Comunități și forme alternative de intimitate. Recuperarea prieteniei într-o lume a cuplurilor

de Monica Barbovski
citit de Alice Monica Marinescu

Artă digitală de Marta Mattioli

Acest text face parte din proiectul REZONANȚE, realizat în colaborare cu platforma Reconectat. Ne-am propus să explorăm din unghiuri diverse tematica sănătății mintale și relaționale printr-o serie de 8 texte transpuse în format audio, fiecare reprezentând câte un episod de podcast.

***

Introducere

„They shoot single people, don’t they?” este un episod din Sex and The City care explorează ceea ce pare a fi una dintre cele mai mari frici ale femeii moderne – frica de a nu rămâne singură și compromisurile pe care le face pentru a evita asta. Ca femeie cis, preponderent hetero, la 41 de ani, necăsătorită și fără copii (by choice) m-am întâlnit și eu cu acest spectru. Ne este prescris cum trebuie să arate relațiile noastre, cum arată dragostea, care e calea de urmat pentru a fi un individ dezirabil, corespunzător. Cu atât mai mult dacă ești (percepută ca) femeie. Cuplucentrismul și iubirea (în cuplu) reprezintă ideologia dominantă cu privire la relațiile noastre afective – bazat pe modelul exclusivității și al insuficienței resurselor (cineva trebuie să piardă ca eu să câștig, resursele afective sunt limitate), ceea ce ne păstrează divizate și în competiție. 

Amatonormativitatea, termen propus de filozoafa Elizabeth Brake, reprezintă presiunea socială exercitată asupra indivizilor de a-și dori iubire romantică, de a intra în Forma Cuplului (citând dintr-un poem de Clémence x. Clémentine pe care îl găsiți tradus pe cutra.ro) și de a le prioritiza în fața iubirii de alte tipuri – de exemplu, prietenii, relații de familie, relația cu noi însene, cu animale de companie sau comunitatea noastră), cum scrie și Brake în cartea sa Minimizing Marriage: Marriage, Morality, and the Law. Mai mult, argumentează Oana Uiorean în articolul Love as an Instrument of Oppression: Plato’s Symposium and Contemporary Gender Relations, scris dintr-o perspectivă a feminismului materialist, iubirea este instrumentul ideologic menit să mențină femeile într-o poziție de subordonare și opresiune, prin varii instrumente de coerciție, în scopul aproprierii muncii lor în interiorul gospodăriei și al relațiilor de familie. 

De la Insula iubirii și Love is Blind, cultura media glorifică amatonormativitatea și Forma Cuplului. Strategii de marketing pun în mișcare sume enorme pentru a promova relația de cuplu (monogamă) ca singura rețetă spre fericire, punând astfel presiune, în special pe femei sau persoane percepute ca femei să le valorifice și, pentru asta, să întrunească anumite standarde inclusiv legate de imaginea lor corporală – standarde reîntărite și de platformele de social media. Femeile însele participă la menținerea masculinității hegemonice, susținând idealurile romantice bazate pe esențialisme de gen și sexualizarea inegalităților de gen – masculul „adevărat” este hot, „adevărat” intrând, de regulă, în tiparul masculinității tradiționale. Poate nu întâmplător, asistăm la o pletoră de influencer-ițe, coach-erițe și vedete care promovează ad nauseam importanța „energiei feminine” pentru femei și a celei masculine pentru bărbați.

De ce scriu acest eseu? Pentru că diversitatea și reprezentarea sunt importante și pentru că nu există în cultura noastră forme de reprezentare care să fie alternative la Forma Cuplului, care să afirme alte modalități de a fi afectiv împreună, ca opțiune validă de viață (nu doar ca fază – satelit potențial benefic, dar neesențial al Formei Cuplului – sau ca eșec de a intra în Forma Cuplului). Nu doar poliamoria, dar și alte forme de a fi împreună, cum pot fi relațiile queer platonice sunt afectate de nereprezentare. Și chiar dacă în unele cercuri a început de câțiva ani să se audă de non-monogamie sau poliamorie, cultura mainstream promovează în continuare monogamia și cuplul monogam, heterosexual, ca singurul mod standard, normal, legal și acceptabil de a ne organiza viețile – romantice, economice, domestice. Iar faptul că nici măcar nu avem modalități de a ne structura și de a ne face vizibile aceste moduri alternative de a fi împreună ne menține într-o invizibilitate și alteritate dureroase. Despre amatonormativitate mai găsiți un text în limba română și pe Scena9, scris de Daniela Ecaterina Cutaș.

