Corpul meu de necontrolat/ Corpul meu beton armat

de Andrada Cilibiu
Ilustrații de Thea Lazăr

E bine să știți că citind acest text veți găsi mențiuni de violență sexuală, fizică și eating disorders.

 

Corpurile femeilor și fetelor sunt atent scanate, evaluate. Jucăm cu forța roluri principale în fanteziile bărbaților din jurul nostru. Suntem plăcere și extaz și entertainment, în timp ce ni se bagă în cap să fim cuminți și ascultătoare. Suntem recipient și instrument de crescut natalitatea, forțate să aprovizionăm stocurile de oameni. Păcălite că jertfindu-ne pe noi o să ne regăsim menirea, scopul, rolul de gen, în timp ce corpurile noastre nici măcar nu ne aparțin. 

corpul ăsta nici măcar nu îmi aparține.

Au decis alții pentru mine. Au decis că o să-mi petrec copilăria în timp ce mă zbat să scap de hărțuirea sexuală care mă urmărea peste tot pe unde călcam. Au decis că o să-mi petrec adolescența încercând să scap din corpul meu: înfometare, rușine, bulimie, lacrimi, ură. Au decis că o să fie greu să aflu ce nu-i în regulă cu corpul meu, să aleg pentru corpul meu. Au decis că o să văd peste tot în jurul meu violență împotriva celor care sunt ca mine.

Aveam nouă ani când am fost hărțuită sexual de un bărbat pentru prima dată. Mă întorceam de la școală, în uniforma în pătrățele albe și albastre, cu șorț și ciorapi închiși la culoare. Un bărbat se masturba lângă scările pe care trebuia să le urc zilnic să ajung acasă. L-am văzut cum merge în spatele meu, mi s-a făcut frig în tot corpul, eram îngrozită. Mă simțeam vinovată, rușinată că exist, murdară, scârbită de corpul meu. N-am spus la nimeni. Dar de atunci am început să mă uit cu atenție în jur, să scanez potențialul de pericol. Să umblu cu cheia în mână, să mă prefac că vorbesc la telefon, să evit unele locuri. Să mă feresc de ce aș putea să cauzez, de ce aș putea atrage asupra mea doar pentru că exist în corpul ăsta. 

Corpul ăsta care pentru societate înseamnă sex, copii, curățenie și mâncare. Corpul ăsta care pentru mine înseamnă toată dragostea care m-a atins vreodată, toate urmele experiențelor mele, corpul care mă ține lângă ce iubesc și cu care mă ridic de pe jos, în care îmi place să locuiesc. Și nu e urât sau frumos, insuficient sau prea mult. Mă conține pe mine. Și e nedrept și dezumanizant să fiu ruptă de el, să mi se spună cum să arate corpul meu, cum să se poarte corpul meu, să i se ceară să nască, să i se ceară să îndure. E nedrept și să fiu obligată să îmi iubesc corpul necondiționat. Anxietățile noastre, pornite din ura și presiunea societății, sunt mai apoi monetizate de o întreagă industrie de fashion și beauty; aceleași industrii care încă nu au înțeles ce înseamnă diversitatea și reprezentarea. Mi se urlă să mă iubesc necondiționat și îmi vine să urlu că nu pot. 

Corpurile noastre pline de microplastice sunt incubatoare pentru sarcini pe care nu vrem să le ținem în noi. Jumătate din sarcinile din lume nu sunt ale noastre, sunt neplanificate și nedorite. Sunt sarcinile statului, bărbatului, familiei, bisericii, dar nu sunt ale noastre. Și cu fiecare sarcină nedorită corpul nostru devine tot mai mult al altora, al celorlalți. 

Corpurile noastre sunt politice. Pe ele se trasează standardele de frumusețe, pe ele se stabilesc obiectivele demografice, ele sunt resursă neregenerabilă de grijă și muncă domestică. Sunt supuse la control și coerciție, ținute sub atentă supraveghere. Corpurile noastre poartă grija. Grija care ne ferește pentru un moment de autodistrugere. Noi petrecem zeci de mii de ore spălând, călcând, făcând curățenie și mâncare, având grijă de copii și de cei care au nevoie de îngrijire. Zeci de mii de ore de muncă invizibilă ca ei să aibă timp să producă, să fie puternici și de succes, să se bată și să urască. De când ne naștem suntem învățate să îngrijim, să purtăm de grijă, să ne îngrijorăm. Prin jucăriile cu care ne jucăm, cuvintele pe care le auzim – fii cuminte, la locul tău, stăpânește-te, fii ascultătoare, prin comportamentul femeilor din jurul nostru, cărți, content. Totul ne pregătește pentru o viață în care o lăsăm pe a noastră și ne îngrijim de ceilalți. 

