Corp pe Adderall: jurnal personal în luptă cu munca

de Luca Istodor
Ilustrații de Marta Mattioli

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre precaritate și anti-exploatare, curatoriată de Adina Marincea, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

Adderall este un medicament cu efect stimulent pentru Attention Deficit Hyperactivity Disorder (ADHD), în română Tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate. ADHD este o condiție din spectrul neurodiversității care se manifestă, în principal, pe două axe: deficit de atenție și hiperactivitate/ impulsivitate. La persoanele care au ADHD, Adderall poate să îmbunătățească concentrarea și să reducă impulsivitatea. La persoanele care nu au ADHD, Adderall are ca efect extra energie și concentrare. Din acest motiv, e folosit atât în mediile academice, în special din SUA, ca „drog de studiu” („study drug”), oamenii luându-l pentru a-și mări performanța profesională/ academică, dar și la petreceri, pentru extra energie. Ca efecte secundare, Adderall-ul poate duce la probleme cu somnul și probleme cardiace. Iar dacă e luat constant ca „drog de studiu”, poate crea dependență psihologică. Persoana care consumă Adderall începe să asocieze anumite sarcini cu efectul medicamentului și să simtă că nu le mai poate face fără el.

E 8 seara, sunt în biblioteca de lângă cămin. Îmi pregătesc un Adderall. Am de citit vreo trei capitole dintr-o carte și de scris un eseu de cinci pagini despre ele. N-am început, deși mai sunt 24 de ore până la deadline. Asta pentru că am fost la cursuri, la job, la o întâlnire a grupului de studenți queer din care fac parte și, în pauze, am făcut teme pentru alte cursuri. Sunt obosit și n-am chef să m-apuc. Corpul meu îmi spune că mai bine m-aș pune în pat. M-aș uita la un serial, aș face un duș și m-aș culca. Dar nu-l ascult, ci știu să-l dresez să mă asculte el pe mine. Iau Adderall-ul. Îmi pregătesc niște apă (pentru că știu că mi se usucă gura constant când îl iau), deschid cartea și laptopul. După vreo 15 minute, își face efectul. Uit încet-încet de lipsa de chef și de oboseală, deși cumva extenuarea rămâne ca o senzație vagă, plutind în corp. Mă apuc de citit și mă absoarbe cartea, iau tot felul de notițe, am deja idei despre ce-aș putea să scriu în eseu. Stau treaz până la 4 scriind eseul și reușesc să termin un draft. Dorm puțin și prost (alt efect advers al Adderall-ului e insomnia), sunt mai mult sau mai puțin zombi ziua următoare, dar mă pun pe picioare cu o cafea. Mă duc la cursuri, și, în pauzele dintre cursuri, reușesc să fac ultimele corecturi la eseu și să îl trimit până la deadline.

Episoade de genul ăsta se întâmplau frecvent la facultate: nopți nedormite, alergat de la o întâlnire la alta, ceai/ cafea/ energizant/ Adderall/ Ritalină (alt medicament pentru ADHD, cu efecte asemănătoare cu Adderall), în funcție de preferințe, ca să te ții treaz și să termini ce ai de făcut, chiar dacă ți se închid ochii. Am studiat la Harvard, în SUA, cu un ajutor financiar consistent din partea facultății. Acolo, părea că munca, academică sau profesională, e tot ce există și contează. Încă din primele zile, în care eu, proaspăt trecut peste ocean, mă simțeam doar confuz, anxios și singur, lumea vorbea despre activitățile extrașcolare la care se va înscrie. Oamenii din jurul meu alegeau câte trei-patru activități. Eu m-am simțit puțin în urmă pentru că am ales doar două. La fel se întâmpla și cu alegerea cursurilor, dintre care trebuia să avem patru pe semestru. Facultatea funcționează după sistemul de Liberal Arts, în care studentul își alege majoritatea cursurilor pe care vrea să le facă. Foarte puține cursuri sunt obligatorii și studenții pot combina diverse domenii de studiu, în ideea de a avea posibilitatea să exploreze cât mai multe subiecte. Însă și eu, și altx colegx, ne-am luat în unele semestre câte cinci cursuri în loc de patru, ca să învățăm cât mai multe în cât mai puțin timp, dintr-un sentiment că timpul nostru acolo e limitat, iar prezența noastră la Harvard e o șansă unică, deci trebuie să profităm cât se poate de mult de tot ce ni se oferă. Și dacă nu era de ajuns, vacanțele, la rândul lor, erau tot muncă. După un semestru extenuant, majoritatea studentxlor își luau câte un internship de vară, care dura 2-3 luni. În unele cazuri, rămâneai doar cu 2-3 săptămâni de vacanță, iar în rest munceai în continuare.