Cum scrie Briallen Hopper în Relying on Friendship in a World Made for Couples: Este greu să-ți structurezi viața în jurul prieteniei într-o lume construită pentru cupluri, și este și mai greu când timpul tău cu prietenii este perceput ca o activitate plăcută și extracurriculară, în loc să fie văzut ca o nevoie umană de bază.

Privilegiul de cuplu se referă la avantajele, beneficiile și recunoașterea pe care cuplurile o primesc în mod automat în societate, în defavoarea persoanelor single sau care se află în alte configurații relaționale. Privilegiul de cuplu este peste tot în jurul nostru, manifestându-se în forme mici, cum ar fi discount-uri pentru membrii familiei sau includerea automată în diverse funcții sociale (nunți, petreceri de Crăciun, evenimente formale) și altele. Partenerii din cuplu sunt așteptați să se prioritizeze reciproc, în detrimentul altor relații.

Pe lângă acestea, Forma Cuplului în modalitatea ei instituționalizată, Căsătoria, beneficiază de o serie de privilegii pe care alte forme de relaționare nu le au. Într-un articol recent, aflăm cum cuplurile căsătorite primesc recunoaștere și sprijin legal, financiar și, în funcție de stat, acces mai facil la asigurare medicală de sănătate sau la credite pentru locuință. But it gets darker than that. 

Un disclaimer, înainte să încep. Înțeleg și accept alegerea multora de a forma cupluri, mai ales când alternativele sunt aproape inexistente – nu îi consider dușmani. Dușman este doar sistemul care face Forma Cuplului singura opțiune viabilă, morală, validată legal și economic, și care pedepsește puținele alternative sau chiar persoane care aleg Forma Cuplului, dar sunt considerate indezirabile, cum pot fi cuplurile queer care vor să se căsătorească sau să adopte copii.

I. Căsătoria ca relație privilegiată în hetero-patriarhat 

Capitalismul și patriarhatul își dau mână cu mână pentru a ne determina și controla relațiile intime. Conform sociologăi Sylvia Walby, patriarhatul este un sistem format din șase structuri și practici sociale în care bărbații domină și asupresc femeile: gospodăria familială, munca plătită, statul, violența bărbaților, sexualitatea și instituțiile culturale. După cum ne spune Silvia Federici în cartea sa Caliban și Vrăjitoarea , relațiile în capitalism se bazează pe exploatare și au nevoie de ierarhii naturalizate pentru legitimizare, cum ar fi ideea că femeile sunt inferioare bărbaților și „natural” potrivite rolului de îngrijitoare sau de creștere a copiilor. Dar e nevoie și de alte ierarhii, cum sunt primatul cuplului asupra altor forme de relaționare, sau al familiei nucleare asupra relațiilor comunitare. Toate aceste așa numite „stări de fapt naturale”, susține Federici, ne mențin atomizați, vulnerabili și exploatabili în capitalism. 

Violența de gen, specifică societăților patriarhale, vine și cu alte forme de suprimare a legăturilor comunitare, în special în ce le privește pe femei. De la torturile medievale ale secolelor 16 și 17, pentru femeile care vorbeau prea mult (așa numitul „căpăstru al bârfitoarei” – scold’s bridle), la femeile din România secolului 21 ale căror parteneri cred că e normal să le interzică să aibă un grup de prieteni și prietene, lucru considerat acceptabil de 23% dintre români, conform barometrului violenței de gen al Centrului Filia, din 2022., Astfel, femeile sunt activ descurajate să-și creeze și să mențină o rețea de sprijin social și întrajutorare. 

Mai mult, așa cum scrie și Federici, sexualitatea femeii, demonizată de Biserică și domesticită prin eradicarea „vrăjitoarelor”, este exorcizată în cadrul matrimonial și devine capital pentru regenerarea forței de muncă. Moralismul sexual, această forță care prescrie cine cu cine are voie să facă sex, își găsește și el expresie în Forma Cuplului, împărțind femeile în cele respectabile – dintr-un cuplu, monogam, de preferință căsătorit și cele promiscue – Eu. Just joking, but not quite. Forma Cuplului le protejează (sau cel mult promite să le protejeze) pe femei împotriva violenței sexuale din partea altor bărbați, prin conferirea de legitimitate și vizibilitate socială. Cuplul funcționează ca un prag, ca un bilet de intrare, care permite unei femei să participe în lumea socială.

