de Olivia Fiorilli
Ilustrații de Diana Branzan
Traducere de Clara Mitola
Versiunea originală în limba italiană a apărut pe Effimera.
***
Notă editorială din publicația Effimera, 28 iulie 2023:
În timp ce Camera Deputaților din Italia votează în mod înspăimântător în favoarea definirii maternității surogat ca „crimă universală”, publicăm un text excelent al Oliviei Fiorilli. Autoarea prezintă problemele legate de rolul femeii în maternitatea surogat – care a ocupat și dezbaterea feministă din ultima vreme – dintr-un alt punct de vedere decât cel obișnuit, și anume cel al familiilor lesbiene și trans captive unor comunicate ministeriale precum cea emisă la Padova, care blochează înscrierea la oficiul de stare civilă a „părintxlor non-biologicx ai copiilor născutx în familii non-hetero”.
Fiorilli merge dincolo de argumentul privind libertatea individuală de alegere în ceea ce privește procrearea, pornind de la cele teoretizate de „Wages Due Lesbians”, un grup lesbian autonom care a apărut în cadrul campaniei Salarizarea Muncii Domestice lansată în anii ’70 de Colectivul Feminist Internațional. Se vorbește despre „opresiunea reproductivă” împotriva femeilor lesbiene, dar și împotriva femeilor considerate mame „inadecvate” (lucrătoare sexuale, femei negre, femei psihiatrizate sau deținute). Un proces cu impact istoric pentru că a face sex cu bărbați este una dintre sarcinile reproductive ale femeilor: „Muncă neremunerată care contribuie zilnic la reproducerea afectivă și materială a forței de muncă. Prin refuzul de a avea relații sexuale cu bărbați, lesbienele resping, prin urmare, o parte din munca la care femeile sunt destinate de către capital și de către statul care îi apără interesele”.
Pornind de la aceste importante rădăcini istorice ale analizei și revendicărilor, autoarea reflectează asupra temei cetățeniei, destinată unor vieți dar refuzată altora. Cetățenia Aceasta a fost strâns legată de sarcini, roluri și ierarhii între „munci. Un lucru valabil pentru acele femei sau persoane trans care sunt consideratx disfuncționalx față de un proiect care îl vrea pe fiecare la locul său, unde locul femeilor este lângă un bărbat pentru care să facă copii. Dar este valabil și pentru migranți, lăsați să moară în afara Cetății Europa și renegați de aceasta.
Prin urmare, autoarea consideră că este esențial să „conectăm luptele pentru dreptate reproductivă queer cu cele pentru dreptate reproductivă antirasistă” și să avansăm în lupta pentru „venituri de autodeterminare pentru munca de îngrijire pe care o facem deja gratuit în casă și prost plătită în afara casei”, dar și pentru „salarii mult mai mari pentru toată lumea”, în special în „sectoarele feminizate”, unde se concentrează cea mai mare parte a muncii salariale a femeilor și a persoanelor cărora li se atribuie feminitatea și care sunt cele mai sărace”.
Bătăliile pentru reforma cetățeniei, împotriva granițelor interne și externe, împotriva sistemului de documente sunt, de asemenea, bătălii pentru justiția reproductivă și, prin urmare, trebuie să devină lupte ale tuturor celor care sunt afectatx de opresiunea reproductivă.
******
Iunie 2023. Vestea contestării retroactive a certificatelor de naștere a celor 33 de copii născutx în familii lesbiene din Padova, din care ar putea fi eliminate mamele nebiologice, îmi reamintește încă odată că legătura mea de filiație cu fiica mea, care până în prezent a fost recunoscută legal doar în Franța, unde locuiesc, este precară. Contestarea certificatelor, care urmează comunicatului ministerial prin care se ordonă prefecților să blocheze înregistrarea la oficiul de stare civilă a părinților non-biologicx ai copiilor născutx în familiile non-hetero, este doar ultimul episod dintr-un atac mai amplu al guvernului Meloni împotriva familiilor homoparentale, a cărui primă măsură concretă a fost respingerea propunerii de regulament care viza crearea unui certificat de naștere european.