Cu toate că mesajul de a munci nu era unul transmis direct, era ușor să devii prinsx, fără să-ți dai seama, în cultura muncii din campus. Era ușor să te pierzi prin nenumăratele târguri profesionale și de activități extracurriculare, sau să participi, inițial fără să-ți dai seama, în competiția subtilă dintre studentx pentru „cine muncește mai mult”. Ajungeam să ne încurajăm reciproc să muncim constant. Munca era întotdeauna subiectul cu care începea orice discuție, și chiar și la întrebări aparent nelegate de muncă, cum ar fi „ce ai făcut în vacanța de vară?”, răspunsul așteptat era întotdeauna legat de vreun internship sau vreo bursă de cercetare. În cultura asta, odihna era mai degrabă un moft, iar munca activitatea de bază. Sigur, mai făceam și alte activități: luam prânzul cu câte un prieten sau mergeam la o petrecere, dar orice activitate „de relaxare” părea doar o pauză de la muncă. Ne plângeam de câte avem de făcut, spuneam că suntem obositx, substratul însă fiind și unul de laudă: „uite cât de multe fac!”, „uite cât de ocupatx sunt eu!”. Pe scurt, fetișizam extenuarea.

Multora dintre noi ne-a fost ușor să internalizăm această cultură, mai ales în primul an. Până la urmă, mai toatx eram deja obișnuitx cu o grămadă de muncă: intraserăm la facultate pe baza reușitelor din liceu, fie că erau olimpiade (inter)naționale, note foarte bune, competiții de debate sau inițiative activiste. Pentru mine, internalizarea s-a produs subtil, fără să-mi pun întrebări. După un semestru la facultate, munca deja devenise starea mea de bază. Existau persoane în jurul meu, în special când veneam în vacanțe în România, care îmi semnalau că poate muncesc prea mult, că aplic la prea multe internship-uri, că orice altceva trecuse în plan secundar. Nu le luam prea în serios. În ciuda oboselii, munca îmi dădea foarte multă satisfacție, iar dacă nu munceam, mă simțeam gol, fără rost, și, după un timp, vinovat. Valoarea pe care mi-o atribuiam mie însumi, ca individ, începuse să depindă de cât de productiv eram în ziua respectivă, sau de ce reușite profesionale avusesem în acea perioadă.