Nu știm exact dacă femeile necăsătorite și fără copii sunt mai fericite. O cercetare a profesorului Paul Dolan de la London School of Economics, bazată pe American Time Use Survey, care susținea acest lucru, a fost contestată din cauza unor erori metodologice; în fapt, lucrurile sunt mai complicate, dar studii după studii nu au reușit să demonstreze că persoanele căsătorite sunt mai fericite. Ce știm, cum scrie de exemplu Gerda Lerner în cartea The Creation of Patriarchy, este că femeile, încă de la începuturile patriarhatului, se confruntă în mod disproporționat cu presiuni sau coerciția de a se căsători.

II. Romantizarea prieteniei sau strategii de supraviețuire pe termen lung? 

Amatonormativitatea, după cum ne spune Meg John Barker se leagă de alte tipuri de „normativități”: heteronormativitate – este „normal” să dorești relații sexuale și romantice cu cineva de gen opus, cisnormativitate – este „normal” să fii de un singur gen din cele două recunoscute și să rămâi așa, mononormativitate – este „normal” să iubești o singură persoană într-un anumit moment și să îți dorești o relație monogamă cu aceasta și normativitate sexuală – este „normal” să vrei să faci sex, în general cu persoana cu care ești într-o relație monogamă, și de obicei, după niște scripturi destul de rigide, sex penetrativ și vanilla. Toate aceste „normativități” alcătuiesc un traseu de urmat, prescris, dezirabil pentru fiecare individ: fii un gen din cele două, îndrăgostește-te de cineva de gen opus, formează o relație monogamă cu practici sexuale „respectabile”, căsătorește-te, crează o familie, fă copii și rămâneți împreună pentru tot restul vieții. Cuplul promite, ne spun Clémence x. Clémentine că, odată ce ai intrat în el, nu vei mai suferi de alienare, singurătate, izolare, plictiseală, dezrădăcinare. Căsătoria consfințește Forma Cuplului și perpetuarea ei ca modalitate specifică a patriarhatului în cadrul capitalismului.

Presiunea de a intra în cuplu și amatonormativitatea (care o alimentează) mă afectează și pe mine, chiar dacă eu am încercat să mă sustrag acestor mecanisme. Mă afectează felul în care sunt catalogată ca ciudată pentru că nu mă înscriu în tiparele prestabilite – e drept, mai puțin acum că am trecut de 40 de ani, când nimeni nu mai încearcă să mă convingă de nimic, sunt o cauză pierdută pentru „feminitatea respectabilă”– mă afectează felul în care relațiile mele de orice fel sunt considerate mai puțin importante, sau că voi fi întotdeauna mai puțin importantă în viața unei prietene care a decis să se dedice Formei Cuplului (și copiilor). 

Amatonormativitatea mai afectează și alte categorii: persoane care prioritizează alte tipuri de relații decât cele centrate pe cuplu (de exemplu, persoanele care practică anarhia relațională, despre care o să spun mai multe spre finalul textului, sau solo-poliamorie, în comparație cu poliamoria ierarhică bazată, de regulă, pe un cuplu central); persoane cu un istoric de traumă ce se poate reactiva în conexiuni romantice intense care pot facilita situații de abuz sau dependență emoțională; persoane neurodivergente, pentru care intensitatea romantică poate fi prea mult; persoane cu diverse dizabilități, pentru care trăitul în unități izolate de doar două persoane (mai ales ca femeie într-un cuplu hetero) poate să nu ofere nivelul de susținere și ajutor pe care o comunitate sau alte structuri extinse i le-ar putea oferi.

Cercetătoarea Bella DePaulo, profesoară afiliată la Universitatea din California, Santa Barbara (60 de ani, single by choice), urmează să-și publice, anul ăsta, cartea Single at Heart. Ea vorbește despre nevoia de a depăși narațiunile de „deficit” și lipsă care se vehiculează despre persoanele single, narațiuni specifice discursului centrat pe cupluri ce domină, de decenii, spațiul public și literatura academică. Ea îndeamnă către includerea unui discurs centrat pe persoane single, discurs care să recunoască sistemele de inegalitate ce le dezavantajează pe acestea și privilegiază cuplurile. Narativa centrată pe deficit promovează ideea preconcepută că persoanele celibatare pe termen lung și-ar dori sau caută, totuși, un partener, iar când aceasta nu se întâmplă, se adaptează la ceea ce ar percepe ca fiind o situație neplăcută, imposibil de schimbat. Or, ne spune DePaulo, acest discurs al nefericirii nu face justiție persoanelor care aleg, în mod voluntar, să fie single.

