Cineva ca mine

de Lavinia Braniște
Fotografii de Bianca Basan
  • C. ne trimite un link către un site de unde poți să-ți cumperi o casă asamblabilă. Arată ca un container mai mare, dar nu e chiar un container, e o structură metalică și mai sunt niște pereți și încap toate într-un tir, ți le aduc ei și ți le montează. Treizeci și cinci de mii de euro. Dacă vrei și mobilă și electrocasnice, mai pui șapte mii.
  • Casa e rezistentă la cutremur, zice reclama. Și nici nu-ți trebuie autorizație de construire. Pentru că nu are fundație.
  • Oare poți lua credit dacă n-are fundație?
  • Nu-mi dau seama ce înseamnă să nu ai fundație, dar mai fac click din când în când pe linkul ăla și mă uit la casa minimalistă, curată, albă.
  • Problema nu e că n-o să am niciodată banii.
  • Problema e că dacă i-aș avea, oricum n-am unde să pun casa.
  • Vrei o casă imediat? te întreabă site-ul.
  • Pe site-ul ăsta totul pare foarte ușor.
  • Totul e alb și curat și ai impresia că așa ar putea să fie și viața ta.
  • Doar să nu lucrezi de acasă.
  • Ca să nu înnebunești închis acolo.
  • Pe un alt grup, cu foști colegi de studii, R. ne trimite un link către un scurt documentar făcut de Economist despre cum politica statelor de a încuraja proprietatea face mai mult rău decât bine societății. Pentru că proprietarii sunt reticenți la schimbare în cartierele lor și pentru că e mai greu să te muți în căutare de joburi noi, dacă ești proprietar. Ah, asta să fie problema noastră, mă gândesc.
  • Uite, casa asta poți s-o muți unde vrei tu.
  • Trebuie doar să închiriezi un tir.
  • Trebuie doar să ai mulți bărbați pe lângă tine.
  • Reportajul de mai sus compară Marea Britanie cu Elveția și undeva, prin statisticile de pe ecran, e și România, care în toate graficele apare ca tărâmul obsedaților de proprietate.
  • Suntem zece oameni pe grup, împrăștiați în diverse țări și orașe, nu mai suntem împreună. Unii au copii, alții credite, alții n-au nimic. Când am ajuns să simt că un credit e o realizare? Un semn de maturitate, un angajament pe viață, o țintă de neatins pentru mine acum, care sunt de câțiva ani pe cont propriu, cu venituri fluctuante și nesemnificative pentru un creditor?
  • Mai demult, când am fost față în față cu creditul, în viața aceea în care eram eligibilă, m-am speriat.
  • Sunt o persoană lucidă.
  • Frica de credit poate fi învinsă.
  • La fel, dorința de credit.
  • Cuvântul intraductibil.
  • Saudade.
  • Filmulețul ne animă, începem să ne dăm cu părerea. În alte țări nu-ți găsești chirie dacă n-ai contract de muncă, spune cineva. Știu o tipă care stă în igrasie și nu se poate muta pentru că e în concediu de maternitate și maternitatea e considerată o perioadă instabilă financiar, zice altcineva care locuiește în Londra, în oraș.
  • Asta stârnește emoji cu fața pe jumătate albastră de groază.
  • Mă gândesc la toate aranjamentele mele locative, făcute la mica înțelegere.
  • La deciziile de viață luate având în minte ca prim criteriu spațiul în care voi locui.
  • La cum m-am întors acasă, adică la adresa din buletin.
“La cum m-am întors la adresa din buletin”, Podu roș, Iași, 2014
    • La cum n-am știut niciodată să spun ce altceva ar putea fi „acasă”, pentru că m-am mutat prea mult.
        Am privilegiul de a fi singură, am zis într-un interviu și imediat m-am speriat. Cine a vorbit?

