Construcții identitare în și pe lângă diaspora

de Vera Ion
Ilustrații de Thea Lazăr

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre migrație, curatoriată de Vera Ion, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

Diaspora conține mii și milioane de persoane, și mii și milioane de povești complexe și situații care se află la intersecția dintre mai multe categorii de gen, etnie, sau clasă, iar experiențele lor pot fi povestite doar subiectiv.

Pornind din această subiectivitate, și înțelegând că o experiență nu poate reda decât câteva aspecte din complexitatea unei categorii atât de largi, am invitat câteva artiste, jurnaliste și activiste să povestească din experiențele lor despre întâlnirea dintre constructele identitare naționale ale celor care se definesc ca fiind parte din „diaspora”, și despre cum s-a intersectat această identitate națională cu una de gen.

În cazul meu, am început să devin conștientă de acest construct definit ca „identitate națională”, când am început să „ies” din România, adică să traversez granițele care mă făceau să mă definesc ca fiind din România. Primele dăți când „m-am înțeles” ca având atașată această identitate, au fost când am început să fiu numită Romanian, de persoanele cu care intram în contact, și care la rândul lor, erau French, sau English, sau American sau Italian, și tot așa.

Am început să mă întreb ce e cu această nouă „haină” pe care o îmbrăcăm cu toții, care e altceva decât numele nostru. Înainte să ies din țară, eram doar Vera. Apoi, am devenit Vera, the Romanian. Ce a însemnat asta pentru mine? Și, mai ales, cum s-a manifestat intersecția dintre the Romanian și cea de femeie?

„Femeile din România sunt sexy”

Experiența mea de a fi numită „femeie din România”, se leagă cu primele dăți când am auzit că „femeile din România sunt sexy”, sau „România are cele mai frumoase femei”. „Femeile noastre”, mai era o formulare care mi-a rămas în minte atașată de intonația de mândrie, de bucurie, care însoțea reafirmarea acestei „bogății”. Țin minte oglindirea acestui concept într-una din primele călătorii în afară, unde noi, „fetele din Romania”, constatam că „franțuzoaicele astea sunt foarte lălâi, șleampete, nici nu le pasă ce pun pe ele”. „Nu o să vezi o femeie din România așa, să umble șleampătă pe strada”.

Cu câțiva ani în urmă, în timpul unei relații cu „un tip din Rusia”, formule foarte frecvente de alint fuseseră: Romanian wildcat, Romanian vampire, poor little Romanian. Nu m-am gândit pe atunci să chestionez în vreun fel aceste nume, și nici ce ar putea conține și proiecta ele, prin repetatele alinturi și drăgălășenii de cuplu. Uitându-mă înapoi, totuși mă întreb: atunci când nu le adresezi, poți să scapi de oglindirea acestor stereotipuri? Relația mea cu persoana care mă numea astfel a oglindit cumva dependenta emoțională, hiper-sexualizarea, și lipsa de responsabilitate în legătură cu o comunicare onestă? Cât din personalitatea mea de pe atunci îngloba aceste numiri ca fiind un fel de atribuire de rol? Cât le jucam și le duceam mai departe? A numi, a numi în mod repetat – a proiecta. Cum ai fost numită, și, poate și mai important: cine te-a numit?

La început a fost misoginia

Uitându-mă la fata de 20-20+ de ani care și-a început drumul în întortocheata carieră de scriitoare și regizoare, realizez că făcea parte din acea categorie de „fată speciala”, numită așa de bărbați. Bărbați poeți, bărbați actori, bărbați pictori, bărbați scriitori care îi citiseră textele – care, cum ar veni, o validaseră, și care articulaseră în diverse variante, numirea: „Tu nu ești ca celelalte. Tu ești specială”.

Un misoginism internalizat destul de des întâlnit în perioada aceea (și aș îndrăzni să zic că și azi) în mediile artistice, în care locurile pentru femei erau desemnate celor „speciale”, și ce ți se spunea de mică era că dacă ești specială, înseamnă că nu ești „ca celelalte femei”, plantând semințele misoginiei internalizate încă din fașă, pentru că în timp, aceste atribute de „specială” să însemne că: ești mai degrabă prietenă cu bărbații, mai degrabă aliată cu bărbații împotriva altor femei, mai degrabă gata să îi justifici și să îi aperi pe ei, împotriva femeilor care sunt „slabe, iraționale, prostuțe, etc.”.

