Consimțământ. Între lume și mine. Între mine și mine

de Alice Monica Marinescu

Contribuție vizuală: Smaranda Ursuleanu

*** E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni de violență sexuală, hărțuire, viol. ***

Consimțământul e o negociere sau o verificare?
E o formă de protecție, sub învelișul căreia să fim în siguranță, sau un labirint care începe între mine și mine, iar apoi se extinde și mai întortocheat între mine și lume?

Context și istorie

Noțiunea de consimțământ a fost definită și redefinită de-a lungul vremii. În spațiul profesional, în domenii precum medicina, cercetarea, dreptul și filozofia, a fost dezvoltat conceptul de „consimțământ informat”. „Consimțământul informat”, în domeniul medical, presupune ca persoana care își dă acordul pentru o anumită procedură să fie în deplinătatea facultăților mintale – să aibă capacitatea de înțelegere asupra a ceea ce urmează să i se întâmple, cât și a tuturor implicațiilor, riscurilor și consecințelor viitoare ale procedurii. „Consimțământul informat” este folosit și în alte contexte. În demersuri de cercetare socio-științifice, de exemplu, acordul participanților implicați trebuie precedat de informarea acestora cu privire la procedurile de cercetare, într-un mod care să asigure o înțelegere deplină asupra întregului demers. Discuțiile etice în jurul acestei sintagme au început să capete greutate în mediile profesionale, târziu în secolul XX, și poate din această cauză, există încă atâtea dezbateri și neînțelegeri în felul în care definim consimțământul și practicile pe care le implică în mai multe sfere ale vieții.

De-a lungul istoriei, discuțiile despre consimțământ în relații sexuale aveau un singur focus: vârsta. Vârsta legală de la care poți consimți în privința interacțiunii sexuale a crescut, pe final de secol XIX și început de secol XX, de la 10-12 ani la 16-18 ani, în funcție de stat. Fiind centrat pe vârstă, consimțământul delimita statutul de copil de statutul de adult. Vârsta de consimțire ținea de momentul în care fetițele erau pregătite „biologic” pentru reproducere și, implicit, pentru căsătorie. Odată cu începerea dezvoltării funcțiilor sexuale se presupunea că o persoană e capabilă să consimtă în ceea ce privește relațiile sexuale, în ciuda faptului că majoritatea căsătoriilor timpurii erau aranjate de familie, iar consimțământul tinerilor miri nu conta prea mult, nici măcar cu privire la căsătorie. Faptul că o persoană ajungea la vârsta la care „putea consimți” de fapt echivala cu aceea că „trebuia să consimtă”, mai ales în cazul fetelor și femeilor.

Noțiunea de „consimțământ” în relațiile intime a fost tratată cu superficialitate secole la rând, în dauna femeilor, dependente economic de soț, care erau educate în spiritul servitudinii față de acesta, și pentru care sexul făcea parte din datoriile de soție. Plăcerea sexuală feminină era desconsiderată și stigmatizată. Sexualitatea feminină a început să fie tematizată timid abia în anii ’50, odată cu apariția cărții biologului american Alfred C. Kinsey, Comportamentul sexual al femeilor, în care intervieva 6000 de femei cu privire la masturbare, orgasm și sex, înainte și după căsătorie.

În România, în prezent, vârsta legală a consimțământului este 16 ani și a tot fluctuat, în ultimii 10 ani, pe spectrul de la 13 la 16 ani, stârnind dezbateri aprinse. Fiind vorba, totuși, de persoane minore, legea prevede posibilitatea pedepsei cu închisoarea în funcție de raportul de putere. Astfel „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, între 16-18 ani, se pedepsește de la 2 la 9 ani de închisoare dacă făptuitorul este rudă, paznic, doctor, profesor, instructor sportiv, preot sau dacă victima este incapabilă de consimțământ, are handicap ori este dependentă de făptuitor.” Iar, dacă ne uităm la semantică, Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește cuvântul „consimțământ” prin termenii încuviințare, aprobare, asentiment – un „acord de voință a persoanelor care încheie un contract”.

La nivel global, pe lângă reglementările legale, care vizează protecția minorilor, alte abordări teoretice față de consimțământul sexual s-au dezvoltat abia spre finalul anilor ’90. În mediul academic, s-a conturat un discurs despre consimțământ, care să ofere o definiție mai complexă termenului și să sintetizeze noi modele de practică a sa.

Pare simplu și clar. Dar ce fel de „acord de voință” e necesar în relațiile intime?

Când trecem în spațiul privat, lucrurile tind să fie mai ambigue, deși conceptul de „consimțământ informat” a fost preluat cu aceeași strictețe și rigiditate ca în mediile profesionale. În practicile BDSM, de exemplu, consimțământul informat joacă un rol foarte important în prevenirea abuzurilor și necesită o informare foarte clară, riguroasă și progresivă în legătură cu fiecare acțiune sexuală întreprinsă.

Și totuși, cum se „încheie un contract” în interacțiuni sexuale, într-o societate în care sexualitatea e tabu, învăluită într-un aer de mister presărat cu multă rușine și vinovăție? Când intervin dorințele noastre cele mai profunde, plăcerea fizică, teama de respingere, sexualități marginalizate, condiții de sănătate mintală, având în fundal morala creștină și hipersexualizarea din mass-media, lucrurile tind să se complice.

