Cum arhivăm/ activăm istoria queer locală?

„Pentru persoanele gay, istoria e un loc unde corpul își poartă propria poveste”, spunea Joan Nestle, activistă lesbiană și cofondatoarea uneia dintre cele mai mari și celebre arhive dedicate femeilor gay, The Lesbian Herstory Archive, fondată în New York în 1974. Pentru mult timp, viețile queer au avut drept loc de conservare a memoriei documente ale instituțiilor statului, în care existența lor era codificată violent sau în mod intenționat ștearsă. Istoria queer e o istorie care e prezentă mai degrabă în absențe, tăceri, lacune, atunci când nu e scrisă violent din afară. De aceea, cercetarea istoriei sexualității non-heteronormative s-a îndreptat adesea spre arhivele instituțiilor psihiatrice, ale instituțiilor represive ale statului sau a beneficiat de pe urma descoperirii unor arhive personale, scăpate ca prin minune sau prin grijă comunitară de distrugere.

Arhivele queer funcționează drept colecții de dovezi ale existenței persoanelor queer. Adesea, ele sunt afirmări ale simplei existențe, dovezi care să combată discursul homofob menit să invalideze orice luptă politică pentru drepturi prin plasarea persoanelor queer într-un prezent continuu, lipsit de istorie, sau într-o minoritate neglijabilă. Dar efortul acesta de a dovedi este mereu condamnat la precaritate. Cum observă José Esteban Muñoz în Cruising Utopia: „identitatea queer are o relație dificilă cu dovezile. Dovezile au fost în mod istoric folosite ca să penalizeze sau ca să disciplineze dorințele, legăturile și actele queer. Când un istoric încearcă să documenteze un trecut queer, există de obicei acest paznic, și anume prezentul straight, care va face tot posibilul să invalideze viețile queer: trecute, prezente și viitoare”.

Dacă în unele țări arhivele LGBT sau queer au început să fie asimilate în cultura mainstream, în România ele încă nu funcționează pe deplin ca spații publice, planurile de a le întemeia fiind expuse unei duble precarități. Pe de o parte, România nu stă deloc bine în ceea ce privește conservarea, arhivarea, păstrarea și digitalizarea arhivelor existente și deschiderea lor către public. Cantonată în anticomunism, memoria culturală românească a început doar recent și doar prin inițiative independente să se ocupe de părți din trecutul ei care sunt neexplorate. Pe de altă parte, orice muncă de documentare și arhivare presupune importante resurse de timp, spațiu, muncă și finanțare. Or, comunitatea queer locală este subfinanțată, depinzând de granturi care nu pot susține volumul de muncă și durata unei cercetări de amploare. Așa se face că avem, în acest moment, două inițiative de arhivare prezente preponderent în mediul digital, deși sunt disponibile spre consultare și fizic, la cerere. Este vorba despre Muzeul Istoriei și Culturii Queer din România și Arhiva Queer Adi Newell Păun. Aflat sub patronajul ACCEPT, Muzeul Istoriei și Culturii Queer din România a debutat cu organizarea expoziției Queer. Istorie recuperată la MNAC în iunie 2019. Pagina de Facebook asociată proiectului afirmă ca scop salvarea „patrimoniului cultural queer din România” și se concentrează pe istoria personalităților LGBT locale, pe producția artistică queer locală și pe istorii orale. Arhiva Queer Adi Newell Păun e o inițiativă de digitalizare a arhivei personale a lui Adi Newell Păun (momentan indisponibilă online), constituită din reviste, postere, broșuri, articole din presa locală și internațională, corespondență, materiale colectate și păstrate de Adi Newell Păun în ultimele decenii.

În afară de aceste două inițiative, MozaiQ a câștigat un concurs de proiecte cu Muzeul Culturii Queer?, proiect aflat în derulare până în 2022 și care, conform descrierii, pune accent pe partea performativă a memoriei, propunându-și organizarea unei stagiuni de teatru, a unei expoziții de artă și a unui festival de literatură queer.