      • Tăiați-o la montaj p-asta, n-am vrut să iasă așa.
      • Înseamnă că-ți permiți să nu câștigi bani, a spus femeia.
      • Se vedea pe ea că-i e ciudă pe mine.
      • Am râs, ce poți să faci, poți să râzi.
      • Căsuță de treizeci de metri pătrați, construită pe șasiu de limuzină. Între 18 și 35 de mii de euro. Greutatea maximă a casei e de trei mii cinci sute de kilograme.
      • Pentru fiecare casă construită plantăm zece copaci, promite constructorul.
      • Asta are pereți de lemn.
      • E cald iarna înăuntru?
      • Cât costă să fie cald?
      • Casele viitorului, pe care n-ai unde să le pui.
      • Casă compactă pe un mic parcel.
      • Asta e o traducere automată din rusă. Într-un job anterior, ar fi fost genul de conținut pe care trebuia să-l corectez.
      • Casa mare a fost un vis mai demult, acum visul e casa mică și e un alt fel de vis, e vis din ăla care știi că n-o să se împlinească, e cum te uitai pe Neckermann când erai mică.
      • Ar fi un petec de pământ în curte la bunica, dacă aș dărâma garajul. Sau mai în spate, dacă aș dărâma o magazie.
      • Acolo dorm pisicile, pe-o canapea.
      • Am luat-o cu optzeci de mii în 2008, chiar înainte de criză, am făcut credit în franci, evident, ca să fie dezastrul complet, zice S.. Acum la mine pe scară se vinde una cu șaizeci de mii, vino și tu.
      • Ai debara? îl întreb.
      • Mă uit pe planuri de garsoniere la blocurile noi, blocurile noi n-au debara.
      • Unde ții aspiratorul? îl întreb.
      • Am închis balconul, zice el.
      • Când a tradus fata aia romanul meu în germană, i-a dat bătăi de cap „balcon închis”.
      • Adică terasă? Verandă? Logie? Cum adică fiecare își închide singur?
      • Ce e un balcon închis? Să pun o notă de subsol?
      • Am ținut-o minte p-asta, am dezbătut-o la un seminar într-o universitate care m-a invitat.
      • Era despre munca mea de traducătoare și/sau scriitoare.
      • De obicei spun traducătoare dacă e vorba de muncă.
      • Scrisul e de la Duhul Sfânt.
      • Dragă Lavinia, dacă ai un text la sertar și ai vrea să ni-l trimiți pentru noul număr etc. etc..
      • Ce regrete profesionale ai? mă întreabă o altă fată la un interviu, într-o încăpere izolată fonic, numai cu suprafețe moi.
      • Stau cu coatele pe masa acoperită de o păturică fină.
      • Stau lățită.
      • Că n-am dat din coate mai mult prin facultate, zic. Să rămân acolo, să lingușesc, să escaladez. Să-i călăresc pe alții. Că n-am avut răbdare la niciun job să cresc. S-ajung să urlu. S-ajung la n+1. Să supervizez. La n+2. Să iau decizii. Să scriu mustrări.
      • Ai avut tu ghinion, zice mama, n-o fi peste tot așa.
      • Să știi că s-a mai schimbat treaba, spune nașa mea de botez, care e în Franța de douăzeci de ani. Când am venit eu era ca în romanul tău. Urlau. Dacă făceai copil, dispăreai. Au început să se arunce pe geam. A fost nasol. Acum e altfel. Lumea e mai drăguță, să știi, se simte.
      • N-am ce să fac cu lumea drăguță, fiindcă eu nu mai știu să mai fiu printre oameni.
      • Ultimul job de birou a fost acum cinci ani.
      • Stai să mă vezi cum explic la bancă la actualizarea datelor personale. Înțeleg că e o lume dinamică, dar de ce mă chemați atât de des? Nici data trecută n-a știut doamna ce înseamnă drepturi de autor. Ce angajator să trec? insista. La „Denumire angajator” îmi trebuie un nume exact, înțelegeți? Nu se poate „propriul angajat”, ce e aia?
      • Care e sursa averii?