Când mă uit la fata asta de acum 20 de ani, și la felul cum și-a început călătoria, i-aș spune: caută-ți surorile. Însă, pe atunci, nu știa. Nu își știa nici nevoia imensă de validare, și i-ar fi fost rușine probabil de asta. Nu știa să își protejeze corpul, sănătatea mintală, sau sănătatea sexuală.

Au legătură comportamentele astea cu România? Neputința, escapismul, furia îndreptată spre sine – de unde veneau? Ce voia să distrugă? Acum dacă aș vedea-o, i-aș spune că nu trebuie să o „distrugă” pe femeia aia pe care nu știe să o integreze. Dacă aș putea să îi vorbesc, i-aș spune: nu există un singur fel de a fi femeie. Cine te-a învățat, a făcut cât a putut.

I-aș mai spune ceva ce am citit recent și mi s-a părut foarte frumos, deși nu mai știu cine a scris asta: o femeie care are relații de iubire, prietenie, afectivitate cu alte femei, oglindește și iubirea pentru ea, învață să aibă o relație de iubire și cu ea însăși.

Dar, pe atunci, nu știam.

„Românii de afară se evită între ei”

Când am început să trăiesc mai multă vreme „afară”, am fost într-o relație foarte tensionată cu ideea de a mă întâlni cu alte persoane din România. Ca dintr-o relație abuzivă sufocantă, din care ieși și vrei să-ți mai clătești puțin mintea, o vreme preferi să vezi și alte persoane, alte construcții identitare, să încerci și alte variante de relaționare și alte posibilități. În cazul meu subiectiv, pe lângă misoginia internalizată, aveam și un caz destul de puternic de xenofobie internalizată. Uram românii, dar eram din România. Nu căutam prietenia femeilor, dar eram femeie.

Am locuit într-un cămin studențesc din sud-estul Londrei, am dezbrăcat haina de „din România” și pentru câteva luni, am plutit în multiculturalismul Universității la care îmi făceam Masterul. Gândurile despre faptul că eu sunt „din România” au reapărut atunci când a început să se simtă din ce în ce mai prezent momentul întoarcerii. Nu aveam instrumente să gestionez întoarcerea asta – „înapoi” era un loc pe care îl simțeam copleșitor, în care proiectam că nu voi (mai) avea putere, că mă voi modifica, că ființa care devenisem între timp – o variantă a mea mai deschisă, mai relaxată, care învață chestii noi și vorbește despre ce simte, care are încredere în ea, care citește, studiază, are idei – își va lua zborul și va pleca, și ce vă mai rămâne în loc, nu știu.

Pe cât evitasem să mă întâlnesc cu „români” în general, pe atât de strâns-toxice au devenit relațiile cu cei câțiva, puțini, „români” pe care îi toleram prin preajmă, colegi sau foști colegi, cu care aveam un fel de pact subînțeles de „noi suntem mai speciali” față de comunitatea românească în general – poate din cauza superiorității statutului de artist care venise la pachet cu studiile de profil și cu atitudinea că nouă „nu ni se poate întâmpla”, pentru că noi nu suntem „chiar români”.

Ironie, și de data asta ce refuzam categoric să integrăm în identitatea noastră, s-a oglindit pe deplin la nivel profund în dinamicile relațiilor de prietenie.

„Femeile din România sunt generoase, blânde, bune”

Până spre 20 de ani, dacă m-ai fi întrebat cu ce asociez sintagma „femeie din România”, aș fi răspuns: mamă, sacrificiu, frumusețe, muncă, lipsa de protecție, slăbiciune. Lucruri pe care refuzam să cred că le conțin și eu, în mare parte, în felul cum mi-am construit raporturile și relațiile.

Până atunci, în acel an fusesem Vera. Însă când am început să fim +2, am început să fim the Romanians. Ce nu știam atunci, era că intersecția de gen și identitate națională o să mă plaseze într-o poziție de lipsă de putere totală în acea combinație. Combinația asta dintre femeia care iartă, înțelege și îngrijește și proiecția de Romanians urma să pună bazele unor relații foarte toxice din viața mea, din care nu am știut cum să ies foarte mult timp.

Fuziunea s-a făcut și prin performarea „românității” la caterincă. În fața prietenilor, ne performam stereotipurile: beam țuică, făceam ciulama și mămăligă, vorbeam în mod conștient cu accent est-european, construiam caricaturi performative, făceam mișto de propriile clișee. Prietenii râdeau: you crazy Romanians! Prietenii ne numeau: there’s the Romanians!