Și când înțelegi că ești vânată, când n-ai de ales, când simți că nu poți să exiști în afara prejudecăților în care te-au prins, corpul se transformă în furie. Și te ajută să strigi, să ieși la protest, să le cauți pe surorile tale, să le avertizezi și să le oblojești rănile, care sunt și ale tale, așa că te vindecă și pe tine. 

Femeile și-au construit tot felul de rețele de solidaritate și frondă ca să-și apere corpurile profanate de stereotipuri și prejudecăți, de legi, de violență. Au fost în prima linie a rezistenței, au folosit bârfa și zvonurile ca sisteme de avertizare, s-au solidarizat și s-au ațâțat una pe alta la  rele:

să protesteze
să facă ce vor cu corpurile lor
să divorțeze, sau și mai rău, să nu se mai căsătorească
să nu mai facă copii
să își acuze abuzatorii
să facă sex de plăcere
să fie așa cum vor ele. 

Au făcut tot ce li s-a spus că ele nu au voie să facă. Și au transmis către generațiile viitoare gena răzvrătirii, le-au protejat și le-au ajutat să le fie mai bine, să fie mai libere și mai puternice. Femeile din viața mea m-au eliberat, m-au învățat să numesc ce mă doare, m-au ajutat să nu mai fiu singură, m-au împins la scandal. Și cu fiecare nu, cu fiecare moment de rezistență, îmi mai recuperez câte un pic corpul și identitatea, iau înapoi ce e al meu și a fost pângărit de violență, control și prejudecată.

Relația cu corpul a fost cea mai mare dintre preocupările mele feministe. Era și una dintre rănile mele cele mai mari și cele mai intime. Lupta activistă e și luptă de vindecare pentru fata care obișnuia să locuiască în corpul ăsta, care s-a transformat mai întâi în femeie și pe urmă în activistă feministă.

În mișcarea feministă de după ‘90, primele lupte au fost pentru corpurile noastre și dreptul să alegem. După 23 de ani în care statul le-a folosit pe femei drept incubatoare, interzicând avortul și lăsându-le fără acces la contracepție, feministele au luptat ca legalizarea avortului să fie printre primele măsuri pe care le-a luat noul Parlament. Apoi au adus contracepție, au început programe de educație sexuală, au construit o rețea de planificare familială – care au dispărut în ultimul deceniu. La începutul anilor 2000, au ieșit în stradă la primul protest feminist, după ce revista Playboy publicase un articol despre cum să-ți bați nevasta fără să lași urme. Au urmat zeci de proteste, zeci de ONG-uri, o reacție tot mai puternică în societate față de sexism, o generație tânără care nu mai are răbdare cu ura față de femei și cu prejudecățile.

O generație nouă condamnată să își ceară drepturile într-o țară în care nu are acces la contracepție, la educație sexuală, la politici care să o apere de violență și discriminare. O generație care în loc să învețe să facă sex în siguranță, să facă sex de plăcere, din iubire și dorință, consimțit și fără presiune, învață că

sexualitatea e rușinoasă, murdară, păcătoasă. 

Avem voie să fim sexuale doar când suntem producătoare de plăcere pentru alții. Suntem bune de privit ca bucăți de carne, fetiș, pornografie, dar nu avem voie să ne placă și nouă. Sau cel puțin nu e nevoie. Sexualitatea femeilor a fost înăbușită, judecată, exploatată. Rolul nostru în reproducere e un blestem pentru plăcerea noastră. Vulva e producătoare de copii, nu producătoare de plăcere. Clitorisul a fost ignorat de știință: singurul organ din corpul uman care se ocupă exclusiv cu plăcerea a fost mapat în întregime abia acum 26 de ani, dezgropat din manualele de anatomie ale bărbaților și arătat lumii pentru prima dată.

Multe dintre noi nu au cunoscut niciodată plăcerea. Pentru multe dintre noi sexul e chin, e viol, e obligație, e procreere. Violul marital există în legislația românească din 1997, dar în mentalul colectiv e în continuare datoria soției să își satisfacă soțul, consimțământul e oferit pentru tot restul vieții la starea civilă, femeia nu mai are voie să spună nu, să se răzgândească. Facă-se voia lui. Femeile în relații hetero ajung la orgasm aproape întotdeauna atunci când sunt singure, față de atunci când sunt cu un partener. Pentru noi, celălalt nu e sursă de plăcere, ci e cel care ne ia puterea și plăcerea.

prima dată când m-am dezbrăcat în fața cuiva am vrut să mă ascund.

Mă uitam și eu la mine. La tot ce urăsc, la tot ce vreau să nu se vadă. Mi-am tranșat și mi-am ales cu grijă bucăți din mine: țâța care e prea lăsată, burta care se vede din profil, nasul strâmb de când mi l-am spart la bâlci, citractricile de pe brațe. Nu știam mai nimic despre sexualitatea mea, despre ce îmi place, despre ce urmează să mi se întâmple. Tremuram de emoție și de frică.