În fața acestui atac fără precedent, dezbaterea politică, chiar și în rândul feministelor, a fost ocupată de discuții pe tema maternității surogat, care – așa cum subliniază pe bună dreptate Nina Ferrante – elimină aproape complet din conversație familiile lesbiene și trans, care sunt primele victime fiind și cele mai afectatx numeric de problema certificatelor de naștere. Dar chiar și când lăsăm la o parte problema rolului femeii în maternitatea surogat, și vrem să găsim argumente politice pentru apărarea dreptului de a recunoaște juridic familiile homoparentale (și interesul pe care toate feministele ar trebui să îl aibă asupra acestei apărări), argumentul invocat este aproape întotdeauna doar cel al libertății individuale de alegere în ceea ce privește procrearea.
Deși consider că problema libertății de alegere este fundamentală, aș dori să merg mai departe și să propun câteva elemente la care să ne gândim în încercarea de a dezvolta o citire materialistă a atacului asupra familiilor non-hetero și cis și a posibilelor căi de a da acestui atac un răspuns care să fie la înălțimea mizei. Pentru a face acest lucru, mă voi inspira din cele teoretizate de Wages Due Lesbians, un grup lesbian autonom născut în cadrul campaniei „Salarizarea Muncii Domestice”, lansată în anii 1970 de Colectivul Feminist Internațional. Organizație activă în Canada, Marea Britanie și Statele Unite, din 1975, Wages Due Lesbians a adus o perspectivă lesbiană autonomă în cadrul unei mișcări feministe marxiste de luptă împotriva muncii reproductive gratuite sau prost plătite impuse femeilor în sistemul capitalist. Și tocmai lentila muncii reproductive și a organizării sale în capitalismul heteropatriarhal mi se pare esențială pentru decodarea opresiunilor reproductive suferite de persoanele non-hetero și non-cis. Chiar dacă munca reproductivă și organizarea acesteia sunt o lentilă pertinentă și în înțelegerea problemei maternității surogat, pe aceasta din urmă o voi lăsa în acest text mod deliberat deoparte: alții au dezvoltat deja o reflecție materialistă asupra acestei tehnologii reproductive și în Italia. Următoarele idei vor porni de la parentalitatea lesbienelor și a persoanelor queer cărora li se atribuie feminitate[1] – punctul central în cele spuse de Wages Due Lesbians, dar și în propria mea experiență – fără a exclude, însă, celelalte tipuri de parentalități queer. Acest unghi de observație este limitat și situat programatic, nu în ultimul rând pentru că acest text își propune să deschidă mai degrabă căi de dezbatere decât să ofere răspunsuri definitive.
O lectură materialistă a opresiunii reproductive a familiilor non-hetero și non-cis
Pentru a schița o lectură materialistă a opresiunii reproductive experimentate de persoanele non-heterosexuale și cis, va fi util să cercetăm mai întâi evoluția ei istorică. Parentalitatea non-heterosexuală a existat dintotdeuna. Cu mult înainte ca tehnicile de procreare asistată medical să înceapă să fie experimentate de persoanele non-hetero și non-cis, parentalitatea queer era o realitate concretă. La fel ca și nedreptățile trăite de părinții non-heterosexuali și familiile lor. În broșura Lesbian Motherhood and child custody, publicată în 1977 (Falling Wall Press), canadianca Francie Wyland, membră a Wages Due Lesbians Toronto, face un bilanț al opresiunii reproductive trăite de mamele sau viitoarele mame lesbiene în anii 1970, și o leagă de cea trăită de multe alte mame considerate „inadecvate”: lucrătoare sexuale, femei rasializate, deținute, femei psihiatrizate… Pentru lesbiene, această opresiune se concretiza atunci în dificultatea, dacă nu chiar în imposibilitatea, de a avea copii în afara unei relații cu un bărbat și în amenințarea pierderii custodiei copiilor născutx din relațiile lor heterosexuale anterioare: ambele erau instrumente puternice de disciplinare a femeilor, capabile să împiedice sau să întârzie, pentru multe, posibilitatea de a-și face coming out-ul. În special, pierderea custodiei copiilor – amenințare sau sancțiune experimentată concret de nenumărate mame lesbiene – este definită de Wyland drept „cea mai eficientă armă din arsenalul capitalului” împotriva lesbianismului. Lesbianismul, care, pentru Wyland ca și pentru Wages Due Lesbians, este reprimat de capital deoarece simpla lui existența arată clar că „dragostea heterosexuală și căsătoria nu sunt destinul biologic al femeilor” – după cum se afirmă în documentul fondator al Wages Due Lesbians, „Fucking is work”[2] – ci niște dispozitive de organizare a exploatării muncii neremunerate a femeilor – inclusiv a muncii de „a se fute” cu bărbați. O muncă neplătită care contribuie zilnic la reproducerea afectivă și materială a forței de muncă. Refuzând să facă sex cu bărbați, lesbienele resping astfel o parte din munca la care sunt supuse femeile de către capital și de către statul care îi apără interesele. Amenințarea de a fi private de copiii lor sau chiar de posibilitatea de a-i avea este, astfel, după cum scrie Wyland, o formă de „terorism pe care capitalul îl folosește împotriva noastră pentru a ne forța să facem munca de care încercăm să scăpăm”.
