Confesiuni. Injoncțiuni. Poeme calde

de Irina Petre și Alina Fluțăr
Ilustrații de Daria Cojocar

Acest material este rezultatul atelierelor de scriere feministă Breaking The Waves, organizat împreună cu colectiva Literatură și Feminism. „Dă-mi mai mult timp” de Irina Petre a fost scris în cadrul grupului Poezie-Proză, coordonat de Medeea Iancu, iar textul Alinei Fluțăr, „zi-mi cine să fiu ca să îți arăt cine sunt” a fost realizat în cadrul grupului Societate-Comunitate, coordonat de Laura Sandu.

 

Dă-mi mai mult timp

de Irina Petre

*confusion*

Mi-e incomod să mă gândesc la mine. Îmi vin în minte doar versurile cântate de Adela Popescu prin 2006 cred
„Cine ești? Cine sunt?”
Nu știu.
Știu doar că e octombrie și eu sunt tristă azi

pentru că încep fiecare zi la fel
pentru că nu pot să scriu sau să pictez
pentru că nu mai am răbdare să citesc
pentru că m-am uitat într-o seară la mașină și am văzut o roată dezumflată
și nu am știut ce să fac.

A trebuit să cer ajutor. De ce e atât de greu?

Pentru că mă simt singură deși nu sunt
și pentru că n-am plâns atunci când s-a făcut 6 și 20.

Cine sunt?
Nu știu.
Știu doar că fug de responsabilități și de schimbare,
de momentele stânjenitoare, de mersul la magazin când plouă,
de zilele când sunt singură. Dar cine nu face asta?
Știu și că m-am temut când s-a așezat un bărbat lângă mine în autobuz chiar dacă mai erau locuri libere
și când am fost singură la service.

Pentru că nu știu ce trebuie să fac. Nu m-a învățat nimeni și nu înțeleg
de ce nu știu.

Mă întreb de ce nu știu cine sunt și îmi răsună în minte titlul unui eseu pe care l-am citit în august când totul părea mai bine (doar părea).
Zicea că totul se așază. Trebuie să am răbdare.
Deocamdată sunt

verile când pierdeam vremea pe străzile pline de gropi din orașul meu mic,
vinerile din liceu rezervate pentru a doua mea familie,
diminețile răcoroase când întârziam la facultate
și tot aveam timp de o țigară în curte,
zilele când pun pe mine hainele de adult și mă prefac că știu ce fac.

Dar e ok. Aud în fiecare zi „Am încredere în tine!”
și poate așa o să am și eu.

 

*alt fel de parazit*

Te plimbi singură prin întuneric. Așa se simte. Când cineva îți spune că poți mai mult, deși ești extenuată.
Nu te-ai străduit îndeajuns de tare. Nu ți-au transpirat palmele și nici nu ai stat trează până la 4 dimineața când toți ceilalți au făcut-o.
În clasa a doua când ai ridicat mâna, convinsă că știai răspunsul corect – CORECT – profesorul a râs de tine. La 22 de ani tot nu te lasă mama să gătești singură acasă. Sigur n-o să te descurci. Nu te lasă ea sau tu? Ai crescut convinsă că trebuie să faci mereu ce e corect. Dacă greșești, it’s over. Pe cine nu vrei să dezamăgești?
Ți-a zis cineva că joci teatru? Nu. Ți-a zis cineva că nu vei reuși singură? Nu. You are your own bully.
Când ai trăit înconjurată de micro agresiuni nevinovate – ZIC EI – cum să nu crezi că au dreptate? Când puținele tale momente de certitudine sunt zdrobite sub tălpile pantofilor lor jegoși și urâți, cum să nu le dai dreptate?
E periculos să fii plină de speranță. E periculos să ai încredere în tine.
Ce vor spune ceilalți? Ce va spune șeful tău când află că, de fapt, nu știi să faci o campanie? Ce contează, de fapt? Să îndeplinești așteptările mamei? Ale tatălui? Ale profei de la facultate? Sau să scuturi de pe spate parazitul ăla și să începi să trăiești?