Cu toate că unelx dintre noi eram criticx la adresa sistemelor exploatatoare capitaliste, atunci când venea vorba de relația noastră personală cu munca, cu greu ne puteam distanța de cultura toxică ce ne înconjura. Ne autoexploatam atât noi, persoane din grupurile activiste, de stânga, care mergeau neîncetat la proteste, inițiau petiții și făceau parte din diverse acțiuni de solidaritate, cât și persoanele mai de dreapta, eventual orientate spre o carieră în finanțe sau consultanță, care se concentrau pe performanțe academice și pe a obține cele mai prestigioase internship-uri de vară. Iar pentru celx mai vulnerabilx dintre noi, presiunea era și mai mare. Campusul era o aglomerare, câteodată stranie, de studentx din familii extrem de diverse: copii de milionari, ai căror părinți fuseseră eventual și ei la Harvard (așa-zișii „legacy students”: dacă părinții, bunicii etc. unei persoane au fost la Harvard, atunci studentx respectivx poate menționa asta în aplicație și constituie un avantaj în procesul de admitere), copii ai unor politicieni și celebrități, persoane din familii sărace din diverse colțuri ale lumii. Cu toate că facultatea oferea ajutor financiar în funcție de veniturile părinților, ajutor care putea să acopere, la fel ca în cazul meu, taxele de școlarizare, cazarea și mesele la cantină, diferențele socio-economice erau departe de a dispărea. Pentru celx din familii sărace, presiunea era dublă: la cultura toxică a muncii se adăuga și presiunea financiară, astfel că unelx erau nevoitx să lucreze în timpul semestrului chiar și două job-uri part-time, în același timp, ca să aibă bani de buzunar. Iar în vacanțe, aveau o presiune cu atât mai mare să găsească un internship care să plătească bine, ca eventual să le rămână bani și pentru următorul semestru sau ca să trimită bani și familiilor lor.

Nu putem să vorbim despre tot acest proces de definire prin muncă fără să vorbim de capitalism. Pentru că ce mi se întâmplase mie, deși poate că la un nivel extrem, doar servește să ne arate mai clar cum preluăm valori precum productivitatea și competitivitatea, care stau la baza sistemului capitalist în care trăim. Există și un termen pentru procesul prin care o persoană preia ideea că valoarea sa e direct proporțională cu productivitatea, și anume „capitalism internalizat”, conform lui Anders Hayden. Până la urmă, când la școală suntem încurajatx să învățăm constant și să ne jucăm cât mai puțin, ca să luăm nota 10 și premiul I, când media e plină de mesajul că celx care muncesc cel mai mult vor reuși, când la muncă ești așteptat să te extenuezi ca să aduci cele mai bune rezultate, nu-i de mirare că  unelx dintre noi internalizează, într-o măsură sau alta, aceste mesaje.

Hayden explică și cum capitalismul internalizat se poate manifesta diferit în funcție de diferite identități. De exemplu, presiunea de a munci poate să fie diferită în funcție de clasa socială: pentru o persoană dintr-o familie cu venituri reduse, necesitatea de a munci poate veni inițial din nevoia de supraviețuire, față de o persoană dintr-o familie cu venituri mai mari, unde accentul excesiv pe muncă poate veni din alte surse, cum ar fi cercul social. Relația cu munca poate fi afectată și de identități precum genul sau etnia, în contextul în care așteptările cu privire la cât muncești și ce munci faci sunt influențate de roluri de gen sau stereotipuri rasiale (de exemplu, femeile sunt așteptate să facă și munca domestică, pe lângă cariera profesională; afro-americanii, la fel ca și romii, sunt văzuți drept „leneși”; persoanele de origine asiatică drept harnice etc.).

Tot despre capitalism trebuie să vorbim atunci când vorbim de Adderall sau alte medicamente de stimulare cognitivă similare. E important să începem o discuție despre astfel de droguri (numite și „smart drugs”, „droguri inteligente”), inclusiv în România, cu cât consumul e în creștere la nivel mondial. Cu toate că în SUA se consumă cel mai mult, și în Europa consumul înregistrează creșteri semnificative, de la an la an. Într-un articol din 2012, Arwa Mahdawi vorbește despre cât de multă lume ia Adderall în New York, indiferent dacă au ADHD sau nu. Mahdawi numește Adderall-ul „pilula magică a capitalismului”, pentru că „îți optimizează productivitatea, îți temperează personalitatea, și te transformă în cea mai apropiată aproximare umană a unei mașinării”. Nu sunt în totalitate de acord cu conținutul articolului, care pe alocuri critică cu un aer de superioritate moralizatoare medicamentul, fără să vorbească de beneficiile lui pentru persoane care au ADHD, care în unele situații depind de ele pentru a funcționa zilnic la muncă și deci a supraviețui în capitalism. Ceea ce mi-e clar, totuși, e că unelx dintre noi luăm pastile fără să avem ADHD ca să ne ajute să lucrăm mai mult, mai intens, chiar și atunci când suntem extenuatx. Acest lucru e un simptom al relației noastre cu munca și al modului cum ne forțăm și suntem forțatx de sistem, în ciuda dorinței corpurilor noastre, să muncim mai mult, și mai mult, și mai mult.