Relația începută în vara aceea a continuat așa cum, fără să știu, o setasem – eu în poziție de „mamă” care înțelege, iartă, uită, fără limite, fără chestionare, fără rest. Nu aveam prietene femei în perioada aceea. Și, coincidență sau nu, îmi uram din ce în ce mai tare corpul, care metaboliza și somatiza și încerca să îmi transmită lucruri pentru care nu aveam niciun fel de atenție – eram colonizată total de nevoile, mereu urgente și mereu mari, ale celuilalt.

Ieșirea din tot tunelul ăsta s-a făcut foarte lent. Cum anume a funcționat, probabil că ar merita dezbătut în alt articol. Dar, pe scurt, cred că parte din vindecare a fost, pe lângă ieșirea din relație, să procesez mai bine relația cu prima femeie din viața mea – figura maternă – să nu o mai judec pentru momentele în care a fost „slabă”, sau a luat decizii care să mă afecteze, să pun în perspectivă eforturile ei, și să integrez femeia și femeile din viața mea, în iubire și înțelegere și blândețe – și pe mine odată cu ele.

„Femeile din România sunt o marfă bună”

Poveștile de mai sus fac parte dintr-o zonă de middle class, în care precaritatea nu înseamnă mai mult decât că trebuie să faci economii, și că poate nu îți permiți bilete la teatru și să mănânci în oraș. Aveam camera mea la cămin, bursa și o rețea de colegi cu care puteam împarți o omletă, în cazul în care ne cheltuiam toți banii.

Altă situație în care am fost în contact cu (și am oglindit în același timp) alte stereotipuri despre femei, a fost cea în care am intrat în contact cu o lume mai precară – vara în care am lucrat pe stradă, pe Southbank, încercând să strâng bani pentru următorul an. Spre deosebire de experiența căminului, acum stăteam pe la prieteni, în gazdă, fără să plătesc nimic – ceea ce se simțea ca o inegalitate, chiar dacă în conversațiile noastre încercam să reproducem dinamicile din vremea masterului. Acum, eu eram poor, iar ei mă găzduiau. Chiar și așa, precaritatea nu era dusă la extrem – aveam acasă părinți către care puteam lua primul avion, și un loc unde să trăiesc. Însă contactul cu poveștile despre femeile din România din acea vară, m-a făcut să înțeleg alte dimensiuni ale dinamicilor de putere.

Lucrând pe Southbank, câteva ore pe zi, eram într-o poziție de expunere și vulnerabilitate. Munca mea era corpul meu, care trebuia să emane energie destul de pozitivă cât să atragă clienți, care să facă poze cu mine. Scopul era să strâng măcar 100 de lire pe zi. În această poziție, poveștile pe care le-am auzit despre femeile din România erau în marea lor majoritate din zona traficului de carne vie. Povești cu femei care au încercat „să fugă” (de cine?) și care, când au fost prinse, au fost pedepsite. Femei răpite, drogate și scoase să se prostitueze, fără independență, fără drepturi și fără libertate. O femeie, incendiată ca pedeapsă pentru că a fugit. O femeie care cerșea pe stradă, incendiată de „niște naziști”. Femei în poziție de precaritate, fără protecție, ținte pentru violență extremă.

Am trăit frica posibilității de a fi răpită, când am fost urmărită câteva zile la rând de un personaj care îmi propunea tot felul de deal-uri despre cum „cu el” aș putea câștiga bani mai bine. Deși la început am reacționat rațional, tot constructul meu s-a prăbușit și am experimentat puternic frica – pe care acum o înțeleg ca fiind o moștenire culturală cu care toate ne confruntăm, în feluri și la intensități diferite – dar care este bine plantată acolo, de generații și generații de abuzatori – frica de tată, frica de partener, frica de șef, frica de „bărbat” – baza patriarhatului și a felului cum a modelat și modelează dinamici, de sute de ani.

Frica de a nu fi urmărită și răpită a fost atât de brutală, că a spart toate constructele identitare pe care le aveam – regizoarea, studenta, artista care a venit să experimenteze chestii noi și lucrează stând statuie Peter Pan pe străzi în Londra – totul s-a spulberat și a rămas cel mai brut sentiment, asociat cu statutul cel mai vulnerabil de a fi o femeie care trăiește în precaritate. Dependența totală de protecție. O frică despre care nu am vorbit, de care mi-a fost rușine, dar despre care cred că toate ar trebui să vorbim mai des.