*good place/bad place*

Ce-i după poarta asta mare
După ce alergi prin ceața deasă
Haotic
Cu ochii mijiți pentru că ți-ai uitat ochelarii acasă
Și ți-ai pierdut și lentilele.
Ce-i după pădurea asta întunecată
Prin care încerci să-ți faci drum
După ce ai căzut în prăpastie și te-ai zgâriat pe coapse și pe mâini.
Ce-i după vârful ăsta de munte
Plin de zăpadă care stă să se prăbușească
La cel mai mic zgomot.
O frunză căzând din copac
Un gâfâit prea puternic
O sticlă îngrămădită în grabă în rucsacul negru
Tu căzând în prăpastie.
Iei două bețe în mâinile pline de noroi
Îți pui rucsacul rupt în spate
Și zici „Doamne-ajută!”
Iar îți lași viața-n mâinile Lui.
Ce e dincolo de apa asta verde
Care te cuprinde
Pe la glezne și încheieturi
Pe la talie și gât
Și nu-ți dă drumul nici când îl strigi pe El.

Crezi că ai scăpat?
Crezi că ai ajuns într-un loc mai bun?
Ești tot acolo
În ceață
În pădure
În prăpastie
În apă
Și acolo vei rămâne
Singură.

*nu ți-e rușine*

În apartamentul de la etajul 2 e o altă lume.
Aici sunteți voi 3, trăiți, mâncați, dormiți singuri.
În apartamentul de la etajul 2 ai trăit toată viața
până la 19 ani. Apoi ai început altă viață.
În apartamentul de la etajul 2 ai jucat teatru.
„Ești atât de responsabilă! Te-au crescut bine ai tăi.”
Când ai ieșit din apartamentul de la etajul 2
Ți-a fost frică
Să mergi singură cu metroul,
Să întârzii la cursuri,
Să ieși la întâlniri cu străini,
Să ai vreo restanță („Vezi dacă te grăbești? Normal că nu iei 10!”),
Să-ți uiți telefonul în vreo cafenea,
Să rămâi fără bani până-ți trimit ai tăi.
Când ai ieșit din apartamentul de la etajul 2
Ai tăi au fost cu tine peste tot.
În farmacii când răceai și nu știai ce pastile să iei,
La cursuri când îți era prea frică să vorbești („Gândește-te de două ori înainte!”),
Până și atunci când ai demisionat de la primul job („Asta e… Ne descurcăm.”)

Frica asta pe care-o vezi în oglinda mică de la baie dispare
încetul cu încetul
ca amintirea primei clipe când ți-ai simțit obrajii arzând după ce ai rostit cuvinte nepotrivite.
Frica asta pe care o ții ascunsă în buzunarul de la spate al pantalonilor te părăsește
încetul cu încetul
până faci 22 de ani.

În apartamentul de la etajul 8 e lumea ta.
Aici stai tu, plantele pe jumătate moarte și teancurile de cărți.
Când ieși din apartamentul de la etajul 8
Nu ți-e frică
Să nu-i suni pe ai tăi în fiecare zi,
Să o întrebi pe doamna de la magazin unde găsești nuci,
Să mergi singură pe strada întunecată către metrou,
Să ții pe cineva de mână.
În apartamentul de la etajul 8 poți să plângi când vrei,
Să râzi, să dansezi, să greșești, să înjuri, să urăști sau să iubești fără să te simți urmărită de ochii ageri alor tăi.
Te mai gândești, din când în când, la apartamentul de la etajul 2 și zici că poate a fost totul în mintea ta.
Apartamentul de la etajul 2 nu e cel mai rău loc din lume.
E doar un „acasă”, dar nu e apartamentul de la etajul 8.

 

*abia am început*

Poate n-ar trebui să faci pe plac tuturor. Poate n-ar trebui să eviți conflictele atât de des.
Poate n-ar trebui să te ascunzi în bârlogul pe care l-ai creat într-un colț de sufragerie
în timp ce lumea-ți bate-n ușă.
Poate ar trebui să construiești o mașină a timpului, să te întorci în copilărie și să-ți dai seama ce te-a făcut să devii așa.
Poate ar trebui, de fapt, să-ți iei inima-n dinți și să mergi odată la terapie. Sau poate ar trebui să spui mai des ce te deranjează.

Cred că așa o să fac.

Imediat ce reușesc să-mi învăț toți martorii de bord –
Verifică self-esteem-ul. Verifică impostorul. Verifică inima care bate prea repede uneori. Verifică problema aia de atașament. Verifică problema aia de comunicare.