Exact așa mi-am împins și eu corpul și mintea să fie productive, cu cofeină, Adderall, dar și pentru că, pur și simplu, devenisem foarte bun la a mă forța să lucrez din ce în ce mai mult. Până când am cedat și am intrat pentru prima oară în burnout. Burnout-ul, sau sindromul epuizării profesionale, în română, rezultă, conform Organizației Mondiale a Sănătății, din „stresul cronic la locul de muncă, care nu a fost gestionat cu succes” și se caracterizează prin trei elemente: „o senzație de epuizare”, „cinism sau sentimente negative asociate muncii” și „o eficiență profesională redusă”. Inițial, nu-mi prea dădeam seama ce se întâmpla, doar mă îngrijora că simțeam, din ce în ce mai des, o stare de epuizare fizică și psihică. Mi-am pierdut o mare parte din motivația pe care o aveam pentru cursuri și proiecte. Mă simțeam secat de energie, și orice task părea mult mai complicat decât înainte. Am continuat așa o perioadă de timp, până când devenise îndeajuns de rău încât să mă determine să-mi iau un semestru liber, pe care aveam să-l petrec în România. Planul era să nu fac nimic, și să încerc să mă refac după cei trei ani de muncă continuă.

Evident, să iau o pauză nu s-a simțit deloc natural. Când a început semestrul liber, eram destul de anxios: ce ar trebui să fac cu atâta timp fără să muncesc? Nu m-am putut abține și mi-am mai găsit mici sarcini de făcut, mai ales că picasem în București exact în perioada referendumului pentru familie, iar furia pe care o simțeam față de ce se întâmpla nu m-a lăsat să nu fac nimic. Cu toate astea, volumul de muncă era incomparabil mai mic cu cel de la facultate. Tot în perioada burnout-ului am avut și primele realizări mai serioase legate de cultura toxică din campus, în ceea ce privește productivitatea. Cu ocazia lor, am renunțat treptat la activitățile extrașcolare în care eram implicat, rămânând doar cu cursurile și cu job-ul, la care nu puteam să renunț fiindcă aveam nevoie de bani de buzunar.

Ultimul an de facultate a fost de departe cel mai liniștit. A fost prima oară când îmi rămânea o cantitate semnificativă de timp liber, pe lângă cursuri și job– timp în care nu aveam nimic programat și niciun task de făcut. Momentele alea nu erau ușoare. Eram în campus, înconjurat de oameni care lucrează, care aleargă spre întâlniri, care stau să adoarmă prin biblioteci, încercând să tragă de ei să mai studieze puțin pentru examen. Iar eu aveam momente în care, neavând muncă de făcut, simțeam că nu aveam niciun scop, și nu știam ce să fac cu mine. De multe ori, mă simțeam vinovat că nu (mai) sunt și eu la fel de extenuat ca oamenii din jur. Simțeam că nu fac destul și, deci, că nu valorez destul.

După absolvire, când m-am întors în București, am luat capitalismul internalizat cu mine. M-am implicat cu avânt în din ce în ce mai multe proiecte, lucrând încontinuu și uitând, în mare parte, de primul burnout și că-mi propusesem să fiu mai blând cu mine. În primul an, am primit o bursă post-absolvire de la Harvard ca să lucrez în activism în România, și am putut să mă concentrez pe diverse proiecte, fără să am grija banilor.

