at Point Zero (2012), de importanța acestor munci de reproducere în exploatarea capitalistă și de legătura lor cu constrângerea forței de muncă de a-și vinde timpul și energia în capitalism. Muncile de reproducere, acest „punct zero” al exploatării, dar și teren al organizării revoluționare, includ și munci precum creșterea copiiilor, agricultura de subzistență/ pentru autoconsum, munca sexuală în familie și în afara ei. Fără toată munca de îngrijire, aruncată pe umerii familiilor (adică a femeilor din familiile extinse), muncitorii nu pot fi „apți de muncă” sau „productivi”. Cine are grijă de persoanele care se accidentează grav la muncă? Cine are grijă de persoanele care trec prin suferințe mintale la locul de muncă? Cine are grijă de bunicii și bunicile noastre după ce se pensionează? Cum ajung oamenii să muncească în domenii în care munca le va tăia ani buni din viață și din viața sănătoasă?

În aceeași colecție de eseuri scrise între 1974 și 2012, Federici ne reamintește de lunga istorie a campaniei internaționale Wages for Housework [Salarii pentru munca domestică] inițiată la începutul anilor 1970. Prin această campanie, munca domestică a fost politizată la nivel internațional ca muncă și ca verigă fundamentală în exploatarea capitalistă, și deci, ca teren de bază pentru lupta anticapitalistă. Dar să ne amintim și că această politizare a început mult mai devreme și s-a regăsit de exemplu în politicile avansate de Alexandra Kollontai (și într-o mare măsură implementate în Rusia revoluționară) pentru instituții publice care să preia munca domestică din sânul familiei patriarhale și din sfera muncilor neplătite apăsate pe umerii femeilor.

Deci, lupta pentru recunoașterea muncii domestice, a muncii de îngrijire, a tuturor formelor de muncă de reproducere, are o istorie îndelungată și este foarte relevantă azi.

Îmi doresc ca toate statele lumii să asigure plata acestei munci, cel puțin la nivelul coșului minim pentru un trai decent, corespunzător locului unde se desfășoară munca, pentru toate persoanele care o realizează. Să asigure respectarea drepturilor muncii, toate beneficiile sociale, condiții de muncă demne și adecvate – pentru persoanele care fac această muncă în propriile familii, în alte familii, în cercuri de prietenie, în centre și instituții specializate.

Îmi doresc ca atunci când se pregătesc măsuri economice, sociale, sanitare – care sunt de fapt decizii de viață și de moarte – persoanele care duc greul muncilor de îngrijire să fie parte din corpul decizional.

Îmi doresc ca atunci când vin peste ochii și urechile noastre valuri de filosofii despre a „valoriza viața” sau „viața este pentru a fi trăită”, să acordăm atenție oamenilor care au grijă de cele mai vulnerabile persoane, care au grijă de persoanele cu nevoi specifice de sănătate mintală și corporală, care fac munca de îngrijire paliativă, în familiile lor sau ale altora, în rețelele de sprijin reciproc și prietenie.

Îmi doresc o lume care se axează pe grija reciprocă, ca formă de solidaritate și conexiune, dar și ca formă de putere – împărtășită, care susține viața – care sparge conceptul capitalist și patriarhal de putere.

Iubirea și reciprocitatea

În familia noastră extinsă am avut resursele, privilegiile și norocul să fie și așa: și cu reciprocitate, solidaritate, conexiune, putere împărtășită, discuții și căutări sincere despre viață și valoarea ei, durere, moarte. Nu tot timpul, nu mereu la fel, nu cu fiecare dintre noi.

Am învățat foarte multe despre corp și prin corp, cum e să alini durerea cuiva, cum e să liniștești pe cineva care nu se simte bine, cum e ca mâinile să descopere cum să facă treaba singure uneori, cum vocea găsește cum să ducă cuvintele astfel încât să calmeze, cum simpla prezență poate aduce bucurie și pace.

Viața persoanelor la îngrijirea cărora am contribuit și am muncit împreună a avut și are multe de oferit, până în ultimele momente. De exemplu, lucrurile care le plăceau, respectiv le plac, și care produc bucurie împărtășită: cântat împreună, mâncat pâine prăjită cu unt și cu sare împreună, uitat la documentare despre cosmos împreună, admirat împreună păsări și plante, mâncat supă de cartofi împreună și spus povești din trecut, băut apă în pahare mici și spus povești din trecut, uitat la poze împreună, glume, multe glume și jocuri de cuvinte.