Aceste trei inițiative existente reprezintă abordări diferite ale ideii de arhivă queer. Muzeul Istoriei și Culturii Queer are ca strategie asumarea și integrarea vieților queer în patrimoniul cultural local, Arhiva Queer Adi Newell Păun urmează logica conectării vieților queer cu istoria cadrului legislativ și al reprezentărilor media, iar ultima inițiativă MozaiQ pune accentul pe rememorare prin socializare și performativitate, urmărind să activeze istoria comunității prin evenimente și produse culturale care să circule și să creeze dialog. Toate cele trei direcții de memorializare vorbesc, însă, despre aceeași nevoie de a construi identitate comunitară și de a face din istoria queer românească o direcție de cercetare.

Nevoia de autoreprezentare și de cunoaștere a propriei istorii nu e nouă, dar devine din ce în ce mai stringentă, așa cum semnala și Valentina Iancu încă de la ediția din 2017 a Pride-ului, cu ocazia expoziției Savaged Pink. Și După Traian și Decebal (din filele istoriei gay în România), Homoistorii, episodul Fetele din serialul Youtube Șușanele, tururile urbane gay organizate în ultimii ani sunt toate exemple de explorare și documentare a istoriei queer din România pre și post-89. Tocmai pentru că inițiativele sunt tot mai dese și eforturile de concretizare a unor proiecte finanțate cu fonduri autohtone sau europene par să se materializeze, e poate momentul să ne gândim la poveștile pe care vrem să le spunem despre trecut și la implicațiile lor pentru viețile noastre prezente și viitoare. Iar asta înseamnă să ne punem o serie de întrebări: Cum se pot crea arhive queer? Ce fel de experiențe pot ele documenta? Ce fel de obiecte și urme pot fi incluse? Suntem limitați la documentarea absențelor, tăcerilor, traumelor istorice? Din puținele dovezi istorice pe care le avem la dispoziție, cum putem organiza o arhivă cât mai bogată, în condițiile în care anumite identități queer sunt mai predispuse la a fi șterse sau trecute sub tăcere? Cum putem face din acest gest orientat către trecut unul care să ne mobilizeze în prezent ca să ne putem imagina alte scenarii de viitor?

Ce este un obiect queer?

Obiectele care pot face parte din arhive queer au un fel de ambiguitate. Încapsulate în multe dintre documentele oficiale sunt experiențe de traumă, rușine, homofobie internalizată, patologizare și criminalizare sistemică și instituționalizată. Multe dintre urmele istorice care ne parvin sunt parte dintr-un aparat discursiv care a căutat să ne suprime. Acestui aparat și urmelor pe care le-a lăsat și continue să le imprime încă i se opun urme imateriale: gesturi, obiecte efemere, ritualuri, întâlniri, intimități neînregistrate. De aceea, istoria orală este foarte importantă pentru arhivele queer. Uneori, numai prin poveștile celor care au trăit în anumite contexte putem ajunge să avem un obiect care să poată fi păstrat pentru posteritate. Tot din acest motiv, metodele de construire a unei arhive queer se opun de multe ori logicii muzeale, aceea de a colecționa, inventaria și expune obiecte materiale și recurg, în schimb, la mijloace de rememorare care sunt în mod asumat efemere, cum ar fi performance-urile și ritualurile sociale. Locuri unde corpurile își poartă propria poveste sau unde corpuri prezente repun în scenă istoria corpurilor trecute.

Pe măsură ce contextele se schimbă, aceste obiecte efemere, imateriale pot dispărea. Vocabularul gay al anilor ’70-’80, de exemplu, nu poate fi accesat decât prin istorie orală, precum și gesturile, codurile de recunoaștere și de comunicare ale acelei perioade. Pe măsură ce locurile de întâlnire, barurile, cluburile se schimbă și dispar, memoria vieții publice a comunității mai poate fi recuperată doar din povestiri și mărturii. Ce se întâmplă, însă, cu experiențele queer care sunt inaccesibile complet? Despre care intuim că au existat, pe care tânjim să le cunoaștem, de care avem nevoie ca puncte de identificare sau dezidentificare? Răspunsul e, adesea, ficțiunea, sau paraficțiunea. O arhivă queer nu trebuie, pentru că de multe ori, nu poate să includă obiecte istorice. Dar asta nu le face neadevărate.