Începând cu anii ’80 – și datorită puterii colective dobândite prin luptele din anii ’70 – din ce în ce mai multe lesbiene și persoane queer desemnate femei la naștere s-au folosit de tehnologiile reproductive, inclusiv în inseminarea artificială și cea autogestionată, cu intenția de a avea copii în afara relațiilor heterosexuale și, pentru unx, în cadrul relațiilor non-heterosexuale. Cu toate acestea, aceste noi posibilități de parentalitate non-hetero au fost însoțite de noi forme de opresiune reproductivă. În primul rând, tehnicile de procreare asistată medical au fost rapid rezervate doar cuplurilor heterosexuale în multe țări, inclusiv în Italia, unde Legea 40 a reglementat accesul la reproducerea umană asistată medical (RUAM) din 2004. Prin urmare, singura posibilitate cu care s-au ales lesbienele și persoanele queer a fost să aibă sau să facă rost de banii necesari pentru a întreprinde lungul și costisitorul proces de accesare a RUAM în străinătate. Acest mecanism a normalizat, instituționalizat și întărit barierele economice în accesul la parentalitate. Bariere care sunt deja la baza unui sistem deosebit de greu de depășit pentru femeile și persoanele cărora li se atribuie feminitatea care doresc să aibă copii în afara unei relații heterosexuale. Într-adevăr, într-o societate în care femeile tind să fie mai sărace, parentalitatea este un lux greu de accesat fără salariul unui bărbat, cu atât mai mult cu cât se iau în considerare riscurile economice cu care încă se confruntă cele care aleg să devină mame în Italia[3]. După cum scria Anne Neale în anii ’70, într-o declarație a Wages Due Lesbians London, multe lesbiene sunt „sterilizate economic”[4].
La această primă dimensiune a opresiunii reproductive se adaugă absența recunoașterii sociale și mai ales juridice a parentalității pentru mamele și părinții copiilor născutx în familii non-heterosexuale și non-cisgender. În Italia, această absență a recunoașterii a fost totală cel puțin până în a zecea decadă a noului mileniu, când unele sentințe au permis unor mame nebiologice recunoașterea parțială a copiilor născuți în relații lesbiene.[5]. După eșecul încercării de a înscrie în legea cu privire la uniunile civile așa-numita step-child adoption (care, să ne amintim, este în fond o formă „incompletă” de adopție, în ciuda modificărilor obținute cu curaj prin lupte juridice), unele familii homoparentale reușiseră chiar să obțină înscrierea mamelor și părinților nebiologici (cu condiția, desigur, să fie limitați la doi) pe certificatul de naștere al copiilor lor, fără a trece printr-o procedură de adopție. Și chiar împotriva acestei breșe, deschise cu trudă și inteligență de familiile homoparentale în zidul politicilor heteronormative, guvernul Meloni a răbufnit nu numai pentru a împiedica înregistrarea certificatelor de naștere ale copiilor care vor veni, dar și solicitând – cu ajutorul unui sistem judiciar zelos – anularea recunoașterilor deja existente. Această agravare tragică a precarității existențiale care caracteriza deja familiile non-hetero și în special familiile lesbiene, queer și trans, este un pas în plus într-o strategie de disciplinare a părinților non-hetero și non-cisgender. Faptul că aceasta este o strategie de disciplinare, înainte de toate, și nu doar una de eradicare – de acum imposibilă și mai greu de apărat din punct de vedere politic în fața transformărilor sociale – este făcut și mai evident de către guvernul care, prin ministra Roccella, afirmă că familiile homoparentale nu ar trebui să renunțe, ci să treacă printr-o procedură de adopție pentru a fi recunoscută legătura dintre părinții nebiologici și copii. O procedură de adopție care necesită o „evaluare” a „capacității” părinților non-hetero și non-cis de a-și asuma propriul rol, lucru care nu este impus a priori niciunui părinte biologic.