Dincolo de a depăși prejudecățile cu care se confruntă persoanele (și preponderent femeile singure), mă întreb cât de periculoasă este, de fapt, investiția în ideea de cuplu pe termen lung. Știm, tot după DePaulo, că persoanele singure (care își doresc asta) au o rețea socială mai extinsă decât persoanele din cupluri. Și este deja grăitor cum cuvântul singur, în limba română, sugerează că persoana „singură” nu ar avea pe nimeni, ca și cum a nu fi într-un cuplu înseamnă a fi singură pe lume! Câteva cercetări din 2009 și din 2015 ne mai spun și că bărbații sunt de șapte ori mai predispuși să își părăsească soțiile când acestea se confruntă cu probleme medicale serioase, decât invers. Chiar și atunci când se îmbolnăvesc, spune o altă cercetare, atât timp cât sunt încă capabile să presteze muncă domestică (și muncă emoțională) , femeile continuă să o facă în mod disproporționat față de partenerii lor bărbați. Evident, majoritatea studiilor sunt făcute pe persoane și cupluri heterosexuale. Dar chiar și atunci când cuplurile heterosexuale sunt comparate cu cupluri de lesbiene sau bărbați gay, tot femeile din relațiile heterosexuale sunt cel mai des afectate de discrepanța dintre nivelul lor de grijă și stresul adus de boală și lipsa de grijă a partenerilor lor. Prin urmare, proverbiala cană de apă pare că le va fi adusă tot de prietene, cel puțin în cazul femeilor heterosexuale.

De la Arlie Russell Hochschild avem, din 1983, conceptul de muncă emoțională: o muncă preponderent feminină invizibilizată, ce le face pe femei mai predispuse la epuizare emoțională – printre alte multiple dezavantaje de natură socială, economică etc.. Asta, în special în condițiile în care femeile sunt descurajate de la a se concentra pe altceva decât pe grija familiei, în viața lor (un tip de muncă ce a fost naturalizat prin discursul patriarhal despre rolul lor de îngrijitoare naturale, iubitoare, pentru ceilalți membri ai familiei). 

Cum ziceam, pe lângă munca emoțională, femeile ajung să facă muncă fizică domestică în mod disproporționat mai mult decât partenerii lor bărbați. Aceasta devine o problemă de justiție socială prin lipsa compensației economice de orice fel pentru munca femeilor, care include, de exemplu, reproducerea forței de muncă (prin nașterea și creșterea de copii), necesară pentru a păstra structurile de care depinde economia capitalistă – muncă ieftină sau neplătită. Asta ne învățau deja, din anii ‘70, feministele marxiste Mariarosa Dalla Costa sau Silvia Federici, printre altele, care cereau Wages for Housework (salarii pentru munca domestică). 

Din nou, în ciuda mitului conform căruia femeile ar fi disperate să se căsătorească, știm din cercetările menționate mai sus, că bărbații beneficiază mai mult de pe urma parteneriatului, în primul rând din grija pe care o primesc de la partenerele lor. Bărbații suferă mai mult de pe urma văduviei, exact din același motiv. Când partenera lor moare, bărbații caută activ o altă relație, în timp ce femeile aleg să rămână singure, exact din această cauză: grija inegal și disproporționat oferită. 

Prin urmare, are sens, pentru femei care au făcut muncă emoțională, care și-au cultivat prietenii și care se descurcă dacă rămân single, să își gândească strategii pentru planificarea vârstei înaintate, care să nu fie centrate pe Forma Cuplului (heterosexual). Cercetările Bellei DePaul arată că există anumite strategii pe care persoanele singure le pot aplica pentru a trăi vieți împlinitoare: investiția reală în relații de prietenie și persoane care contează (nu doar până când apare partenerul romantic dorit), abordarea unei viziuni mai incluzive și expansive despre ce înseamnă familie (nu doar cea nucleară), iubire (nu doar cea romantică) și decizia conștientă de a ne concentra pe persoanele care contează cu adevărat (și nu, by default, pe un partener romantic).