Un exemplu relevant este expoziția A Chairman’s Tale, care operează la limita dintre arhivă și ficțiune. Jaanus Samma, autorul, ia cazul unui șef de colhoz din Estonia sovietică, condamnat la muncă silnică pentru „pederastie” și face din el o instalație deopotrivă afirmatoare și dureroasă. Instalația include documentele de la proces, care pot fi studiate într-o cameră de lectură, dar duce povestea mai departe, proiectând în paralel două filme care reconstruiesc și subminează faptul istoric recurgând la actori și o scenografie barocă. Unul dintre filme îl reprezintă pe șeful de colhoz în timp ce primește un duș auriu de la bărbatul care-l turnase poliției. Cel de-al doilea reconstruiește o examinare medicală tipică perioadei, care urmărea să stabilească dacă homosexualitatea poate fi citită în anatomia organelor genitale prin măsurători umilitoare și traumatizante. Cele două filme sunt proiectate în paralel pe două ecrane poziționate vizavi unul de celălalt și durează mai mult decât ar dura în realitate cele două acte: cel sexual și cel medical. Rușinea, plăcerea, trauma și ironia își găsesc toate locul în această intervenție artistică asupra materialului de arhivă. Prin reconstituirea asumat barocă, Samma adresează o întrebare esențială: ce înseamnă adevărul istoric pentru istoria queer?

Un alt artist queer, Yevgeniy Fiks, se folosește de aceeași combinație de cercetare istorică și intervenție artistică pentru a explora potențialul neexprimat, căile pe care istoria ar fi putut merge, dar nu a făcut-o, pentru a mobiliza trecutul în serviciul imaginației queer. Într-una dintre expozițiile sale, Pleshka-Birobidzhan, 2016, Fiks se folosește de istoria uitată a Regiunii Evreiești Autonome, întemeiată în Uniunea Sovietică în 1934 și promovată ca un soi de tărâmul făgăduinței pentru evrei ruși, polonezi, ucrainieni și chiar canadieni, dar care era o formă mascată de ghetoizare a acestora. Un experiment nereușit. Fiks își imaginează un grup de homosexuali ruși care călătoresc spre Birobidzhan și suprapune conversațiile lor imaginare despre criminalizarea homosexualității sub Stalin peste materiale de propagandă care promovau Regiunea Autonomă. În instalația lui Fiks, Regiunea Autonomă Evreiască găzduiește și Regiunea Autonomă Gay și Lesbiană. Un alt element inclus în instalație este un video în care persoane queer de origine rusă discută despre utopie, în timp ce pe ecran curg imagini din Birobidzhan. Un astfel de parcurs de recuperare a istoriei ne face să ne întrebăm Ce ar fi fost dacă?, problematizează solidaritatea (sau lipsa ei) între grupuri discriminate și creează breșe de imaginație în istorie.

Instalația The Lenin Museum reprezintă toaletele din Muzeul lui Lenin, un celebru cruising spot în timpul comunismului. Adăugând materiale de arhivă recontextualizate, Fiks readuce în discuție perioada scurtă de timp din vremea revoluției bolșevice când homosexualitatea fusese dezincriminată de către Lenin și deplânge soarta homosexualilor sovietici în timpul lui Stalin și de-a lungul Războiului Rece, scoțând în evidență cum sexualitățile non-heteronormative erau instrumentalizate de o parte și de alta a Cortinei de Fier pentru a decredibiliza adversarul. Pentru americani, între activiștii LGBT și spionii sovietici se punea semnul egal, așa cum URSS-ul asocia homosexualitatea cu valorile decadente, burgheze, capitaliste. Întreaga expoziție stă sub semnul ironiei: homosexualii ruși împinși de sistemul politic opresiv să-și aproprieze spații publice semi-clandestine în chiar Muzeul lui Lenin, cel în timpul căruia, pentru o scurtă perioadă de timp (1922-1933), homosexualitatea fusese decriminalizată.

Operând cu documente de arhivă, dar și cu obiecte fictive aceste practici arhivale/ artistice reușesc să umple golurile istoriei oficiale, să speculeze și să scrie un alt fel de poveste, una care se opune istoriei de nedreptate și violență prin imaginație, erotism și ironie. Aceste două exemple ne duc la alte întrebări importante.

Ce fel de regim emoțional ne dorim pentru o arhivă queer?