Din poziția unei persoane care nu a avut parte de educație sexuală sau de vreo formă de educație în ceea ce privește consimțământul sexual, cred că pentru a-l înțelege trebuie să vorbim întâi despre sexualitate, despre limite personale și să privim la ce am primit în copilărie, în relațiile de bază, de la părinți sau rude de referință. Mă uit la felul în care (n-)am învățat despre consimțământ când eram mică și felul în care se vorbește astăzi despre această practică. Pentru a putea consimți în relații de prietenie, în relații intime și, cu atât mai mult, în interacțiuni sexuale, e necesar să ne dăm voie să spunem nu convins și da convins. Să știm ce vrem și ce nu vrem. Să ne cunoaștem limitele și să fim eliberate de frici și presiuni.

Într-o societate în care sexualitatea femeilor e echivalată cu frivolitatea, promiscuitatea și depravarea, poate fi greu să spui da.
Într-o societate în care revenge porn e o practică de pedepsire a femeilor, folosind corpurile și plăcerea lor în scopuri de umilire publică, e comun să spui da, și în același timp, să te temi de consecințe și să regreți.
Într-o societate în care copiii (în special fetițele) sunt obligați să accepte atingeri de la toată lumea – pupici, ciupituri, îmbrățișări – că altfel „ești urâcioasă și nesuferită”, e greu să-ți definești limitele personale. E greu să spui nu, fără să simți frică, presiune, amenințare, fără să te simți vinovată sau datoare să faci pe plac celorlalți.

Coerciția și cultura violului 

Consimțământul trebuie să fie voluntar și exclude mecanisme de convingere – a convinge înseamnă a constrânge. Constrângerea sexuală sau coerciția sexuală reprezintă o formă de agresiune sexuală. Există multiple tactici de constrângere sexuală prin manipulare psiho-emoțională, cum sunt șantajul, amenințarea (explicită sau implicită), învinovățirea, oferirea de substanțe narcotice sau alcool, cu scopul de a stimula dezinhibarea.

Coerciția sexuală se manifestă în general sub forma presiunii verbale și emoționale și se întâmplă frecvent ca persoana aflată într-o situație de constrângere sexuală, să cedeze din teama că manipularea și presiunea emoțională vor escalada în agresivitate sau violență fizică. Coerciția sexuală este foarte comună în relațiile romantice, dar poate avea loc și între cunoscuți, prieteni, colegi, la o petrecere, la facultate sau în orice alt context.

Există multe moduri prin care un partener sau o persoana cu care nu avem o relație intimă poate încerca să ne determine să facem sex, după ce am refuzat deja acest lucru. Poate apela la o atitudine cicălitoare, foarte insistentă, care cere multe explicații și justificări, ne poate pedepsi prin privarea de afecțiune, ne poate jigni sau umili, poate folosi complimente în exces pentru a-și justifica interesul, dorința sexuală sau incapacitatea de a accepta refuzul, ne poate apăsa butoanele rușinii sau ale vinovăției, prin reproșuri și șantaj emoțional, sugerând sau demonstrând că e ceva în neregulă cu noi pentru că nu ne dorim interacțiunea sexuală; poate implora, poate plânge, folosindu-și propria vulnerabilitate ca unealtă prin care să constrângă. Sigur că nu întotdeauna aceste mecanisme sunt conștiente sau premeditate, ci pot fi mai degrabă în strânsă legătură cu frica de respingere.

Oamenii au nevoia biologică de a aparține, iar de aceea un refuz poate fi perceput ca ceva dureros. Noile respingeri pot chiar reactiva sentimentele trăite cu ocazia unor respingeri mai vechi, inclusiv traume din copilărie. Este rezonabil să vrei să eviți durerea unui „nu”. Problema este că încercând să eviți durerea, poate fi ușor să ignori sentimentele celeilalte persoane sau să nu îi recunoști nevoile. Consimțământul înseamnă respectarea nevoilor și limitelor celeilalte persoane, fără a o presa să se răzgândească. Nu înseamnă doar să auzi un „nu”, ci și să creezi un spațiu ca cineva să dea „nu” ca răspuns, luând întotdeauna acel „nu” ca răspuns final. Trebuie să fim conștienți de modul în care răspundem la respingere, și să respectăm mereu dreptul la autonomie corporală al celeilalte persoane.
 — Girl Up Romania, „Frica de respingere și consimțământul

A constrânge pe cineva să spună da nu înseamnă că au consimțit, ci intră în spectrul agresiunilor sexuale. Studiile psihologice indică la victimele coerciției sexuale manifestări de anxietate, depresie și PTSD (tulburare de stres post-traumatic) la intensități similare cu victimele violenței sexuale (definită de aceste studii ca acte care au implicat folosirea violenței fizice).

„Cultura consimțământului” se află în opoziție cu ceea ce numim „cultura violului”. Pentru a înțelege cultura consimțământului mai bine, este important de menționat că excludem din conversație agresorii sexuali intenționali, care recurg la violență fizică pentru a forța un act sexual și regăsesc plăcere în a subjuga alt corp. Aceste cazuri reprezintă doar un segment de agresiune și nu au loc sau relevanță în discuțiile din jurul ideii de consimțământ – în care căutam să trasăm reguli pentru interacțiuni oneste, etice și sănătoase – și reprezintă, din păcate, doar o fațetă a culturii violului.

Cultura violului este produsul unei culturi normative, a unor politici și discursuri ale elitelor sau ale mass-media care promovează misoginia, glumele și comentariile hărțuitoare, obiectifică și hipersexualizează femeile, dar și fetițele, impune roluri de gen fixe și tradiționale, consolidează inegalitățile de gen și nu numai, și plasează masculinitatea agresivă și colonizatoare la vârful piramidei sociale.

