de Hestia Delibas
Imagini de Iulia Chindea
Când eram mică, mama mereu zicea: la anul vom face o casă. În fiecare an, creșteam cu visul asta, că la anul ne vom stabili într-un loc care e doar al nostru, un loc cu o grădină, o casă frumoasă, cu o cameră doar a mea. Mama era mamă singură, iar noi, noi stăteam în chirie, ba aici, ba acolo. Multe din amintirile mele sunt legate de mutat: parcă fix când începeam nițel să prind rădăcini într-un loc, hopa, hainele în saci, cărțile în cutii, gata că ne mutăm. Înainte să trec mai departe vreau să vă zic că mama, căsătorită de acum cu tata, a reușit să facă și casa mare cu grădină, exact cum am visat. Numai că eu eram deja plecată în lume, începându-mi viața și încercând să îmi construiesc propriul meu locușor de siguranță. Locușor pe care îl caut încă, pentru că sunt între lumi și case din nou.
Anul în care m-am mutat în altă țară a fost anul în care am făcut cercetare cu muncitori migranți din Baia Mare. Pe atunci nu aveam habar că voi ajunge să le împărtășesc acest destin, iar experiențele de migrație, pe care le înțelegeam la un nivel teoretic, vor fi de asemenea mult mai ușor de înțeles odată ce am ajuns să le simt cu propria mea ființă. Desigur, fac acestă afirmație conștientă că în realitate experiența mea de migrație este una cât se poate de privilegiată, și puțin se aseamănă cu experiențele de viață pe care le-am documentat: nu vine deloc nici din o nevoie de supraviețuire, nici nu e presărată cu exploatare, suferință, durere și discriminare. Cu toate acestea, simt că sunt câteva aspecte ale acestei experiențe care sunt aproape universale, în așa măsură că îmi pare aproape redundant să vorbesc despre ele: mă refer la sentimentul de dezrădăcinare, de suspensie între două lumi, și de hiperconștientizare a propriei străinătăți.
Când m-am mutat în Portugalia, venisem să stau doar pentru câteva luni. Numai că nu am mai plecat. Am simțit că mi-e bine aici, într-un mod pe care nu prea pot să îl explic. S-a simțit într-un mod straniu ca un loc familiar, dar o familiaritate mai degrabă legată de imaginația mea despre viață, despre mine, și despre cum aș vrea să fiu.
Când vorbești cu oameni care sunt plecați pe afară, există aceste două tendințe: fie de a preamări țara adoptivă, de a lăuda până la epuizare orice aspect al vieții de dincolo, într-un discurs care reproduce dureros un mit al excepționalismului european, fie de a se lega cu nostalgie de acasă, romanticizând fără filtru tot ce ține de patria mamă, într-un discurs care uneori stă să cadă într-un naționalism naiv, în care nimic nu e mai bun pe lumea asta decât țuica de prune și roșiile românești. Înțeleg acest prim instinct, deși nu îl împărtățesc. Orientalizezi și denigrezi locul de unde ai venit, pentru că de fapt îți dorești tare să simți că nu e cale de întoarcere, că locul tău e unde ai ajuns. Că nu riști ca după ce te-ai așezat frumos și ți-ai găsit un rost (sau speri să faci asta) să fi smuls și pus iară în vechiul tău pământ. Și al doilea instinct îl înțeleg, că vrei să te simți încă că ești parte din lumea pe care ai lăsat-o în urmă, și nu vrei să riști să prinzi rădăcini prin locuri străine. Sau poate doar ai nevoie să ști că e acest loc, care de fapt rămâne doar în imaginația ta, în care poți fi în siguranță.
Ei bine, cum spuneam, deși înțeleg acum mai bine de unde vin aceste construcții, nu simt că mă regăsesc în nici una dintre ele. Sau mai degrabă refuz să îmi găsesc rezolvarea anxietățiilor vieții de migrant în confortul pe care aceste două discursuri le oferă. Dar cred cu tărie că ele sunt un mod de a face față acestor tensiuni pe care le menționam mai devreme.
Deja trăiesc aici de mai bine de un an jumătate. De atunci îmi împart cronologia personală în două: viața de dinainte și viața de acum. De fiecare dată când mă aproprii prea tare de viața de dinainte, de viața din România, simt o tensiune pe care nu o pot foarte bine explica, dar voi încerca. Simt ca o ușă deschisă spre viața mea de dinainte, care mă trage înapoi și îmi pune în pericol firavele construcții care am reușit să le clădesc în viața mea de acum. Ca un val care are puterea să îmi măture micul meu castel de nisip. Cu toate acestea, viața mea dinainte e structura care mă ține să pot face față vieții de aici. Pentru că aici mă simt încă plutind pe curenți care mă plimbă dintr-o parte și alta, fără să mă lase să mă așez. Simt asta de fiecare dată când realizez că sunt piesa care nu prea se potrivește în peisaj.