Noutatea a venit în al doilea an, după ce bursa s-a terminat și a apărut și presiunea să mă susțin financiar. Nu pot să nu-mi recunosc privilegiul de a fi fost angajat imediat la organizația cu care colaboram când aveam bursa. Sau faptul că salariul pe care-l primesc îmi oferă posibilitatea de a avea un trai decent, de clasă mijlocie, în București. Cu toate astea, era pentru prima oară când trebuia să mă întrețin singur, să-mi plătesc chiria, utilitățile și mâncarea (la facultate mai toate costurile erau acoperite de un ajutor financiar). Era pentru prima oară când la vocea din capul meu, care îmi măsoară constant productivitatea, s-au adăugat și motive pragmatice, financiare, pentru care trebuia să muncesc mai mult sau mai puțin constant. Sigur, puteam să-mi iau concediu, sau puteam chiar să mă întrețin câteva săptămâni din economii. Dar după o perioadă, economiile s-ar fi terminat, și ar fi trebuit să mă întorc înapoi la muncă, fie că voiam, fie că nu, fie că eram obosit, fie că nu. E o senzație cu care se confruntă celx mai multx dintre noi, trăind într-un capitalism neoliberal, cu din ce în ce mai puține sisteme de ajutor social.

Probabil, impactul pozitiv cel mai semnificativ asupra relației cu munca (și cu mine însumi) e că am hotărât să merg la terapie. Acolo, am vorbit despre cum am început să-mi deriv stima de sine din muncă, încă din copilărie, când eram un copil mai mult sau mai puțin inadaptat social, fără prea multx prietenx, dar apreciat de ai mei și de profesoarx pentru că aveam totdeauna succes la școală: note mari, concursuri și activități extrașcolare. Totul a căpătat o nouă dimensiune odată intrat la facultate, în mediul nu tocmai sănătos, ale cărui așteptări le-am absorbit atât de ușor. Tot la terapie, am vorbit despre a-mi crea o imagine de sine stabilă, care să nu depindă de reușitele mele profesionale, sau de lipsa lor. Am tot încercat (și tot încerc) să internalizez ideea că sunt valoros ca individ, și că toatx suntem, indiferent de reușitele din carieră, de recunoașterea publică sau premiile primite. Am vorbit și despre a fi mai blând cu mine și a-mi asculta corpul când îmi spune că e obosit, că nu mai poate, că vrea să se culce sau să se relaxeze. Am vorbit despre a-mi seta limite legate de cât și când lucrez.

În Queer Art of Failure, Jack Halberstam analizează câteva dintre modurile în care suntem educați să căutăm și să prețuim succesul. Pornind de la teoria Barbarei Ehrenreich despre gândirea pozitivă (positive thinking), Halberstam vorbește despre cum succesul e construit în modelul capitalist neoliberal ca depinzând de atitudinea și eforturile fiecărui individ, ignorând că acesta depinde, de fapt, în mare parte, de o serie de factori sistemici – clasă socială, rasializare sau gen. Halberstam folosește exemplul oferit de Ehrenreich despre modul cum gândirea pozitivă a fost încurajată pentru persoanele diagnosticate cu cancer la sân. În acest caz, a îmbrățișa „gândirea negativă”, înseamnă nu numai a fi scutit de efortul de a zâmbi și a încerca să te convingi că totul va fi bine în timp ce ești bolnav, ci, mai mult, poate însemna să folosim experiența eșecului pentru a expune inegalitățile sociale care de fapt dictează cine are mai multe șanse să supraviețuiască și cine nu – cine are acces timpuriu la screening, cine și în ce condiții are acces la chimioterapie, la ce doctor și spital îți permiți să ajungi etc..