Cultura violului ne spune că a face sex înseamnă „a câștiga” și a nu face sex înseamnă „a pierde”.
— Girl Up Romania, „R*ape Culture. Cultura v*olului vs. cultura consimțământului

Într-o astfel de cultură, clișee de tipul: „ea zice că nu, da’ de fapt vrea”, „unele se lasă greu, le place să insiști până se dau brazdă” sau „un bărbat adevărat nu întreabă, trece la acțiune” au reprezentat ghiduri de comportament pentru tinerele generații, ducând la proiecții foarte distorsionate despre relațiile interumane și sexuale sănătoase și implinitoare.

În opoziție, cultura consimțământului ar arăta altfel. S-ar baza pe premisa că corpurile altora nu sunt ceva de controlat sau câștigat, că autonomia personală trebuie respectată, că a simți dorință nu înseamnă a nu avea control asupra ei.

O privire asupra celor mai răspândite modele actuale de consimțământ

Avem nevoie de un grad foarte ridicat de conștientizare și informare despre traumă și de o înțelegere profundă a modului în care contextul socio-politic afectează anumite categorii de persoane, pentru a putea acționa autentic, onest, în concordanță și coerență cu propriile valori și dorințe, în relațiile intime.

Astfel, să cerem consimțământul „ca la carte” poate reprezenta o provocare, o dificultate, poate veni cu o încărcătură emoțională de amenințare sau angoasă. La „carte” teoria e clară, la prima vedere. Criteriul vârstei legale este explicit și nenegociabil. Există ghiduri multiple despre tipurile de consimțământ existente, cu formule de a cere consimțământul, cu ingrediente care stabilesc că am obținut consimțământul sau cu semnale de alarmă că nu l-am obținut și că ne aflăm pe un teren nesigur. Avem termeni și putem numi ceea ce ni se întâmplă – autonomie, consimțământ entuziast, clar, coerent, voluntar, verbal, limite, intenții… comunicare. Materialele de informare despre consimțământ vin cu indicații foarte clare și precise despre pașii care trebuie urmați în toate relațiile intime (de multe ori comasate, ca și cum ar fi totuna dacă sunt de lungă durată, sporadice sau punctuale), pentru ca ele să se desfășoare în parametri consensuali și să prevină situații traumatice, abuzuri sau regrete, în cele din urmă.

Consimțământul poate fi verbal și non-verbal dar, în astfel de materiale, accentul se pune pe cel verbal, care este prezentat ca fiind întotdeauna de preferat. Așadar, persoana care inițiază interacțiunea este prezentată ca având întotdeauna responsabilitatea de a cere consimțământul (verbal) – „pot să îți fac…?”, „pot să te…?”, „pot să…?”.

Pe lângă cuvinte, limbajul corporal, tonul, gestica și mimica joacă un rol foarte important, dar pentru că nu știm să descifrăm adesea codurile corporale, pentru că nu primim o educație care să ne învețe să ne ascultăm propriile corpuri și pe ale celorlalți, modelul de consimțământ instrucțional pare să fie cel care predomină. Da-ul trebuie să fie clar și entuziast. Da-ul trebuie să aibă coerență și consistență, ceea ce presupune a avea întotdeauna luciditate și claritate mentală.

În situațiile care implică consum de alcool sau alte substanțe psihotrope, nu mai putem vorbi de niciun fel de consimțământ, conform acestor modele mai rigide.
Acest punct este controversat, dar merită toată atenția, având în vedere cultura de consum de alcool sau droguri ușoare foarte răspândită în rândul tinerilor și adolescenților.
Pe de o parte, ar fi poate un principiu sănătos să nu inițiem, să nu încurajăm, să nu intrăm în niciun fel de interacțiuni sexuale sub influența substanțelor, dar de foarte multe ori apelăm la substanțe tocmai pentru a ne putea apropia intim de alți oameni, pentru a ne dezinhiba și elibera de toate constrângerile sexuale în care societatea ne-a încorsetat. Această eliberare vine, în schimb, la pachet cu o serie de riscuri: să ne cauzeze tulburări de percepție, să devenim insensibili sau confuzi cu privire la semnalele pe care le transmit alte persoane sau să ne pierdem cunoștința, devenind foarte vulnerabili.

În cea mai răspândită paradigmă actuală, alte aspecte referitoare la un răspuns pozitiv vizează punctualitatea acțiunii. Da-ul trebuie să fie specific și repetitiv, ceea ce înseamnă că trebuie să fim permanent conștienți de ceea ce vrea sau nu vrea cealaltă persoană și să cerem reasigurări. Procesul interogativ necesită repetitivitate, pentru a preveni situațiile în care persoana care a consimțit s-a răzgândit și nu semnalează acest lucru. O persoană se poate răzgândi odată sau de mai multe ori, oricând pe parcursul interacțiunii intime și sunt o multitudine de semnale și cuvinte cheie, care necesită vigilență.

Aceste modele de informare despre consimțământ încearcă să ia în calcul cât mai multe scenarii care implică dezechilibre de putere, vulnerabilități sau condiții mentale neurodivergente, și sunt frecvent însoțite de un ton grav sau alarmant, cu scopul creșterii gradului de conștientizare și al prevenției față de accidente (prin accidente ne referim la situații cu potențial abuziv create neintenționat), pot părea ușor rigide și lipsite de context și pot pune și mai multă presiune emoțională, atunci când persoanele sunt lipsite de experiență. Vom elabora.