Bunicul, care m-a susținut și mi-a oferit iubire necondiționată, mi-a vorbit de stele și istorie socială, am cântat și am dansat (cu sprijin sau din scaun) cântece antifasciste până aproape de final. În ultimii lui cinci ani a stat în casă, nu a mai putut să iasă, a fost dus doar până la spital o dată. I-a fost greu, pentru că îi plăcea foarte mult să călătorească și a călătorit mult cu munca lui.

Bunica, pe care am observat-o ca fiind o foarte bună prietenă, incredibil de devotată prietenelor ei, pe care le-a sunat tot timpul, toată viața, și apoi incredibil de devotată fiicelor prietenelor ei atunci când prietenele n-au mai fost. Iar fiicele o sunau să îi spună secretele și să îi ceară sfaturi. Spre 90 de ani, deși cu greu mai auzea și vedea, a legat o nouă prietenie cu o femeie mult mai tânără.

Ruda noastră dragă cu tetraplegie care stă la pat de douăzeci de ani, dar poate să mânuiască un laptop cu anumite setări și ajută pe toată lumea cu reparat de software de calculatoare, cu traduceri făcute încet dar bine, cu aranjat/formatat frumos de texte pentru predări și lucrări. Este persoana de legătură între mulți dintre colegii și colegele din liceu, de acum zeci de ani.

Am trăit și încerc să trăiesc grija ca putere împărtășită, care susține viața. Ca multe alte persoane implicate în grupuri de suport reciproc, rețele de sprijin și prietenie, sau persoane din linia întâi a asistenței sociale. Dar procesul nu este lipsit de contradicții, legate de diferitele forme de putere dintr-o familie sau dintr-un grup, privilegii și sprijin de la instituțiile statului, respectiv lipsa lor. Contradicții ale capitalismului-patriarhatului pe care le vom înfrunta tot mai mult.

Incertitudinea și vulnerabilitatea

Platzforma a tradus un interviu interesant cu Tithi Bhattacharya, care spune „capitalismul privatizează viața, dar și socializează moartea”, adică extrage ca profit privat tot ce poate acumula-exploata din viețile noastre, dar lasă moartea ca un fel de „pagubă colaterală” în seama și în spinarea noastră, să ne descurcăm care cum putem.

Persoanele care au lucrat în ultimele luni în spitale, în centre rezidențiale, în adăposturi, la îngrijire de persoane vârstnice; și care văd moartea zi de zi sau o simt zi de zi pe aproape. Oare cum fac față depresiei? Oare de ce nu există suport psihologic și un protocol (organizarea programului de lucru, concedii plătite, organizarea turelor etc.) pentru evitarea burn-out-ului, personal suficient și bine plătit în aceste munci atât de aproape de moarte? Pentru că… „pagube colaterale”.

Depresia după o pierdere poate fi uriașă. Depresia când lucrezi în îngrijire paliativă, atât de aproape de moarte, poate fi uriașă.

Prin ce treci?

Să vezi cum se stinge o persoană și să fii acolo, să oferi susținere atât cât poți. Să oferi un pic de mângâiere durerilor, atunci când ele apar.

Să vezi cum îmbătrânește o persoană și posibilitățile acesteia de acțiune și autogestionare se schimbă. Să nu te superi că nu mai poate ce putea în trecut. Să nu fugi de ce poate și ce nu poate în prezent. Să rămâi alături.

Să fii alături de persoana care trăiește cu și muncește să își navigheze suferințele mintale, uneori mai apăsătoare, poate mai apăsătoare odată cu trecerea timpului și cu suferințe și despărțiri acumulate.

Să stai mulți ani cu gândul, cu așteptarea că oricând persoana dragă sau persoana pe care o îngrijești poate să moară.

Cum le navighezi pe toate? Toată această muncă emoțională uriașă.

Capitalismul ne lasă singure în fața lor, să ne descurcăm care cum putem. Uneori avem noroc și ne mai ajută cineva. Câteva dintre noi putem cumva să accesăm resurse să le navigăm prin terapie; sau să le evităm, angajând pe altcineva care să preia din aceste munci și poveri. Dar nimeni nu ar trebui să le navigheze singură și fără sprijin!

În lumea pe care ne-o dorim și pentru care luptăm, le navigăm împreună cu persoanele alături de care suntem. Și îngrijirea devine reciprocă. Și cu alte persoane care sunt cot la cot cu noi în acest proces. Și cu alte persoane care au sau au avut experiențe similare și cu care putem face schimb de informații și chiar ne putem organiza colectiv. Și cu instituții și beneficii publice, bine bugetate, care ne sprijină să facem asta.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Sănătate și Dizabilitate, curatoriată de Ileana Negrea.