Acum, această strategie de disciplinare nu datează de ieri și nu se bazează doar pe negarea recunoașterii juridice, ci își găsește în aceasta din urmă punctul de sprijin și arma cea mai puternică. Ea urmărește să impună părinților lgbtqai+ – și în special celor al căror statut este negat sau precar – sarcina de a dovedi că sunt „părinți adecvatx”, adică de a se conforma cât mai mult normei familiei nucleare heterosexuale. Din această strategie de disciplinare se trage homo-normativitatea care este adesea reproșată nu numai organizațiilor politice, ci și familiilor homoparentale.
Acum, norma familiei nucleare heterosexuale este una funcțională pentru menținerea ordinii hetero-capitaliste și pentru organizarea muncii reproductive de care depinde aceasta. Într-adevăr, familia este locul de producție materială și socială a viitoarxlor lucrătoarx în slujba capitalului. În familie, copiii nu sunt doar îngrijitx din punct de vedere material, ci încep să fie socializatx ca lucrătoarx re/productivx în devenire. În familie se așteaptă ca mamele – cărora li se deleagă, încă în mare măsură, munca de creștere a copiilor – să lucreze (gratuit) pentru a pune bazele „capitalului uman” al copiilor. În primul rând în cadrul familiei, fetele sunt socializate să aibă grijă de ceilalți din punct de vedere afectiv și material, și să facă acea muncă reproductivă gratuită sau prost plătită care le va fi solicitată pe tot parcursul vieții, în afara, cât și în interiorul casei. Dar și – astfel stând lucrurile – să aspire să aibă mai târziu o a doua slujbă prost plătită (așa cum sunt slujbele „femeilor”) în afara casei – folosindu-ne de formula norocoasă utilizată în anii ’70 de Campania pentru salarizarea muncii domestice – pentru a se „emancipa”. Tot în cadrul familiei, băieții sunt socializați să aspire mai târziu în viață la un „loc de muncă bun”, cu care vor putea să se identifice și prin care să-și construiască o familie, care să se bazeze pe salariul lor (în general mai mare). Suspiciunea care planează asupra familiilor homoparentale – că ar împiedica „dezvoltarea sănătoasă” mai ales a (cis)genului și a (hetero)sexualității copiilor – este un instrument puternic pentru a extrage mai multă muncă de la părinții non-hetero și non-cis, în special de la mame, și pentru a direcționa această muncă spre producția de viitoarx lucrătoarx re/productivx.
În plus, obligația socială și legală de a „dovedi” că cineva este „cu adevărat” mamă și/sau părinte, ceva ce pune presiune în mod deosebit pe părinți nebiologici queer, dar și, la modul general, construcția socială a parentalității non-heterosexuale și non-cis ca fiind „egoistă”, sunt instrumente puternice pentru dezvoltarea unei abordări oblative a muncii de îngrijire a copiilor. Lesbienele și persoanele queer și trans cărora li se atribuie feminitatea sunt astfel fidelizate față de munca reproductivă gratuită pe care o cere capitalul și repuse la munca de la care s-au sustras parțial (a se vedea mai sus).
Toate considerațiile de până duc la concluzia că rădăcinile opresiunii reproductive a părinților non-hetero și queer, și în special a lesbienelor și a persoanelor queer cărora li se atribuie feminitatea, se găsesc în organizarea muncii reproductive în cadrul regimului capitalist heteropatriarhal. Sistem care are la bază impunerea, asupra femeilor și persoanelor cărora li se atribuie feminitatea unei munci gratuite (sau prost plătite) necesară la reproducerea forței de muncă. Acesta este unul dintre numeroasele motive pentru care lupta pentru justiție reproductivă queer – și, deci, cel puțin pentru accesul la RUAM pentru toate și toatx, pentru încetarea sterilizării forțate a persoanelor trans care doresc să acceseze o schimbare de stare civilă[6], pentru recunoașterea legală a parentalității non-hetero și cis, indiferent de forma pe care ar putea s-o aibă – ar trebui să se afle în fruntea agendei politice feministe.