Știam că urma să mă doară. Cum m-a durut și când mi-a venit prima dată menstruația – și apoi de fiecare dată când mi-a venit, cum m-a durut și când am fost hărțuită prima dată, cum m-a durut când am văzut pentru prima dată în viața mea cum un bărbat lovește o femeie.

Cum m-a durut când m-am operat la nas, după cinșpe ani de bullying. 

M-am dus la mama să îi spun că nu mai suport să mai trăiesc în corpul meu, să fiu urâtă. Mi-era rușine mie de fiecare înjurătură pe care o primeam pe stradă, sau de la colegii din școala generală. Lumea se uita la mine cu milă sau cu dispreț, gata să facă o caterincă despre felul în care arăt. Mi-am spart oasele feței, am stat câteva luni cu ochii vineți de la operație, cu nasul ținut de o atelă și sperând că nimeni nu o să mai strige după mine pe stradă că am nasul mare, că sunt urâtă. Și nu a mai strigat nimeni, dar eu am rămas cu rușinea și frustrarea că a trebuit să devin alta ca să simt că lumea mă acceptă. Aș fi vrut ca lumea să fie alta, iar eu să rămân aceeași. Atunci, la 18 ani, mă obișnuisem cu gândul că durerea îmi bântuie toate experiențele mele de femeie. Toleranța la durere se învață încă de când suntem mici, ca grija. 

Am moștenit toleranța la durere de la femeile din viața mea: epuizate de munca zilnică de opt ore la patron, continuau munca neplătită de acasă. Epuizate de munca emoțională pe care o prestau în fiecare zi în îngrijire, erau cele care absorbeau toate valurile de furie și ură ale bărbaților. Ele strângeau cioburile rămase în urmă după ceartă, ele îi țineau în brațe pe copiii plânși de frica scandalului din casă, ele le alinau pe celelalte femei când simțeau că nu mai suportă să mai ducă atâta durere.

Mi-am descoperit sexualitatea într-o mlaștină de confuzie, între experiment și abuz, între suferință și plăcere. Am tăcut când un bărbat m-a forțat să-i fac sex oral. M-am îmbrăcat repede, am mai făcut puțină conversație și am dispărut. I-am dat block și nu i-am mai spus nimic niciodată. Am tăcut când un bărbat și-a scos prezervativul în timp ce făceam sex. Când mi-am dat seama, mi s-a întors stomacul pe dos. I-am spus să plece, l-am confruntat câțiva ani mai târziu. Mi-a zis am greșit și eu, ai greșit și tu. Rana mea supura numai furie.

Când mi-am lăsat sexualitatea să fie o parte din mine, am fost judecată, mi s-a spus că fac sex ca un bărbat, că îi emasculez. Sexualitatea mea intimidează penisul pentru că vulva își cere plăcerea, întreabă de consimțământ și face ce vrea ea. Mă uit la corpul meu și mă excită pe mine, pe ceilalți îi inhibă – sunt prea mult femeie. Refuz concepția, incapacitez reproducerea pentru că vreau să fiu femeie numai pentru mine. Toată viața mi s-a spus că trebuie să mă ascund și să îmi fie rușine. Mi s-a spus că femeile sunt credincioase unui singur bărbat. De asta am tăcut, pentru că toată viața mi s-a spus să acționez împotriva instinctelor mele, să fiu tot ce nu-mi doream să fiu. Eu o să fac sex de plăcere. O să spun nu, o să mă răzgândesc, o să dau drumul la contraofensivă și o să fac scandal. Rana mea este acum putere. 

E greu să te zbați pentru tine, să spui cu voce tare ce te doare, să îți faci dreptate. Fiecare moment în care reușim să ne găsim puterea în fața agresorilor noștri are în spate multe altele în care am tăcut. În care ne-am gândit că poate a fost doar în capul nostru, că poate nu a fost așa rău, în care ne-a fost rușine și teamă. Unele dintre noi au reușit să vorbească pentru prima dată cu voce tare despre abuzurile lor sub anonimat, pe grupuri de Facebook. Altele au avut norocul să poată vorbi cu alte femei din viața lor despre asta. Altele au început procese lungi și grele de terapie, în care s-au dezgolit și reconstruit. Altele și-au adus poveștile în instanțe, în fața judecătorilor, și au cerut ca agresorii lor să fie pedepsiți. Altele și-au scris poveștile sau le-au spus altora, care au scris despre ele. Mii de texte despre violență, abuz, trafic, femicid – și în continuare, în fiecare an, zeci de femei și fete sunt omorâte doar pentru că sunt ele. 

femeile sunt slabe. femeile trebuie să asculte. femeile nu au voie să fie.