Un alt studiu longitudinal început în 2008, efectuat în Germania, pe 6000 de adulți de peste 30 de ani – o parte divorțați sau separați, cealaltă celibatari – arată câteva criterii importante pentru a te bucura de viață în lipsa unor parteneri romantici. Trei dimensiuni au fost relevante: alegerea de a fi sau a rămâne singur, satisfacția legată de viața socială și valorizarea prieteniei. Mai mult, studiul arată că prioritizarea unui partener romantic este negativ corelată cu importanța acordată prietenilor. Sau invers, cu cât pui mai puțin accent pe relațiile romantice, cu atât ești mai investit și primești mai multă susținere din partea prietenilor.

III. Doar prieteni? Cum navigăm iadul sexist numit Friend Zone 

Dar lucrurile sunt și mai complicate de atât. Într-un eseu online, anarhista relațională Ghia Vitale descrie eforturile pe care trebuie să le facă pentru a-și justifica relațiile care nu se încadrează în diviziunea alb-negru de tip „relație sexual-romantică” versus „doar prieteni”. Lentila mononormativă încearcă să subscrie aceste relații într-o Zonă de Prietenie, într-un perpetuu limbo fără sex. Conform imaginarului cultural, activitatea sexuală este singura care te poate scoate din acest spațiu incert al Friendzone-ului. Adică suntem „doar prieteni” când avem o relație platonică și „mai mult decât prieteni” când devenim romantic implicați sau sexual intimi cu cineva. 

Și eu am relații care sunt departe de a fi „doar prieteni”, dar care nu se încadrează nici în categoria standard de „relație”. Cea mai longevivă prezență masculină din viața mea, o „doar prietenie” care durează de aproape 21 de ani, este un bărbat homoflexibil (termen folosit aici pentru mostly gay), care mi-a fost alături în toate momentele importante și dificile din viață. Când am făcut al doilea avort. Când am trecut prin despărțiri crunte, inclusiv cele însoțite de abuz emoțional. Când m-a ajutat să-mi renovez casa cumpărată din banii munciți pe-afară. Și, deși nu am făcut sex niciodată (ce-i drept, am fost de vreo trei ori îndrăgostită de el), am mai multă încredere în această persoană decât am în majoritatea oamenilor și a partenerilor prezenți sau trecuți prin viața mea. În iadul sexist numit Friend Zone, așa ceva ar fi indezirabil, ceva ce ar fi trebuit să fi depășit cu mult timp în urmă. Apoi, în viața mea, există un alt bărbat, mult mai tânăr decât mine, cu care am continuat să locuiesc timp de un an și jumătate după ce ne-am despărțit romantico-sexual, și care continuă să fie pentru mine una din cele mai importante surse de creștere și susținere emoțională. Mi-e greu să îi definesc pe acești oameni ca „doar prieteni”: nuanțele care compun relațiile noastre se pierd în imaginarul mono- și amatonormativ.

Sunt destul de deschisă în legătură cu preferințele mele pentru relații poliamoroase sau anarho-relaționale. Datorită deschiderii spre relații multiple, ca valoare și principiu de viață, și a flexibilității pe care îmi doresc să o practic în relațiile mele, mă voi considera mereu poliamoroasă și anarho-relațională, indiferent de circumstanțe: că sunt sau nu într-o perioadă de celibat. Dar încă îmi este dificil să explic natura relațiilor mele care nu se mulează pe tiparul dat: Forma Cuplului, primar sau secundar, în accepție sexual-romantică.