Ce fel de emoții vrem să transmitem prin selecția de materiale și interpretarea pe care le-o dăm? Miza evidentă a arhivei este de a recupera sau de a salva trecutul de la uitare. Dar relevanța ei este dată de modul în care trecutul este recuperat astfel încât să producă schimbări de conștiință în prezent. În cartea An Archive of Feelings, Ann Cvetkovich pornește de la necesitatea de a documenta ceva ce pare de nedocumentat: emoțiile persoanelor queer, în particular în cercetarea ei, ale lesbienelor. Cvetkovich argumentează în favoarea depatologizării traumei, rușinii, fricii și a descoperirii potențialului lor radical prin crearea de arhive care să pună în centru recuperarea emoțiilor prin moduri inovatoare de a completa spațiile goale, lipsa urmelor.

Cine e reprezentat în arhiva queer?

Documentele și urmele istorice favorizează anumite categorii identitare. Se vorbește adesea despre dificultățile asociate cercetării vieților femeilor queer. Sexualitatea femeilor queer a fost mai des trecută sub tăcere, ascunsă, patologizată și nu fățiș criminalizată, așa cum a fost cea a bărbaților. Cum pot aceste diferențe să fie adresate? Cum se poate depăși impresia că istoria LGBT(+!!) nu este doar istoria bărbaților gay (albi)?

În plus, crearea unei arhive presupune nu doar organizarea materialului existent, ci, mai ales, enorma muncă de documentare și cercetare care să repare tăcerile perpetuate, precum și o abordare oblică, speculativă, imaginativă prin care nedreptățile memoriei să fie reparate. Păstrarea memoriei unei comunități e importantă pentru identitate, pentru legături intergeneraționale și pentru articularea luptei pentru drepturi. În același timp, o arhivă publică se adresează unor categorii diverse de public. Alegerile legate de protejarea intimității, de negocierea între spațiu privat și public, de gradul de expunere sunt alegeri dificile pentru oricine curatoriază o arhivă. Percepțiile asupra a ce constituie spațiu sigur pot diferi foarte mult, precum și disponibilitatea de a fi expus.

Pentru cine e arhiva queer?

O altă întrebare importantă ține de gradul de asimilare în alte istorii și narațiuni pe care și-l propune o arhivă. Expoziția NSFW. A Chairman’s Tale, de care vorbeam mai sus a debutat la Bienala de la Veneția, reprezentând Estonia. Ulterior, a fost găzduită de Muzeul Ocupațiilor din Talinn, un muzeu care spune povestea dublei ocupații a Estoniei, nazistă și sovietică, provocând un scandal național. Faptul că narațiunea victimizatoare națională era „contaminată” de trauma unui bărbat homosexual a fost inacceptabil pentru unii estonieni. Făcând un exercițiu de imaginație, ne putem reprezenta ce reacții ar stârni includerea istoriei de represiune a persoanelor queer în Memorialul de la Sighet, de exemplu. Sau cum ar putea fi inclusă violența de gen și cea îndreptată împotriva minorităților sexuale într-un ipotetic muzeu dedicat comunismului românesc.

Toate aceste întrebări au nevoie de răspunsuri multiple și de strategii diverse. Ne putem imagina arhive românești care să vorbească mai degrabă unei elite straight dispuse să ne asimileze, pentru că povestea spusă de respectiva arhivă livrează o imagine de respectabilitate și apelează la traumă. În aceeași măsură, ne putem imagina arhive queer menite să creeze identificări afirmative, ireverențioase, sfidătoare la adresa unei majorități opresive și care să înlocuiască trauma cu plăcerea, o emoție cu efecte politice diferite. Ocuparea spațiului cât mai multor instituții locale care gestionează memoria e o altă opțiune și o oportunitate de a împleti istoria queer cu cea a altor grupuri oprimate, în încercarea de a sparge barierele care protejează o variantă naționalistă a istoriei României. Ne putem, de asemenea, imagina că respingem ideea de muzealizare a istoriei queer locale și alegem, în schimb, să ne amintim prin dialog, prin produse culturale, prin performance, prin corp. Cu cât vor exista mai multe inițiative concretizate și accesibile, cu atât vom vedea mai multă dezbatere și polemică productivă și istorii descoperite (sau reconstruite), care să fie complexe, nuanțate și care să ne susțină în luptele noastre de azi.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Arhive Feministe și Queer, curatoriată de Lav și Ali.