Verifică, verifică, verifică.

Într-o zi o să mă trezesc,
Ca mașina când o scot din parcare după 3 săptămâni de zăcut.
Până atunci, mă voi fi odihnit destul
Și, odihnită, voi curăța frunzele lipite de parbriz și geamurile murdare și voi porni la drum.
Direcția self love.
Până ajung acolo, trebuie să uit orice gând urât în benzinării sau să-l înlocuiesc cu realități – nu sunt singură, nu joc teatru, nu am rămas fără timp.
Nu știu nici pe unde merg sau cât mai durează.
Nu vreau nici să-mi pun limite.
Vreau să merg în ritmul meu
Pentru că azi știu mai multe decât ieri chiar dacă nu mi se pare.
Încerc să fiu mai bună cu mine cu fiecare kilometru pe care-l parcurg. Încerc să aflu mai multe despre mine cu fiecare minut petrecut singură în mașina mea prea mică.
Încă mai am timp. Nu mă grăbește nimeni. N-am decât 22 de ani.

zi-mi cine să fiu ca să îți arăt cine sunt

de Alina Fluțăr

mi-a zis că vede ceva în mine.
și l-am crezut.
mulțumesc pentru curaj
aveam nevoie de libertate, totuși.
uneori îmi vine greu să cred
că cineva, acum 6 ani,
a prezis cine vreau să fiu acum
fără să știe
cine eram sau sunt eu, de fapt
știind doar cine crede el că sunt.

nu vreau să mă întorc la 14 ani unde mi-era frică să scriu și să spun ceea ce gândesc. Dar nici nu vreau să îmi amintesc cine m-a încurajat să încep să scriu. Genul de persoană pe care trebuia să îl urăsc cu toată ființa mea, dar pe care l-am admirat pentru o perioadă. Mi-a fost dificil la început să îmi susțin principiile și să și accept oamenii din jurul meu, care susțineau fix opusul. Dar se pare că nu am încetat și nici nu cred că o să încetez prea curând să întâlnesc acest tip de oameni.

au fost puțini profesori de-a lungul anilor de liceu pe care îi înțelegeam, sau cu care mă înțelegeam. Însă profesorul de religie a avut tot timpul un loc special în sufletul meu, chiar dacă în majoritatea timpului ne certam. Dar tot e fucked up, pentru că el era un homofob, misogin, probabil rasist, cu principiile înrădăcinate în religie. Poate era figura paternă pe care n-am avut-o niciodată crescând sau validarea academică de care aveam nevoie. Cert era că ne-am înțeles, într-un mod neobișnuit.

și am avut discuții despre Eminem și subiectivitate
muzică satanică și opinii
despre adrenalină și minuni
despre credință și despre păcate.
uneori în contradictoriu
uneori încercând să fim de acord.

dar a fost omul care mi-a descoperit o pasiune pe care acum vreau să o fac centrul universului meu. A venit la mine după ora de religie și mi-a zis că îi place că am opinii, că ar trebui să le exprim mai mult, când mie mi-era frică până să și ridic mână la școală. Mi-a zis că am ceva de spus și să o fac. Mi-a dat încredere în mine. Așa că am împrumutat de la el atitudinea sarcastică și am transpus-o într-un articol ironic despre voluntariat.

i’m on top of the world
și tu care m-ai adus aici
mă tragi de picior
și mă lași să alunec în jos
și mă bagi în pământ
și mă lași acolo

dar apoi mi-a spus că am o voce prea politică. Și la 14 ani n-am înțeles la ce se referă. M-am gândit că sigur eu greșesc și el are dreptate. Era persoana autoritară, superioară mie în grad în cadrul unității de învățământ. Avea dreptate, era un fapt. Și acest joc de putere m-a afectat mai mult decât aș fi putut să cred. Pentru că în anii în care tu te formezi și te modelezi ca persoană, trebuie să ai grijă pe cine asculți. Copilul de 14 ani din mine era prea nesigură pe ea ca să creadă că poate avea o voce politică.