În condițiile în care primim toate aceste semnale din jurul nostru, că dacă muncim îndeajuns și avem o atitudine pozitivă vom reuși, nu e de mirare că multx dintre noi le internalizează – narațiunea și semnalele, și că imaginea noastră de sine poate ajunge dependentă de asta. Halberstam susține că a deconstrui logica succesului cu care suntem hrăniți încă de când suntem mici și a îmbrățișa eșecul poate fi eliberator și poate aduce niște recompense neașteptate:

În anumite circumstanțe, a eșua, a pierde, a uita, a desface, a deconstrui, a nu ști poate, de fapt, să ofere moduri mai creative, mai cooperante, mai surprinzătoare de a fi în lume. […] Ce fel de recompense ne poate aduce eșecul? Poate, în mod evident, eșecul ne permite să scăpăm din normele și pedepsele care ne disciplinează comportamentul și care dirijează dezvoltarea umană, cu scopul de a ne transforma din copii nesupuși în adulți predictibili. Eșecul conservă ceva din anarhia minunată a copilăriei și problematizează presupusele limite clare dintre adulți și copii, dintre câștigători și pierzători. (traducerea autoarxi)

Să ne deconstruim propria relație cu munca poate fi, deci, un prim pas către a deconstrui modul cum ne raportăm la capitalism și a începe să înțelegem cum, încă de mici, suntem disciplinatx și condiționatx să internalizăm modul cum sistemul în care trăim ne clasifică și ne atribuie valoare. Cu toate că celx mai multx dintre noi suntem obligatx să muncim ca să putem supraviețui (iar de cele mai multe ori asta ne ocupă mult prea mult din timp și energie), e important să chestionăm modurile cum unelx dintre noi ajungem să internalizăm această obligație. Poate că mai valoros e, de fapt, să ne susținem prietenxle, să fim împreună și să fim acolo unelx pentru celelaltx. Poate că mai valoros e să eșuăm, să pierdem, să ne dăm spațiu de joacă, de descoperire, de creativitate. Poate că mai valoros e să ne revoltăm împotriva sistemului și să încercăm să ne imaginăm o lume mai blândă.

Cât despre călătoria mea personală cu munca, mi-ar plăcea să pot să închei articolul într-o cheie complet pozitivă, în care să spun că m-am eliberat de paradigma muncii și a succesului ca indicatori ai valorii mele ca individ. Într-adevăr, cei doi ani de terapie, veniți la pachet cu lecturile și oamenii anticapitaliști din jurul meu, de la care am avut multe de învățat, m-au ajutat să deconstruiesc semnificația pe care o atribuiam muncii și să realizez modurile toxice cum mă raportam la ea. Reușesc (câteodată) să-mi setez limite, reușesc (câteodată) să-mi ofer timp, reușesc (câteodată) să plec în vacanță fără să fac nicio sarcină pentru muncă. Dar asta nu înseamnă că am scăpat complet de vocea din capul meu care-mi spune, întotdeauna, că trebuie să muncesc mai mult. Nu înseamnă că nu mă mai forțez, câteodată, să muncesc câte 8-9 ore deodată, chiar dacă corpul îmi spune că mai bine aș lua o pauză după 2-3 ore. Nu înseamnă că nu mă simt vinovat când iau pauze mai lungi sau când sunt la o petrecere și răsare soarele (pentru că răsăritul înseamnă că e zi și ziua se muncește). Cu toate că am o relație mai sănătoasă cu munca decât înainte, lupta cu ideea că sunt valoros doar prin productivitate și succese continuă zi de zi.

Luca Istodor

e activistx queer. Lucrează la Accept, co-organizează festivalul de film ART200 și a coordonat antologia de povești de dragoste LGBTQ, Un spațiu doar al nostru. E queer, poli, kinky, undeva pe spectrul non-binar & deseori obositx.

Marta Mattioli

născută în 1998 în Sansepolcro, Italia, este un artist vizual cu origini duble, înrădăcinate în cultura română și italiană. Practica ei se bazează pe diversitatea mediilor disponibile și pe coexistența realității digitale și fizice. Artista, reprezentată de Galeria Strata este și o tânără membră Kinema Ikon, care locuiește și lucrează în prezent în București, România. @martamattioli

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , ,
Meniu