Așa începe violența. De la prejudecăți și stereotipuri periculoase, care le fac pe femei să fie mai-puțin-oameni. Călcăm peste femeile din viața noastră înarmați cu prejudecăți pe care le transformăm în ură și violență. Comentarii pe Facebook scrise cu nesaț: aia merită violată, bine că a bătut-o, femeile și-o caută. TikTok-uri care îi învață pe bărbați cum să fie prădători și să le vâneze pe femei. Știri care iau partea agresorilor și le acuză pe victime că le-au distrus viața: 

campioană la sex la zece ani
și-au distrus viața după ce au violat o femeie
dragoste cu năbădăi: și-a omorât soția
poveste de dragoste transformată în scandal: un bărbat și-a violat „cucerirea” de pe Facebook

Astea sunt titlurile unor texte despre viol și femicid apărute în ultimii ani în România. Acceptăm violența împotriva femeilor și o prezentăm lumii ca fiind norma, cursul firesc al lucrurilor. Violența e transformată în divertisment, iar femeile degradate și umilite de dragul audienței. Am crescut cu fata de la pagina cinci și cu știrile de la ora cinci: în fiecare seară mi se scurgeau în fața ochilor zeci de minute de imagini cu violență împotriva femeilor. În paginile ziarelor, femeile erau exclusiv dezbrăcate și ale bărbaților. Am crescut crezând că corpul meu este carne de tun, crezând într-adevăr că sunt născută să fiu slabă. Dar în nedreptate mi-am găsit puterea: coșmarul tuturor bărbaților care au vrut să mă controleze, să îmi anexeze corpul, să mă aibă. 

Liberă, puternică. Așa m-au învățat să fiu și femeile din jurul meu și propria mea durere. Pentru fiecare dintre noi puterea înseamnă altceva, iar pentru mine a însemnat să îmi iau corpul înapoi. Să mă uit cu blândețe la el și să-i fiu recunoscătoare. Să fie obiectul plăcerii mele, să mă excite pe mine și să mă aducă la orgasm. Să mă poarte prin suferințele și fricile mele. Să mă țină lângă surorile mele.

La șezătoare cu prietenele mele am aflat cine sunt. Ele m-au ridicat de pe jos, m-au ținut în viață și de la ele am învățat. Lor le-am spus cu voce tare pentru prima dată despre rănile mele, le-am murdărit de lacrimi, le-am pierdut nopțile, le-am arătat toate imperfecțiunile mele, tot ce urăsc la mine. Și nu au respins nimic din ce eu vedeam respingător la mine. Spunem despre noi că suntem aceeași persoană. Separate fiecare în corpul ei, în care am pătimit în tăcere până ne-am găsit vocile împreună. Între femei nu mă simt obiect sexual, nu sunt incubator, nu sunt mai puțin om. Între femei sunt văzută, sunt puternică pentru sunt lăsată să fiu eu. 

împreună suntem mai puternice. 

De asta agresorii își izolează abil victimele, nu le lasă să vorbească cu familia, cu prietenii, nu le lasă să meargă la muncă, să existe în afara închisorii lor, căreia îi spun acasă. Ei știu cât de importantă e comunitatea. Comunitatea care te crede și te ajută să recunoști că ce ți se întâmplă e violență, care îți oferă adăpost, căldură și înțelegere, comunitatea care a trecut prin ce ai trecut și tu, care îți spune ce curajoasă ai fost când ai vorbit prima dată despre ce ți se întâmplă. Tăcerea noastră e victoria lor, tăcerea celor mai puternici decât noi e complicitate la violență. Șoaptele noastre se vor transforma în strigăte și așa ne vom găsi una pe alta și regăsi pe noi însene, zicând cu voce tare tot ce ne-a fost frică și rușine să zicem. 

Poveștile noastre sunt importante. Ele ne fac să fim văzute așa cum suntem. Dau curaj mai departe, pun paie pe focul rezistenței, îmblânzesc relația cu femeia din noi. În fiecare dintre noi e foarte multă putere – mai multă decât suntem lăsate să credem. E multă putere în vocea noastră. S-o facem auzită în toate feed-urile și pe toți pereții, pe străzi, în casele și în clasele noastre. E multă putere în corpurile noastre: suntem începutul și sfârșitul lumii. Începutul lumii noastre și sfârșitul lumii lor.

Acest text face parte din proiectul „Cooperative-learning – grupuri de învățare în arta digitală și scriere feministă”, un program desfășurat în cadrul a mai multor întâlniri de grup, împărțite pe mai multe arii tematice și de studiu. Textul de față face a fost realizat în grupul Sănătate și drepturi reproductive.

Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.