Către o justiție reproductivă materialistă queer
„Nu ne luptăm doar pentru posibilitatea de a avea și de a păstra copii care sunt pur și simplu obiectul muncii noastre, cu care putem petrece ani de zile în izolare și fără bani, disciplinându-i și instruindu-i să muncească (…) Prin solicitarea unui salariu pentru munca domestică nu revendicăm doar puterea de a decide să fim lesbiene fără a ne pierde copiii sau posibilitatea de a-i avea. Noi revendicăm posibilitatea de a fi cu acești copii într-un mod care să nu fie muncă. Nu vom mai accepta să fim singurele responsabile pentru ei sau să purtăm vina de a fi «mame rele» dacă petrecem niște timp departe de ei. Și nu ne vom cere scuze pentru că creștem copii care – la fel ca mamele lor – duc o luptă acerbă pentru a-și autodetermina propriile vieți”. Astfel se încheia broșura deja menționată a lui Francie Wyland, Lesbian motherhood and child custody. În anii ’70, Wages Due Lesbians a plasat lupta pentru maternitatea lesbienă în cadrul mai larg al luptei feministe împotriva muncii reproductive gratuite sau prost plătite impuse femeilor de către capitalism. Perspectiva descrisă de Wages Due Lesbians ne oferă astăzi indicii valoroase pentru dezvoltarea unei politici transfeministe materialiste a parentalității non-hetero și non-cis, care merge dincolo de simpla – deși esențială – cerere de recunoaștere legală.
Într-o țară în care femeile și persoanele cărora li se atribuie feminitatea – mai ales dacă sunt rasializate – sunt mai sărace și mai precare, au salarii de nimic (pe care le pierd adesea, de altfel, odată cu venirea copiilor) sau nu au deloc salarii, nu au timp pentru că își asumă din ce în ce mai multe sarcini reproductive din cauza distrugerii progresive a puținelor ajutoare sociale existente, într-o țară în care, chiar și astăzi, a nu putea conta pe salariul unui bărbat heterosexual înseamnă a fi și mai săracă[7] (studiile arată că bărbații non-heterosexuali câștigă mult mai puțin[8]), revendicarea recunoașterii legale a familiilor queer este minimul pe care-l putem cere. Apoi, avem și nevoie de bani: adică de un venit de autodeterminare pentru munca de îngrijire pe care o facem deja gratuit în casă și prost plătită în afară casei, dar și de salarii mult mai mari pentru toată lumea, în special în „sectoarele feminizate”, unde se concentrează cea mai mare parte a muncii salariale a femeilor și a persoanelor cărora li se atribuie feminitatea, care sunt oricum cele mai sărace. Și avem nevoie de timp: adică de servicii de protecție socială care să preia o parte din munca de îngrijire și să ne facă să nu mai fim disponibilx la exploatarea pe piața muncii salariale, ci să ne permită, pe scurt, să avem timp eliberat de muncă. Avem nevoie de un welfare gestionat de comunitate și finanțat de stat care să nu producă – așa cum se întâmplă în prezent – exploatarea altor femei prost plătite, adesea rasializate. Numai în aceste condiții putem începe nu doar să avem și să creștem copiii pe care ni-i dorim, dar și să „fim cu ei într-un mod care nu este muncă”.