      • Ce vreți să spuneți?
      • De unde aveți banii vreau să spun.
      • Din munca mea, cum de unde.
      • Am râs. Oare din asta a înțeles că nu muncesc?
      • M-a citit când am râs la „munca mea”? De fapt am râs la „avere”, dar am râs târziu.
      • Orașul mic din buletin nu e primitor cu mine.
      • Dar orașul mare înseamnă chirie și venituri recurente, fără fluctuații, e cursa de șoarece și bucla aia din care cineva ca mine nu poate ieși.
      • Cineva ca mine.
      • Să nu zic eu, că e rușine.
Podu roș, Iași, 2014
  • Subject: Profanity creation job – Romanian.
  • Dear Lavinia, we do not have normal translation work. Dar ai putea să-i evaluezi pe roboții noștri. Se numește validare.
  • Mai întâi să hrănim mașina. Poți trimite un număr maxim de 500 de înjurături. Oferim 10 cenți pentru fiecare expresie. Termenul e mâine la prânz.
  • Aș vrea să nu ratez oportunitatea de colaborare.
  • Ar trebui să încerc să muncesc pe bune.
  • Să strâng bani să mă întorc în marele oraș.
  • Dear Andreea, nu știu atâtea pe dinafară. Mi-ar lua o lună să le caut.
  • Nu poți să dai un Google? întreabă ea.
  • Nu vreau să vă-ncurc.
  • Iartă-mă dacă te-am ținut în loc.
  • Ți-aș fi recunoscătoare dacă.
  • Am ține legătura.
  • Cineva ca mine scrie cărți pentru copii despre animale fără casă. Despre carnivore prea timide ca să vâneze. Tot la scoarță de copac ajung toți.
  • Animalul fără casă spune: dar nu suntem noi oare păsările cerului, care n-ar trebui să-și facă griji pentru ziua de mâine?
  • Unde ai citit asta, porcușorule?
  • În Biblie a citit.
  • Nu se trăia rău în Biblie.
  • Nu erau înnebuniți să aibă casă și asta spune multe.
  • Isus n-avea nici traistă, nu voia obiecte.
  • Nici eu nu mai vreau obiecte, mă uit la Marie Kondo, problema nu e că n-am loc în dulap, problema e că n-am unde să stau.
  • Stai s-ajungem noi la dulap.
  • Distanța și timpul s-au comprimat, zice reclama la casa îngustă. Suntem în epoca dorințelor îndeplinite peste noapte.
  • Porcușorul și-a făcut o casă din paie, pe care să o poată manevra ușor. Când e vesel stă cu fața la fermă, să-i vadă și pe ceilalți. Când e supărat, se întoarce cu fundul și întoarce și casa către câmp. În poveste nu bate vântul, nu plouă, nu se produc fenomene meteo extreme provocate de schimbările climatice și, de asemenea, nu sunt nici cutremure. Porcușorul s-a servit singur cu paie și nu l-a costat nimic să-și rezolve locuința. E singurul dintre toți care are casă.
  • Poveștile astea au devenit un refugiu.
  • Acum urmează un clișeu, dar n-am cum să nu-l spun.
  • Casa mea-i un cântec cu acorduri ample
  • E o caldă melodie casa mea…
  • Nu.
  • Casa mea sunt tocmai poveștile astea pentru că într-un fel sau altul s-a făcut că scrisul a fost singura constantă din viața mea. Dincolo de laptopul pe care-l țin acum în brațe nu mai e nimic al meu. Umblu printre străini, cum ar spune bunică-mea. E și asta o realizare, depinde cu ce fonturi scrii CV-ul. Mă bucur să fiu printre străini, fiindcă asta înseamnă să scap o vreme de micul oraș din buletin.
  • Mamei mele îi place cuvântul „țel”. Când a renovat casa de la Brăila a avut un țel.
  • Alt țel nu și-a mai permis.
  • Au trecut zece ani și-i mai spun și acum: de ce ai cumpărat hotă, de ce? Nu ne trebuia.
  • Frigiderul și mașina de spălat s-au stricat stând.
  • Acolo n-a locuit nimeni până nu m-am întors eu, dacă întoarcere se numește.
  • Am vrut să mă dedic scrisului, i-am spus fetei din camera cu păturica moale pe masă.