A da permisiunea vs. a acționa cu agency

Billie Rose (membru al Comunității de Sfori Queer, intervievată în cadrul acestui demers de cercetare) chestionează beneficiile acestor modele de informare, pornind de la felul în care se formulează cererile:

Am o problemă cu genul ăsta de formulări: „pot să te iau în brațe? Pot să îți fac…? nu știu ce? Îmi dai voie să te… ?”. Mi se pare că formularea asta, în sine, întărește niște idei foarte greșite despre sexualitate, în care cineva îi face ceva altcuiva și ăla zice da sau nu, care nu e un act colaborativ. Acestte las să mă…creează probleme neintenționate și consolidează ideea unor roluri tradiționale de gen, în care un bărbat merge la o femeie și zice: „mă lași sa te pup?”, iar ea, pasivă, zice „da, pupă-mă!”, ca și cum pupatul nu e un gest în doi. În comunitatea BDSM, tipul ăsta de consimțământ e foarte bun, pentru că majoritatea activităților așa sunt – există un do-er (emițător) și un receiver (receptor) cineva dă o palmă, cineva o încasează, dar în sexualitatea vanilla, tipul ăsta de consimțământ mi se pare nepotrivit.

Billie dă ca exemplu pozitiv abordarea lui Quill Kukla, filozoafx americano-canadianx, profesoarx de filozofie la Georgetown University și cercetătoarx la Institutul de Studii Etice din Kennedy. Este cunoscutx pentru lucrările sale în bioetică, analiză epistemologică, filozofie a limbajului și filozofie feministă. Kukla propune un tip de consimțământ pe bază de invitație – ai vrea să ne sărutăm?, ai vrea să ne luăm în brațe?

Observați că nu folosesc expresia larg răspândită „a-ți da consimțământul”, pentru că în viziunea mea, a consimți nu înseamnă să-i dai cuiva permisiunea să-ți facă ceva, ci implică să acționezi cu agency [autodeterminare, în conformitate cu propria identitate, n.t.] în permanență”.
— Quill Kukla, „A Nonideal Theory of Sexual Consent”
(Toate citatele din Quill Kukla sunt traduse de mine.)

Billie crede că e o diferență minoră, dar care face situația pozitivă:

Pentru că e zona asta gri, în care faci ceva cu cineva și poate deveni stresant că poate nu îi place sau că ceva o să fie nasol și angoasa asta e intensificată de formularea: „pot să îți fac…?”.

O invitație care presupune colaborare are o aură pozitivă în viziunea lui Billie, și vine cu mai puțină presiune, decât formularea unei cereri care pune accentul pe roluri binare de tip emițător-receptori, și atât acceptul, cât și refuzul, sunt mai ușoare. Devine mai mult despre persoana care răspunde invitației și mai puțin despre cea care o lansează, și prin urmare, e mai ușor de receptat fără resentimente, atunci când e vorba de un nu:

Consimțământul ăsta instrucțional de tip „pot să te, să îți fac, să-ți bag…”, presupune foarte multă muncă emoțională. E o muncă uriașă și să întrebi, dar și să răspunzi.

„Autonomia noastră nu e totul sau nimic, ci un continuum”

Quill Kukla analizează modele existente de consimțământ chestionând condiția ca o persoană să aibă autonomie absolută pentru a putea consimți în relații sexuale. Enumeră modurile în care autonomia noastră este, cel puțin parțial, compromisă, temporar, permanent sau fluctuant și lansează o direcție de analiză centrată pe distincția clară dintre autonomie și agency (autodeterminare circumstanțială):

Autonomia noastră nu e totul sau nimic, ci un continuum. Aproape mereu acționăm cu autonomie parțială și autonomia noastră fluctuează în funcție de context. Compromisurile față de autonomia noastră absolută reprezintă norma, și nu excepția. Putem fi compromiși în capacitățile intrinseci ale autonomiei noastre, temporar sau permanent, prin demență, alcool, epuizare sau traumă. Aceste lucruri ne pot submina capacitatea de a face o alegere complet autonomă de a participa la interacțiuni sexuale. Putem fi, de asemenea, compromiși de factori externi: putem fi prinși într-o relație de putere, în care persoana cu care luăm în considerare să facem sex are prea mult control asupra noastră, pentru ca alegerile noastre să fie cu adevărat libere. Sau ne putem afla într-un context dezorientant, pe care nu-l înțelegem, luând în considerare să facem lucruri ale căror detalii sau consecințe nu le putem anticipa sau evalua. 

Capacitățile noastre sunt finite și vulnerabile. Autonomia noastră poate fi compromisă și este compromisă, tipic, de relații de putere și de subordonarea noastră față de cei din jur, de capacitățile noastre finite și imperfecte, de internalizarea reprezentărilor normative, care ne influențează și distorsionează alegerile, de presiuni și dependențe variate care compun contextul în care ne aflăm. Deci, dacă insistăm că un consimțământ real cere autonomie absolută, atunci practic nicio interacțiune sexuală nu e consensuală. Acceptând asta cu consecvență, ar transforma noțiunea de consimțământ în ceva inutil sau ar echivala toate experiențele sexuale cu violul și niciuna dintre aceste perspective nu este utilă. Deci trebuie să înțelegem cum poate fi sexul consensual și etic acceptabil chiar dacă participăm la el în condiții de autonomie compromisă. 