a construit ceva din mine
doar ca să distrugă tot
într-un râs ironic
și un „cine ești tu să zici asta despre oameni?”.
am făcut un lego
dar el mi-a luat toate jucăriile
și m-a lăsat să mă întreb
de ce merit asta

pentru că ce mi-a oferit el atunci nu a fost critică constructivă. A fost un început de care mie mi-a fost frică toată viața, dar am acceptat provocarea lui. Doar ca el să îmi spună că trebuie să îl refac cu totul pentru că impun ceva prin modul meu de a scrie. Și mi-a luat 5 ani să realizez că vreau să impun ceva prin modul meu de a scrie. Vreau să mă exprim pe mine, ce cred eu și cum cred eu.

mi-a zis că am o voce prea politică
dar a uitat că sunt femeie
și că n-am cum să fiu altfel
pentru că eu trebuie să îmi susțin valorile
la fiecare pas
fie că sunt într-un bar
sau în mediul online.
cineva îmi va provoca valorile
prin comentarii misogine
sau direct hărțuire sexuală
așa că da, îmi asum că am o voce politică
dacă asta înseamnă să îmi susțin principiile

dar după asta nu am vrut să mă mai apropii de mine când scriam. Am spus că scriu mai bine impersonal, e doar un task și atât. După ce nu mai avem nimic în comun, pot să fiu autoarea articolului fără să mă transpun cu totul în el. Și am încercat să fac asta. Dar m-am plictisit. Pentru că am realizat rapid că dacă nu are esență, nu are nimic. Pentru că mai bine îmi pun sufletul pe tavă și dau ceva din mine, ca să ajung la cineva și a atinge cumva, decât să scriu despre calorifere. Dar mi-a luat mult să accept asta. Am încercat săptămâni să scriu despre calorifere. să scriu, să scriu, să scriu. Pentru că mi-am zis că nu o să mă apropii de mine. Însă lucrul care a fost decisiv pentru a încheia această încercare de a fugi de mine a fost să aflu că persoana pentru care scriam susține PSD și este, din nou, un homofob rasist. Și cumva, acum când realizez cât de tare încercam să fug de mine și cum aș fi făcut orice ca să fiu impersonală în modul meu de a scrie, realizez și cât de tare m-a afectat un simplu comentariu.

Și totuși mă bucur că am făcut acest pas, pentru că în momentul în care drepturile mele ca femeie au fost provocate direct, am realizat că vreau să vorbesc public despre asta, că nu vreau doar să am discuții cu tot felul de misogini, ci vreau să am un spațiu al meu unde să fiu în siguranță cu opiniile mele feministe sau susținând oamenii în orice fel. Și a mai trecut o perioadă în care a trebuit să accept că sunt feministă și că vreau să scriu despre asta, că nu o să fiu „prea mult” dacă fac asta și că am voie să fac asta. Dar realizez că dacă nu erau oamenii ăștia peste tot în drumul meu, nu aș fi ajuns să scriu, sau să vreau să scriu, atât de tare.

același om
transpus într-o altă persoană
cel care m-a distrus
m-a și pus la loc
din ambiție.
and i might annoy you
dar nu mai mult decât mă enervează pe mine
să trăiesc într-o lume
pe care voi încercați să o controlați
cu tot cu viața mea și ce fac eu cu ea

și acum nu pot să fac altceva decât să mă bucur că am șansa cumva să scriu despre mine, experiențele mele și cum m-au format sau opiniile mele și cum le-am format. Pentru că vreau să susțin oamenii care au nevoie, pentru că vreau să susțin accesibilitatea la drepturi umane pentru toată lumea, indiferent de cum arăți și cine ești.

Irina Petre

Vrea doar să scrie, să vadă filme proaste și să cerceteze cazuri paranormale. Din când în când, decide să nu mai bea ~atât~ de multă cafea (fără succes). Curând va reuși să aibă grijă de plante și să respecte deadline-urile.

Alina Fluțăr

Am aproape 21 de ani și nu știu ce fac cu viața mea, dar un lucru știu sigur: o sa continui să scriu despre experiențele pe care le-am trăit și pe care unii nu ar vrea să le audă. Aș spune mai multe, dar deja sunt oversharing prin articolele mele.

Daria Cojocar

Sunt studentă în an terminal la Design Grafic, ilustratoare și tattoo artist independent. Încerc să creez un spațiu cât mai safe & accepting & incluziv atât pentru tatuat, cât și redat prin ilustrațiile mele și în mini-universul din ele. @virginmojitto

Poezie • Proză
Taguri: , , , , , , , ,
Meniu