IV. Comunități, nu cupluri. Este viitorul anarho-relațional? 

În continuare, aș preciza că există, în comunitatea academică, voci care cer o reexaminare a conceptului de prietenie printr-o lentilă intersecțională, în condițiile în care majoritatea cercetărilor privilegiază persoanele cisgen, albe, economic stabile și noțiunile acestora despre prietenie. Ar fi binevenite mai multe studii despre prieteniile între femei de culoare și impactul acestora ca strategii de navigare a rasismului și discriminării. De exemplu, un studiu din 2022 despre prietenia femeilor afro-americane, a adus la lumină trei teme majore: prietenia ca instrument de navigare a bias-urilor și a discriminării; grupuri de afinitate ca și acces spre prietenii, și prietenia ca o cale de navigare a identității intersecționale. Iar proiectul de cercetare intitulat INTIMATE – Grijă, cetățenie și alegere. Micropolitica intimității în sudul Europei arată cum coabitarea cu prieteni poate deveni o strategie de supraviețuire pentru persoane transgen, în special persoane rasializate sau cu un background migrațional. Proiectul a investigat relațiile în interiorul comunității LGBTQIA+, inclusiv pe cele de prietenie. Pentru persoanele queer intervievate, prietenia este legată de grija de sine și de eliberarea de dinamici opresive din familia de origine sau de sub opresiunea Cuplului. Proiectul recomandă extinderea drepturilor legate de conjugalitate către toate formele de coabitare, indiferent de natura relațiilor afective sau sexuale. Urmând modelul portughez al vieții domestice ca punct de pornire (recunoașterea uniunilor homosexuale și a acelorași drepturi pentru coabitanți, sub Legea 6/2001 a „economiei la comun”) protecțiile propuse includ: regim juridic pentru zile libere,, zile libere plătite și regimuri de taxare echivalente căsătoriilor, protecție specială în cazul decesului unui locatar (de exemplu, transferul contractului de închiriere, prioritate la cumpărarea locuinței), eligibilitate pentru foster și adopție, regim de proprietate echivalent căsătoriei (de exemplu, proprietăți la comun, drept de moștenire), dreptul de a alege colocatarii pentru vizite și decizii medicale, protecție împotriva violenței domestice, drept de rezidență și permis de muncă pentru coabitanții migranți, la fel ca în cazul cuplurilor căsătorite. Un nou cod familial aprobat în Cuba merge în această direcție într-un mod foarte eliberator, înlocuind modelul familiei nucleare și monogame cu structuri bazate pe responsabilitate reciprocă și iubire. 

Mai mult, Elizabeth Brake susține în Minimizing Marriage (și sunt de acord cu ea), că restricțiile asupra căsătoriei ar trebui minimizate dar, în egală măsură, importanța căsătoriei ar trebui diminuată, în condițiile în care accesul la structuri de sprijin reprezintă o problemă de justiție socială. Cu toții ar trebui să ne bucurăm de avantajele financiare, medicale, legale, sociale care decurg din recunoașterea relațiilor noastre intime importante, nu doar persoanele care formează cupluri recunoscute și care se pot căsători legal. Chiar în aceste zile în care scriu articolul, în diverse zone se înmulțesc atacurile asupra comunității queer: de exemplu, mamele lesbiene din Italia sunt amenințate de guvernul condus de Giorgia Meloni cu decăderea din drepturile părintești. Prin urmare mizele legate de drepturi, incluziune și accesibilitate sunt enorme.

Anarhia relațională, despre care există resurse online în engleză pe The Anarchist Library, dar și traduceri în română pe site-ul Pagini Libere, este o formă de răspuns la status-quo care poate oferi cadrul politic de a transcende privilegiile Formei Cuplului, o mișcare ce oferă alternativă la hetero-patriarhatul capitalist ce comodifică sexul, corpurile, și iubirea, dincolo de alegerile individuale și de dimensiunea interpersonală. Poți fi mono- sau poliamoros și tot în serviciul hetero-patriarhatului. Dar nu poți practica anarhie relațională fără să fii conștientă de contextul socio-politic în care ne aflăm și fără să te opui acestuia urmărind principii care nu se limitează la noțiunea individuală de „libertate” (de a „te fute”) sau la o generică miză de „autenticitate”. După textele citate mai sus, o mișcare socială eficientă, ca alternativă la hetero-patriarhat, ar trebui să includă: refuzul comodificării iubirii; solidaritate feminină; alternative la mecanismele capitalismului neoliberal de a izola cuplul și familia nucleară;  o alternativă la homofobie și toxicitatea normelor de gen care împiedică chiar și conexiunile non-sexuale și non-romantice între membrii de același sex. Principiile Anarhiei Relaționale sunt potrivite pentru a concepe o lume în care nu ne organizăm în juru Formei Cuplului.

Conform unui „Scurt manifest instructiv pentru anarhie relațională”, apărut în 2006, care se găsește tot pe The Anarchist Library, aceste principii includ:

1. Iubirea este abundentă și fiecare relație este unică. Anarhia relațională pune sub semnul întrebării că iubirea este o resursă limitată și că poate fi reală doar în cadrul cuplului. Avem capacitatea de a iubi mai mult de o persoană, fiecare relație este unică și nu fură nimic din ce poate oferi o altă relație. Comparația și ierarhia sunt dăunătoare, fiecare relație este independentă și se desfășoară între indivizi autonomi. 