Dar abordarea Wages Due Lesbians, precum și așa-numita abordare a justiției reproductive – dezvoltată în anii 1990 în SUA de către femei rasializate – ne arată o altă cale esențială de pregătire a unei lupte pentru justiția reproductivă materialistă queer. Este esențial să facem legătura între diferitele opresiuni reproductive. Nu numai că multe dintre noi suntem afectate de mai multe dintre aceste opresiuni: ele se intersectează în matricea exploatării produsă de capitalismul heteropatriarhal, dar și rasial. Astăzi este deosebit de urgent să conectăm luptele pentru justiția reproductivă queer ce cele pentru justiția reproductivă antirasistă. În Italia, rasismul structural și instituțional face ca parentalitatea femeilor și a persoanelor rasializate să fie deosebit de complicată. Rasismul de stat este cel care ucide copiii migranți la granița cu Cetatea Europa. Rasismul instituțional este cel care împiedică parentalitatea persoanelor rasializate prin criminalizarea migrației, prin obstacolele în calea reunificării cu familia, prin violențe polițienești rasiste, prin discriminarea cu privire la accesul la asistență socială, servicii, locuințe. Nu putem denunța faptul că politicile heteronormative îi fac pe copiii familiilor queer „de liga a doua”, deoarece sunt lipsiți de recunoașterea legală a genealogiei lor, fără a denunța faptul că și astăzi, în Italia, copiii născuți din părinți non-italieni sunt blocați în limbul lipsei de drepturi și stabilitate, din cauză că sunt privați de cetățenia italiană. O condiție care afectează 10% dintre copiii școlarizatx. Luptele pentru reforma cetățeniei[9] împotriva frontierelor interne și externe, împotriva sistemului de documente sunt, de asemenea, și bătălii pentru justiția reproductivă și, prin urmare, trebuie să devină luptele tuturor celor care sunt afectatx de opresiunea reproductivă.
[1] Aici folosesc în mod deliberat un termen larg pentru a mă referi la toate persoanele (trans, non-bi, queer, bi etc.) care – indiferent dacă sunt sau nu femei la naștere – sunt înscrise social în statutul de „feminin”, indiferent dacă aleg sau nu acest lucru.
[2] The Wages Due Collective, Toronto, „Fucking is work”, în The Activist, nr. 36, 1975, pp.25-6.
[3] După cum ne arată de mult timp cercetările, atunci când devin mame, femeile din Italia riscă să-și piardă sau să-și vadă salariul (atunci când îl au) redus drastic din cauza volumului de muncă în domeniul reproducerii, care cade pe umerii lor.
[4] Mamele imigrante și alocațiile familiale, 23 februarie 1978.
[5] În 2014 și 2015, primele hotărâri au permis step child adoption pentru un cuplu de lesbiene și recunoașterea anumitor drepturi pentru o mamă nebiologică, în urma separării de partenera sa, mama biologică a copiilor fostului cuplu.
[6] În prezent, în Europa și Asia Centrală, 11 țări impun în mod explicit sterilitatea persoanelor care doresc să-și rectifice datele personale pentru a le fi recunoscut genul din punct de vedere legal. În Italia, în 2015, Curtea Constituțională a decis că este neconstituțional să se impună persoanelor trans intervenții chirurgicale ca cerință pentru a li se legaliza genul, dar multe instanțe încă cer ca solicitantul să urmeze tratamente hormonale, care pot avea efecte sterilizante pe termen lung.
[7] După cum se știe, printre categoriile de populație mai expuse riscului de sărăcie le găsim pe așa-numitele familii monoparentale (41%), și majoritatea covârșitoare a acestora sunt femei care își cresc copii fără salariul unui bărbat. Potrivit unui raport al European Fundamental Rights Agency, familiile lesbiene și bisexuale și ale persoanelor trans sunt mai prezente în în cea mai săracă pătrime (25%) a populației (30, 35 și, respectiv, 36%, față de 24% pentru cis-gay, care sunt astfel subreprezentați). Conform raportului FRA 2020 cu privire la populația lgbti în Europa, 45% dintre lesbiene, 38% dintre bisexuali și 50% dintre persoanele trans se descurcă cu greu.
[8] Aici puteți citi mai multe despre contextul anglo-saxon.
[9] Timp de decenii, lupta pentru reforma Legii 91/92 a fost purtată de persoane fără cetățenie, de cele mai multe ori ignorate de mișcările sociale și feministe. A se vedea, de exemplu, ultima campanie propusă de Rețeaua pentru reforma cetățeniei, lansată în 2022.
***
Acest articol face parte din proiectul „Moving Borders” prin care ne-am propus traducerea în limba română a câtorva texte feministe și queer din italiană și germană. În plus, pentru a oferi vizibilitate literaturii feministe locale, câteva texte deja publicate în limba română pe platforma CUTRA au fost traduse în cadrul proiectului și vor fi publicate și în limba engleză.
Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
este activist transfeminist queer și cercetătoarx independentx, fan al feminismului marxist și tatx a unei persoane mici.
este o ilustratoare româncă și americană care își trage inspirația din elemente din natură și împrejurimile ei. A studiat Communications Design la Pratt Institute în Brooklyn, New York, absolvind în anul 2020. @dibranzan