Pentru Kukla, conceptul de agency relațional, inspirat din teoriile lui Hilde Lindenmann (bioeticiană și profesoară de filozofie la Michigan State University), se referă la modul în care identitatea, preocupările și valorile centrale ale unei persoane sunt recunoscute, validate și acomodate de cei din jur. Consimțământul dat de o persoană, în condițiile în care identitatea sa, setul de valori, rolurile cu care se identifică sau activitățile esențiale pentru sinele său nu sunt recunoscute și încurajate (când agency-ul îi este invalidat), nu este valabil, deoarece persoana nu are contextul propice de a acționa autentic, în conformitate cu personalitatea sa.

Un astfel de context împinge persoane deja fragile, într-o poziție și mai vulnerabilă, și are un potențial de abuz foarte ridicat. Dând ca exemplu persoanele cu demență din cămine pentru vârstnici, Kukla observă că abordările care neagă, minimizează sau patologizează nevoile sexuale ale unor categorii de persoane (precum vârstnicii, a căror sexualitate e predominant tabuizată și stigmatizată) amenință agency-ul sexual al acestora și le vulnerabilizează suplimentar. Teoreticianx consideră că rezidențele pentru vârstnici care nu oferă posibilitatea de a avea interacțiuni sexuale, prin privarea de spații intime, prin lipsa totală de deschidere față de aceste nevoi, creează un spațiu antangonizant care predispune persoanele cu capacități cognitive fluctuante, la situații de abuz și interacțiuni sexuale non-consensuale.

Un astfel de mediu antangonizant împovărează și îngreunează posibilitatea cuiva cu capacități fluctuante de a acționa consensual. Astfel, Kukla militează atât pentru recunoașterea și validarea nevoilor sexuale ale diverselor categorii de persoane cu autonomia compromisă, cât și pentru creearea unor spații și practici în care nevoile să fie împlinite satisfăcător și consensual, ceea ce înseamnă, de fapt, susținerea agencyului acestor persoane.

Îndepărtarea de modelul consimțământului entuziast

Modelul de consimțământ entuziast conține această idee ușor de cuprins, că sexul consensual legitim necesită entuziasm. Dar eu cred că e important să putem consimți în mod legitim la acte sexuale față de care ne simțim ambivalente, sau că putem agrea asupra unor interacțiuni intime doar pentru a oferi plăcere unui partener, spre exemplu. Putem consimți să facem sex când nu avem neapărat chef, cum putem consimți să ne uităm la un film fără să avem prea mare chef. Persoane asexuale și lucrătorx sexualx se opun ideii că nu-și pot da consimțământul în mod legitim pentru interacțiuni sexuale, în absența entuziasmului în jurul acestor interacțiuni.
— Quill Kukla, „A Nonideal Theory of Sexual Consent

În sensul dezvoltării unor practici posibile în condiții non-ideale, Kukla chestionează ideea de a nu face sex cu anumite persoane din cauza condiției sau a contextului vulnerabil în care se află:

Una dintre modalitățile principale prin care putem ajuta pe cineva să-și păstreze agency-ul, când acesta este fragil, este prin a fi cu adevărat receptive dacă dorințele pe care le exprimă sunt în concordanță cu modelele și valorile sale sau cu percepția de sine. Este de datoria partenerxlor persoanelor vulnerabile să nu exploateze ceea ce ar putea fi un impuls pasager care nu se bazeză pe sinele său. E foarte important să ne amintim ceva ce ne amintim destul de rar: că nu există un motiv general (aplicabil în toate contextele) să presupunem că protejăm mai mult agency-ul unei persoane dacă nu facem sex cu ea, decât dacă facem sex. (Acesta fiind și un motiv parțial pentru care nu mă convinge ideea că consimțământul sexual este o întrerupere a datoriei implicite și permanente de a nu face sex cu acea persoană). 

Este absolut posibil ca cineva să-și dorească în mod autentic o interacțiune sexuală și ca acea interacțiune să fie în conformitate cu sinele și valorile sale, în ciuda faptului că ar putea fi într-o ușoară stare de beție sau ar putea avea tulburări de memorie sau capacități reflexive limitate, dacă au mai puțină putere decât partenerul lor sau dacă sunt captive într-un sistem normativ misogin care le desconsideră plăcerea sexuală. Un partener bun poate apela la o atenție receptivă, la o înțelegere nuanțată a trecutului partenerului, la un context material potrivit, la niște condiții clare de întrerupere a interacțiunii intime, ș.a. pentru asigura stabilitatea și siguranța necesară pentru ca celălalt să-și poată exercita puterea de autodeterminare (agency-ul)..

În condiții haotice, non-ideale, de autonomie compromisă, Kukla sugerează câteva „ingrediente” și instrumente care pot construi și permite o practică a consimțământului, cum de este, de exemplu, încrederea de fond, văzută ca premisă de bunăvoință și bunăcredință, pentru sprijinirea capacităților de autodeterminare. Autoarx explică noțiunea de încredere, ca presupunând reciprocitate – care vizează toate persoanele implicate, capacitățile și sentimentele lor cu încrederea că tuturor le pasă de siguranța, dorințele, limitele și confortul celorlalți. E de luat în considerare faptul că gradul de încredere necesară variază foarte mult de la un context la altul. O aventură de o noapte depinde de un alt tip de încredere, decât sexul într-o relație stabilă, cu o istorie în spate.