Comentariul 1: În mod concret, asta ar însemna să începem să criticăm modul în care ne îndrăgostim și practicăm un fel de „mentalitate a penuriei” (a fricii, a competiției, a iubirii ca resursă limitată și pusă în pericol de alți competitori). Fără acest pas, vom sta mereu cu teama că partenerul (sau chiar noi) se va îndrăgosti, ne va compara și părăsi. 

Comentariul 2: Din primul principiu decurge necesitatea practicării unei diversități relaționale: non-monogamie, prietenii platonice, relații monogamish, sex buddies, și organizare domestică în forme care să nu se axeze doar pe cuplul nuclear. Comunități afective în diverse configurații care locuiesc împreună, communes, mommunes – adică grupuri de părinți singuri, de obicei mame, care locuiesc și se administrează împreună, împărțind responsabilitatea domestică și a îngrijirii copiilor. Cu atât mai mult cu cât cuplul este o mașină de consum izolată în capitalismul târziu, comunitățile voluntare bazate pe interese și nu pe izolare sexual-romantică sunt mai importante ca oricând, după cum reiese dintr-un raport al unei conferințe despre anarhie relațională, RAD Unconference, din 2019 în State. Întrebarea pe care am putea să ne-o adresăm cu toții este: Cum am putea să dezvățăm izolaționismul monogam din corpurile, viețile și imaginația noastră? 

1. Găsește-ți setul de valori pentru toate relațiile tale, nu doar pentru cele percepute ca fiind adevărate; stabilește-ți dorințe, limite, valori pentru TOATE relațiile pe care le ai. Nu face reguli speciale doar pentru un anumit tip de relații.
2. Iubire și respect, nu îndreptățire. Respect pentru independență și autodeterminare. Renunțarea la entitlement și control. Iubirea nu devine mai „reală” prin compromisuri.
3. Luptă împotriva heterosexismului – Ideologia heterosexistă dictează că doar un anumit tip de iubire este cel „adevărat”. Nu lăsa pe alții să dicteze validitatea relațiilor tale.
4. Personalizează-ți relațiile ca să ți se potrivească ție! Anarhia relațională nu este despre lipsa implicării, ci despre a-ți creea propriile relații și de a te elibera de normele conform cărora doar anumite tipuri de relații fac iubirea posibilă, sau că anumiți pași (de exemplu, a te muta împreună sau a crește copii) sunt posibili doar cu un anumit tip de sentimente (de exemplu, parteneriatul romantic). 

Practicile economice și culturale monogame ce implică centrarea în cuplu a resurselor de sex, intimitate, locuire, mâncare, sănătate, bunăstare – înseamnă că acestea sunt mai dificil de procurat pentru toți cei care nu se regăsesc în acest model. Mai mult, punerea flexibilă la comun este benefică, ne face mai puțin exploatabili, și nici nu mai acumulăm în mod redundant. Întrebarea pe care ne-o putem pune, cum reiese și din raportul RAD Unconference, este cum asigurăm resurse celor din-afara modelului de consum concentrat pe cuplu? Care e puterea pe care ne-o putem cere înapoi când nu mai re(producem) modelul insuficienței resurselor promovat prin cuplul monogam în viețile noastre?

Scriu aceste rânduri în timp ce mă pregătesc să renunț la viața la oraș și să mă mut la țară. Nu fac parte dintr-un cuplu, și pot doar să sper că voi reuși să adun și să mențin în jurul meu o mână de oameni care să constituie o formă de comunitate.

***

Disclaimer: 

Pentru conveniență și evitarea tokenism-ului, în acest text am folosit în mod asumat o perspectivă destul de binară asupra genului, nu pentru că lucrurile despre care vorbesc aici nu s-ar aplica persoanelor transgen sau non-binare. Majoritatea studiilor menționate aici au avut implicit o perspectivă binară, cis, asupra genului, iar prin urmare datele disponibile despre subiect despre persoane queer sunt mai rare. Vă rog să citiți acest articol ținând minte că nicio reprezentare a genului despre care vorbesc aici nu se dorește a fi exclusivă și definitivă.