Cum a zis Audre Lorde, una din scriitoarele care m-a făcut să realizez cât de importantă e puterea iubirii dintre femei, și cât de importantă e munca de a construi o relație bazată pe solidaritate în care să integrăm diferențele de clasă, etnie, statut, orientare sexuală și orice alte diferențe despre care putem crede că sunt divizive:

Putem învăța să vorbim chiar dacă ne e frică, așa cum am învățat să muncim și să vorbim chiar dacă suntem obositx. Am fost socializatx să avem mai mult respect pentru frică, decât pentru propriile nevoi de a ne exprima și de a ne defini – iar dacă așteptăm în tăcere până când vom fi cu totul fară-de-frică pentru a putea vorbi, greutatea tăcerii ne va sufoca întru totul.

– Audre Lorde, The transformation of silence into language and action, eseu în The cancer journals, Penguin Books, 1980. Traducerea mea.

Ce etnie au „femeile din România”?

Factorul diferenței de etnie în interiorul identității naționale și de gen, este extrem de important și trebuie luat în discuție. În călătoriile mele înspre și dinspre UK, am întâlnit destul de des o formă de rasism experimentată de românii care, după ce fuseseră la rândul lor marginalizați în calitate de est-europeni, reproduceau același tip de marginalizare și de rasism în interiorul comunității – foarte multe femei din diaspora pe care le-am intervievat, și care erau albe, țineau să menționeze că „românii nu sunt romi” (folosind varianta rasistă a termenului, pe care aleg să nu o reproduc).

Statistic, un procent mare de migranți din Europa de Est sunt ținte pentru atacuri rasiste, în țări cum este Marea Britanie. Există studii sociologice care au introdus conceptul de shades of whiteness (grade diferite de albitate) în relație cu apartenența geografică, demonstrând cum persoanele venite din țări est-europene, sunt percepute ca fiind „mai puțin valide/respectabile” decât cele din țări din vest (și luând aici ca etalon al respectabilității cel al privilegiului dat de statutul „albității”) – experimentând forme de rasism care se intersectează în anumite aspecte cu cel experimentat de persoane de culoare. Subiectul este amplu și nu se pot suprapune situațiile de rasism instituțional experimentate de persoanele de culoare de sute de ani, cu cele de discriminare suferite de persoanele din Europa de Est, însă există și zone unde tipurile de discriminare, mai ales după Brexit, se intersectează și merită investigate.

Materialul realizat de Mădălina Brândușe în dialog cu Antonella Lerca dezvoltă mai amplu acest subiect, din perspectiva unei persoane rome care a trăit și muncit o perioadă mai lungă de vreme, în diverse țări din Europa.

Femei, bărbați – cine ne construiește?

Când a început războiul în Ucraina, am mai avut o realizare, în șocul zilelor de la început, când citeam știri după știri, și vedeam cum femei din Ucraina trec granița, cu copii, și bărbați din Ucraina rămân în interiorul granițelor, să lupte. Realizarea că, într-un asemenea moment de criză extremă, pentru că ai un F în buletin, vei deveni din nou o „femeie din România”, și îți vei lua copilul și un rucsac să pleci departe de bombe, și partenerul tău, sau prietenul tău, sau fratele tău, sau sora ta trans sau non-binară, pentru că are un M în buletin, va rămâne închis(ă) între granițele țării, pentru a „o apăra”.

Într-o asemenea situație de criză, constructele de gen și de identitate națională devin roluri fixe și precise. Naționalitatea, țara, armata, și genul construiesc o armură care te va ține captiv, captivă, captivx și îți va dicta cu exactitate acțiunile – iar acțiunile tale vor genera și perpetua violența. Oamenii devin „ruși” versus „ucrainieni”. Se arborează steaguri. Se fac tabere. Toți rușii sunt criminali. Toți ucrainienii sunt eroi.

Cine scrie aceste roluri? Cum faci să oprești violența? Cum faci să găsești cuvinte mai bune în felul cum îți definești apartenența la gen și la spațiul geografic în care te-ai născut? Cum faci să nu mai proiectezi, la rândul tău, prin limbaj, alte tipare și stereotipuri care vor fi și ele duse mai departe și internalizate, reproducând mereu și mereu dinamici opresive?