Abilitatea concretă de a opri, de a părăsi o interacțiune sexuală în orice moment fără negocieri sau repercursiuni, este alt element cheie în sporirea agency-ului. Kukla crede că toatx avem mai multă capacitate de autodeterminare (agency), atunci când ni se oferă instrumente practice, pe care ne putem baza, pentru a părăsi o situație în momentul în care dorim acest lucru, precum un cuvânt de siguranță sau un semnal prin care celălalt să știe că trebuie să se oprească și să respecte acest angajament.

Fotografie din expoziția Teoreticențe, de Mihaela Vezentan

Agency nu există în vid

Kukla nu ia în considerare doar actanții unei interacțiuni sexuale, când vine vorba de agency și consimțământ, ci pune accentul și pe condițiile exterioare. Astfel, e necesar ca persoanele implicate într-o interacțiune sexuală să aibă un context social mai larg care să nu le submineze agency-ul. Slut-shaming-ul sau normele restrictive care stabilesc cu cine putem face sex sau nu distrug fundamentul care susține autodeterminarea în interacțiuni sexuale.

În cele din urmă, Kukla vorbește despre agency epistemic referindu-se la credibilitatea persoanelor, atât una față de cealaltă, în cadrul interacțiunii sexuale, cât și în afara acestui cadru. Oamenii au nevoie să fie crezuți, în limite rezonabile, când raportează încălcări ale consimțământului. Lipsa modalităților de a semnala încălcările acestuia, subminează posibilitatea consensualității. În schimb, atunci când o persoană cu capacități reduse  – termenii originali folosiți de autoare sunt „reduced capacities” și se referă la un spectru larg de capacități intelectuale, psiho-emoționale, de decizie, limitate de diverși factori – afirmă plauzibil și coerent că sexul a fost consensual, ea trebuie, de asemenea, crezută. Mergând mai departe pe această idee, e nevoie de metode eficiente de a trage partenerii la răspundere, în situațiile în care agencyul unei persoane nu a fost respectat de partener. Acest lucru poate fi posibil doar dacă persoanele implicate au o rețea socială, care să-i sprijine sau o comunitate cu practici dezvoltate în acest sens.

Conștiința politică, fără dezvoltare emoțională, nu poate fi suficientă

Astfel, din această abordare academică, reiese că pentru a avea relații sănătoase și o practică încurajatoare a consimțământului, o conștiință politică nu este suficientă, dacă luăm în considerare condițiile non-ideale ale lumii în care trăim. Avem nevoie de disponibilitate emoțională, de o conștientizare profundă a sinelui, a propriilor bariere, a propriei condiții de sănătate mintală, cât și a celorlalți, a condiției, a barierelor și dificultăților cu care se confruntă persoanele din jur.

Dacă luăm exemplul autonomiei compromise de consum de alcool, este clar că excesul de alcool sau alte droguri poate duce la situații neplăcute și ne poate împinge atât în rolul victimei, cât și al agresorului. Nu e simplu să găsim un răspuns pentru această contradicție, dar putem aprofunda idei și practici alternative de a crea spații sigure, responsabilitate și grijă colectivă. Practica grijii și responsabilității presupune să ne cultivăm disponibilitatea de a face muncă emoțională, de a exista în spațiile și comunitățile noastre cu o conștiință ridicată față de persoanele vulnerabile.

Billie Rose susține că avem nevoie de mai multe modele de intervenție, de deescaladare și de mediere. Putem dezvolta metode de a interveni cu fermitate și blândețe, atunci când limitele personale ale cuiva nu au fost respectate. Nu vorbim aici de spiking (pus droguri în băutură pe ascuns) sau de prădători care urmăresc să hărțuiască, vorbim de contexte în care lumea are conștiința alterată și se produc accidente.

E o muncă emoțională foarte intensă, când surprinzi că se întâmplă ceva între două persoane, care nu pare deloc în regulă. Cum intervii? Ce întrebări pui, ca să nu riști să faci din ceva mic, ceva foarte mare? S-a întâmplat și la noi în comunitate acum mai mulți ani – o fată tânără și foarte entuziasmată, la un party de play, a văzut o persoană cu un lanț prins de sfârcuri, a întrebat: „pot să te trag de lanț?”, i s-a răspuns că nu și ea tot a tras. Și-a cerut scuze imediat. Și-a dat seama ce a făcut și că nu era în regulă, s-a simțit prost, și-a chestionat impulsurile și persoana cealaltă a fost ok, dar noi cei din jur am zis că vai! nu se poate!, am luat măsuri – s-o excludem! cât s-o excludem?!… și a ieșit ditamai chestia.

Uneori persoanele implicate direct ar fi mai dispuse să depășească situația, dacă cei din jur nu ar escalada. Dar eram și noi mai mici, voiam să facem totul „corect” și ne interesa foarte mult ce cred alții și cum fac alții. […] De exemplu, recent, la o petrecere la cineva acasă, cineva se făcuse pilaf-pilaf și a început să se comporte sexual față de o persoană care era leșinată. […] Multă lume era praf, dar comunitatea a acționat super prompt:nu te supăra, dar trebuie să pleci acum”. Am avut grijă de persoana care era inconștientă, când s-a trezit i-am zis: „uite l-am dat afară pe X că a făcut asta, asta și asta, l-am oprit, l-am trimis acasă, am avut grijă de tine, el nu mai are voie să vină aici acum”, și persoana s-a simțit în siguranță. El dup-aia s-a trezit, și-a dat seama ce a ajuns să facă, și-a cerut scuze, a și plâns. Ea a acceptat scuzele și n-a ieșit un scandal monstruos, cum s-ar fi putut întâmpla în trecut. Cred că a contat enorm cum am acționat noi, cu calm, cu blândețe, cu fermitate –  „prietene, acum trebuie să pleci!”, și s-a rezolvat. Și felul în care am vorbit cu ea dup-aceea a contat. Reacțiile alarmiste augumentează enorm trauma, panica, ceea ce s-a întâmplat. Lumea a acționat ferm, prompt, instant.