  • Camera fără suprafețe de care să ți se spargă vocea.
  • Asta a însemnat un compromis.
  • Am privilegiul de a fi singură și am putut să…
  • Iar cuvintele astea.
  • Cine a vorbit, eu am vorbit.
  • Îi sunt recunoscătoare sorții că… îmi permit să nu câștig.
  • Nici în alte țări nu se trăiește din scris.
  • Vocea mea pe canapele, la interviuri.
  • Cel mai mult am auzit de 14% în Franța…
  • Pune-ți și tu o rochie. Ai și tu o vârstă.
  • Ai început și tu să ai păreri.
  • Construiește-ți imaginea, dă-ți cu părerea, nu contează cine a vorbit.
  • N-ai și tu un țel?
  • Dumnezeu mă face ușoară ca pasărea cerului, în sensul că tehnologia cântărește tot mai puțin.
  • Cum ar fi fost să car în spinare după mine o mașină de scris?
Mașina de scris a bunicii, dactilografă la fabrica din Iași, Țesătura.
  • Tot ce am e în laptopul acesta, aș muri dacă ar păți ceva, îmi trimit mereu pe mail toate ciornele.
  • Ce-ai păstrat întotdeauna când te-ai mutat? mă întreabă tânărul.
  • Două căni mari, un castron, o linguriță cu coadă lungă.
  • Dialogurile astea cu oameni necunoscuți, care-mi ordonează viața, care mă silesc să-mi dau răspunsuri, să le explic altora că ce fac are sens.
  • Trebuie să ezit mai puțin.
  • Trebuie să le am pregătite.
  • Teama că într-o zi se vor aduna moștenitorii și va avea loc o discuție și va dispărea casa din orașul mic.
  • Poate că între timp lumea a devenit drăguță la birou. Poate că între timp foștii mei angajatori au ajuns să dea salarii care să acopere mai mult decât chiria și facturile. Poate că între timp au ajuns să pună tot salariul în contract.
  • Dar ce să fac eu cu toate aceste lucruri drăguțe care se întâmplă acolo, afară?
  • Eu, care nu mai știu să fiu printre oameni.
  • Eu, căreia orice interacțiune cu femeia de la chioșc sau casiera de la Kaufland îi mănâncă un vagon de energie mare cât casa aia modernă de treișcinci de mii.
  • Când mi se pare că nu mai știu să mai vorbesc cu oamenii.
  • Când numai gândul că peste o săptămână voi avea o întâlnire administrativă mă consumă enorm și mă consumă începând de azi.
  • Când am pierdut abilitatea de a petrece opt ore pe zi printre alții.
  • Unde mă întorc dacă într-o bună zi o să am nevoie de salariu?
  • Lumea a devenit mai drăguță între timp, a trecut prin valuri de schimbări sociale.
  • În marele oraș.
  • Aici la mine în buletin, nu.
  • Iar eu nu mai știu să călătoresc și nu mai știu să mă îndepărtez.
  • Trebuie să ezit mai puțin.
  • Să am încredere că cineva ca mine…
  • Că pentru cineva ca mine…
  • N-o să fie totuși.
  • Greu.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Muncă și Locuire, curatoriată de Ioana Vlad.

Lavinia Braniște

S-a născut la Brăila în 1983 și a studiat literatură și limbi străine la Cluj-Napoca și București. A lucrat ca profesoară, traducătoare și redactor de carte. A publicat două volume de proză scurtă, două romane și mai multe cărți pentru copii.

Bianca Basan

Grafic design CUTRA #2 print. @biancabasan

Ioana Vlad

Activistă feministă pentru justiție locativă, parte din Frontul Comun Pentru Dreptul la Locuire, prin care luptăm pentru condiții demne de locuire pentru toate și toți și pentru locuințe publice!

Poezie • Proză
Taguri: acasă, alienare, autobiografie, biografie, capitalism, casă, chirie, credit, domestic, Europa de Est, îndepărtare, izolare, locuință, locuire, muncă, postcomunism, România, sărăcie, scriitoare, singurătate, straină, teamă