Pe măsură ce am început să privesc un pic mai critic ce înseamnă pentru mine toate astea, vraja, blestemul numirii au început să se spargă – am cunoscut foarte multe persoane femei, diferite și complexe și total în afara stereotipurilor, iar în aceste întâlniri, am învățat să nu mă mai feresc de propria parte de „femeie” din identitatea mea, și să nu o mai judec. Am cunoscut persoane non-binare care mi-au deschis noi posibilități de înțelegere a genului, și de integrare a identității mele de femeie într-un flux mai larg și mai complex al înțelegerii de „sine”. Identitatea de „din România”, a început și ea să prindă nuanță – nu am mai respins apartenența, amintirile, spațiile în care m-am format, persoanele care m-au crescut, istoria personală a început să aibă sens. Nu am mai dat vina pe „România”, pentru lucrurile care nu merg din viața mea, sau pe „români”, pentru că am cunoscut multe persoane născute și crescute sau care trăiesc în acest spațiu, care sunt complexe, și care trăiesc fiecare situații și povești complexe. Iar „femeia din România” a devenit un concept abstract, o, așa cum zice Carolina Vozian în Colaterale: „ficțiune”.

Ce e un bărbat?
Ce e ficțiunea unde culmea patriarhatului este războiul?
Ce e ficțiunea unde mâna bărbatului e arma?
Mâna băiatului de 18 ani
Mâna copilului de 18 ani

Mâna omului care-a nimerit genul nepotrivit
Sau n-a avut de ales
Că nu erau decât două
Și l-au înscris cu forța în unul
Când se născuse doar de niște minute
Ce e mâna copilului care devine kalașnikov?
Ce e această ficțiune absurdă?
Ce e un bărbat?
Cine are un m în buletin în dreptul cuvântului sex
E obligat să fie bărbat să moară pentru o țară?
Ficțiunea de gen pe nume bărbat devine prescripția morții
În măcelul altora
În măcelul unor câțiva
Cum să refuzi ficțiunea bărbat?
Cum să te trezești vineri dimineața
Pe 25 februarie
Și să nu mai ai voie să ieși din ficțiunea bărbat
Să nu mai ai voie pur și simplu să pleci
Din jocul cu bombe și tancuri al celor câțiva cu putere
Și cum e să faci fix opusul?
Să îmbrățișezi ficțiunea bărbat și să-ți spui că vrei să mori pentru țară
Să mergi la coadă la arme la colțul străzii
Care se dau ca legumele la aprozar
La aprozarul cu arme unde președintele a ordonat să meargă civilii
Să lupte să apere
Ce e o țară?
Cum e să îmbrățișezi ficțiunea bărbat și să mergi în mod voluntar să mori pentru o ficțiune istorică?
Ce e un stat-națiune, cum se face că are atâta putere, cum a adunat-o, cum se face că are atâta
putere încât cei de după o linie să devină dușmani?
Cum se face că fața țării = fața omului = să moară dușmanul?
Cum am ajuns să credem în ficțiunea dușman?
Cum se face că soldații care erau cândva niște băieți din familii sărace și-au rămas în armată pentru
casă și masă, cum se face că acești băieți devin instrumente, nu oameni?
Cum se face că sute de oameni dau inimioare pe telegram unor poze cu băieți de 20 de ani, soldați
ruși, plini de sânge, abia capturați, sub care scrie: așa arată fața dușmanului?
Ce se întâmplă cu inima noastră comună cât să ne bucurăm de morțile unora?
Când și cum încetează să fie oameni?
Când și cum oamenii mor, iar și iar, pentru o ficțiune istorică în timp ce alții se bucură?
De ce în atâtea sute de ani n-am știut să deturnăm să oprim
Aceste jocuri sinistre?
Cum se face dezumanizarea dușmanului cât să fie lăudabil omorul?
Cât să trezească bucurie în corp?
Cum se face ca un soldat capturat plin de sânge să-ți trezească bucurie în corp?
Care forțe ne-au format corpul? Cum plecăm de aici? Mai plecăm de aici?
Cum se face ficțiunea erou sau dușman?

– Carolina Vozian, Colaterale, Literatură și Feminism, 2022

Vera Ion

Scriitoare. București/Londra. Scrie despre migrație, dinamici de putere, prietenii între femei, performarea identității naționale, maternitate, identități în construcție, non-binaritate. A studiat Regie Teatru la București și Cross Sectoral & Community Arts la Londra. Caută forme de expresie care să creeze solidaritate și empatie.

Thea Lazăr

trăiește și lucrează în Cluj-Napoca și este membră a colectivului Aici Acolo. Practica ei este în principal digitală, dar menită să trăiască offline, în instalații care își propun să spună povești despre mediu și situații socio-politice, evocând povești locale sau neștiute. @thealazar

Societate • Comunitate
Meniu