Billie susține că în momentul în care astfel de situații devin publice, potențialul de escaladare și de consecințe negative pentru toate persoanele implicate e mult mai mare.

Lucrurile îi vizează pe cei care erau acolo, nu trebuie să afle toată lumea, să-și dea fiecare cu părerea. Important e ce se întâmplă acolo pe loc, asta decide cursul lucrurilor. Trebuie să oprești răul. Vezi un rău: trebuie să-l faci să se oprească – încetezi acum! și dacă ai avut norocul să nu fie foarte grav, niște scuze, niște reparații minimale sunt suficiente și celălalt e dispus să le accepte, mai ales dacă vede că e susținut de comunitate, pentru că persoana afectată nu are neapărat nevoie de reparații de la cel care i-a încălcat limitele, ci de un sentiment de protecție și siguranță în interiorul comunității.

Se accentuează faptul că e important ca o persoană care a fost afectată de niște încălcări de consimțământ să știe că se află într-un spațiu sigur și de vindecare, să primească susținerea de care are nevoie, pentru a putea merge mai departe și în același timp, să nu-i fie răscolite și alimentate traumele de către cei care sunt acolo să ofere susținere.

 Un spațiu sigur nu trebuie să te alimenteze, ci să te lase să ventilezi, să te descarci, nu să te încarce mai rău.

Fotografie din expoziția Teoreticențe, de Mihaela Vezentan

De la pedeapsă la harm reduction 

Când vorbim de situații din comunitățile queer, feministe sau BDSM, e important să acordăm atenție nuanțelor, să nu presupunem că lucrurile sunt clare și simple și să chestionăm definițiile uneori limitate sau reducționiste ale consimțământului.

Kai Cheng Thom, remarcă în cartea sa I Hope We Choose Love: A Trans Girl Notes At The End of The Worlddefiniția consimțământului sexual ca „explicit, informat, repetitiv și entuziast” a fost folosită mult timp pentru a submina drepturile lucrătoarelor sexuale, a persoanelor seropozitive sau a celor diagnosticate cu alte BTS-uri cronice, a persoanelor cu diazabilități sau a persoanelor trans. Scriitoarea oferă mai multe exemple cu privire la modul în care noțiunea de consimțământ este instrumentalizată sau aduce un deserviciu anumitor categorii vulnerabile și marginalizate sistemic.

De exemplu, așa cum am menționat mai sus,în citatul din Kukla, munca sexuală – care nu bifează criteriul entuziasmului, constând în prestarea de servicii sexuale nu întotdeauna dorite și nu neapărat satisfăcătoare, este echivalată, în această paradigmă, cu un număr nesfârșit de violuri, ceea ce nu numai că subminează agency-ul lucratoarxlor sexuale, ci și hrănește discursurile aboliționiste anti sex-work și disprețul față de această categorie de lucrătorx. Alt exemplu face referire la aspectul „informării” – consimțământul informat implicând obligativitatea, de a oferi anumite informații și la felul în care această sintagmă a fost folosită pentru a incrimina persoane seropozitive care nu au divulgat condiția lor medicală partenerilor, în condițiile în care acest lucru ar fi putut duce la violență fizică și sistemică sau pentru a justifica crimele împotriva femeilor trans, care nu și-au divulgat genul atribuit de societate față de parteneri, tot de teama repercursiunilor.

Așadar, cum ne uităm la consimțământ și cum gestionăm încălcările de consimțământ în comunitățile alternative, în situații care implică persoane cu identități marginale sau discriminate sistemic? Nu se agrează ideea de pedeapsă, ci se îmbrățișează ideea de harm reduction, în sensul luării de măsuri pentru oprirea răului, și nu pentru pedepsire sau răzbunare:

Esența e să oprești ce se întâmplă, nu să pedepsești. Și să informezi persoana dacă nu era conștientă cu privire la ce s-a întâmplat, dar nu într-un mod în care să augmentezi evenimentele sau să-i răscolești posibilele traume.Treaba noastră e să oprim răul, să oferim susținere. În general, când omul e oprit la timp, nu mai face a doua oară. Cazurile în care oamenii învață sunt mult mai multe, dar cele în care oamenii nu învață sunt mult mai vizibile. Sigur, dacă o persoană nu învață și repetă aceleași comportamente nocive, excluderea totală e singura soluție. Dar nu în scop de pedeapsă, ci tot cu scopul de oprire a răului.
—  Billie Rose

Nevoi de bază: afecțiune, atingere, conectare

E necesar să înțelegem mai bine impactul traumatic al trecutului asupra unei persoane, să ne creștem capacitatea de asumare a propriilor dorințe și de a fi onești în raport cu noi însenx și cu celx din jur. Având grijă de noi și de celelaltx, e important să prevenim sau măcar să recunoaștem precondițiile foarte comune și frecvente în relații, care ne pot afecta sau altera percepțiile. Billie Rose compară lipsa de afecțiune, de atingere, de conectare umană sau lipsa de iubire, pe termen lung, cu foametea resimțită de corp când e privat de hrană și vede în reacțiile disproporționate din relații intime, consecința neîmplinirii unor nevoi de bază.

În condiții de foamete orice nesincronizare, sau nepotrivire devine sinonimă cu respingerea. Respingerea, într-un astfel de context, devine personală, profundă și devastatoare. Foametea ne poate distorsiona percepțiile, sensibilitatea sau luciditatea, devenind un obstacol în procesul de consimțire.

E important să recunoaștem nevoia de conectare (fizică, emoțională, socială, spirituală) ca fiind o nevoie umană de bază, să înțelegem cât de complexe sunt modurile în care ne afectează neîmplinirea nevoilor de bază, pe termen mediu sau lung, și să creștem gradul de conștientizare față de acest subiect. Oricine ajunge, cel puțin odată în viață, în starea de foamete, în context de boală, precaritate economică, înaintare în vârstă, depresie, după o pierdere esențială, un eșec major, sau precum în zilele noastre, datorită unei pandemii. (Auto)excluderea socială, anxietatea socială, sentimentul de inadecvare socială sunt factori esențiali, care alimentează foametea. Având spații cât mai incluzive, practici care să încurajeze redististribuirea resurselor, incluziunea socială și militând pentru o lume mai echitabilă și egalitară, economic, social, sexual și psiho-emoțional, putem diminua foametea din noi și jurul nostru.

Despre formatul de consimțământ entuziast, care nu ia în calcul precondiții non-ideale, precum foametea și în care orice abatere de la ghid poate fi echivalată cu noțiunea de „abuz” sau „viol”, Billie Rose susține că reprezintă „un model care nu admite greșeli sau accidente”, care ne lasă fără mijloace de a gestiona greșelile într-un mod constructiv și vindecător, în care să învățăm împreună:

E ceva mic, dar esențial, care se întâmplă constant în procesul de construire a intimității. Relațiile mele țin de cum mă simt în corpul meu cu persoana aia. Chiar vorbeam cu cineva despre ce înseamnă „îmi place de tine”, de exemplu. „Îmi place de tine” înseamnă că simt în corpul meu, că mi se desfac umerii, că vreau să fiu în prezența ta, că vreau să mă apropii. Toate informațiile astea țin de intimitatea care se construiește. Consimțământul e mai degrabă o bucățică mică în care verific, din când în când: „și tu unde ești?”

Discuțiile despre cum ne simțim în corpurile noastre ar trebui să ocupe mai mult spațiu și mai multă atenție în mintea fiecărixa. Acum, felul în care se face educație despre consimțământ, ca o rețetă cu pași clari și întrebări standard, nu reușește de multe ori să ofere cu adevărat răspunsul la întrebarea fundamentală „unde e celălalt?” sau să calmeze anxietățile din jurul acestei întrebări.

Da și nu

Având în vedere toate precondițiile, provocările și limitele modelelor existente de consimțământ, înțelegerea și aplicarea acestui concept poate părea copleșitoare. Dar scopul idei de consimțământ nu este să ne sperie, să pună presiune pe noi sau să devină o armă cu care să ne dăm în cap, ci un instrument, prin care să ne oferim (reciproc) respect, protecție, siguranță și legitimitate în alegeri. Avem nevoie să exersăm practica consimțământului, să ne păstrăm curiozitatea de a săpa mai adânc și să încurajăm deschiderea față de noi perspective.

E necesar să fim flexibilx, să ne dăm voie să învățăm din greșeli și să acționăm consecvent și în acord cu valorile și cu identățile noastre, pentru a ne îmbunătăți practicile și a dobândi o înțelegere mai profundă a lumii. La finalul zilei, e important să ne amintim că suntem oameni și atunci când nu greșim noi, ne vor greși alții. Trăim într-o lume non-ideală și suntem plinx de condiționări.

Experiențele noastre, uneori neplăcute, alteori rușinoase, dureroase, traumatizante sau regretabile conțin lecții esențiale creșterii. A spune da când simțim că da și nu când simțim că nu, cu constiința impăcată, precum și a primi nu-urile altora cu inima împăcată, presupun privilegii pe care nu le avem întotdeauna, un proces de învățare permanent, multă putere interioară și multă răbdare, cu noi însenx și cu lumea din jur.

Acest text face parte dintr-o serie de 7 cercetări din cadrul proiectului „Teoreticențe”. Vei găsi pe site și cercetări despre male gaze / heteronormativitate & cisnormativitate / antispeciism / sanism / feminism liberal & feminism anticapitalist / cancel culture.

Alice Monica Marinescu

este artistă și, de peste zece ani, joacă, scrie, regizează și lucrează în proiecte de teatru politic și artă comunitară. Este co-inițiatoare a proiectului Vârsta4, care se desfășoară la căminul pentru persoane vârstnice Moses Rosen. A ținut ateliere de scriere dramatică și teatru și a co-organizat mai multe stagiuni de teatru politic. Susține arta angajată politic și are încredere în puterea teatrului de a produce schimbări sociale. E mamă, feministă și consideră că „personalul e politic”.

Smaranda Ursuleanu

(n.1995) locuiește și lucrează în Iași. Feminitatea performativă a Smarandei și reprezentările sale vizuale subversive își propun să deconstruiască convențiile sociale și tabuurile despre corpul și experiențele femeilor, dintr-o perspectivă intersecțională.

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Meniu