Arăt destul de albă, destul de europeană ca să nu fac evidentă alteritatea mea. Și asta este un privilegiu, desigur, că nu a trebuit să am de-a face cu rasismul din societatea portugheză, un rasism despre care prietena mea din Brazila stabilită aici, îmi vorbește adesea. Cu toate acestea albitatea mea scade când deschid gura. Și nu sunt cuvinte portugheze ce îmi ies din gură, și dacă ar fi, tot ar fi cu un accent ce nu poate fi confundat cu nimic local. Accent de străin. Dar de cele mai multe ori vorbesc engleză, iar această limbă, care nici măcar nu mi-e maternă, e atât zidul pus între mine și oamenii de aici, cât și scărița, de care mă țin câteodată prea strâns, spre comunicare.

Mă simt adesea nespus de singură. Câteodată cel mai singură mă simt când sunt în grupuri mai mari de oamenii, și simt cel mai acut că sunt doar eu, de acest fel. Unica specie într-un ecosistem exotic. Mă simt singură, dar nu e o singurătate reală, pentru că în realitate sunt înconjurată de oameni, dar una mai mult legată de faptul că sunt mereu foarte conștientă că sunt diferită, mult mai diferită decât restul. Cea ce e ciudat, dat fiind că îmi petrec majoritatea timpului numai cu oamenii care îmi sunt asemănători în cam toate punctele de vedere. Dar cumva, fiecare interacțiune reușește să îmi amintească că ceva nu e chiar cum ar trebui să fie. Că tot ce mă definește pe mine e ceva ce nu pot împărtăși cu nimeni de aici până la capăt. Că Eu în engleză sunt doar puțin, dar destul de diferită de Eu din română. Și adevărul e că îmi place de mine în engleză: sunt puțin mai caldă și mai drăguță decât Eu în română. Sunt puțin mai amabilă și cred și mai răbdătoare. Dar știu că persoanele care încep să îmi fie dragi de aici nu vor avea cum să mă știe și pe mine, cea din română. Mă întreb doar cum voi fi eu în portugheză. Curios e că de mai mult ce mă apropii de prietenii de aici, mai mult îmi vine să vorbesc în română. Undeva simt că și fără a înțelege, ar putea să arunce o privire la un Eu pe care nu îl pot altfel face cunoscut.
Mă simt de asemenea singură nu doar pentru că ceilalți nu pot avea acces în totalitate la mine, dar și pentru că eu nu pot avea în totalitate acces la ei. Pentru că restul joacă după niște reguli destul de familiare cât să nu le observ mereu prezența, dar destul de diferite cât să mă simt puțin defazată. Sunt lucruri atât de mărunte, că mi-e și greu să le descriu, să fac sens, pentru că abia reușesc să le conștientizez. Cert este că rareori se întâmplă să nu fiu hiperconștientă de propria mea alteritate, iar asta e ceva ce nu cred că va trece, sau poate nu prea curând. Acasă, în viața mea de dinainte nu mă gândeam prea mult la poziționalitatea mea, sau cel puțin nu o făceam în viața de zi cu zi, poate doar într-un exercițiu intelectual. Dar acum e rar să nu mă gândesc la faptul că sunt din România, din Europa de Est, că oamenii au sau nu au deja idei despre ce reprezint eu, că eu le pot confirma sau infirma cu acțiunile mele aceste preconcepții, că sunt trecută printr-un filtru al așteptărilor ca migrant, femeie din Europa de Est.
Nu numai interacțiunile din viața socială îmi dau acest sentiment de singurătate. Mă uit seara la cer să văd stelele și îmi dau seama că sunt puțin diferite de stelele de acasă, că nu găsesc constelațiile așa de ușor. Sau poate doar așa mi se pare mie. Când am venit prima dată aici, m-am bucurat nespus să descopăr atâtea noi specii de plante, atât de diferite de cele de acasă, multe care stau verzi toată iarna. Câteodată găsesc una pe care o cunosc, poate nu chiar pe nume, dar îmi este familiară și mă simt puțin mai bine, ca și cum am un prieten secret care mă cunoaște. Anul trecut spre marea mea bucurie am gasit soc înflorit și încă mult mai devreme decât mă așteptam, și desigur am făcut suc de soc. Am găsit și mentă pe care am cules-o și am făcut ceai, așa de multă că încă mă bucur de ea. Iar cea mai mare bucurie a venit când am găsit Parasoli mari și frumoși, pe care i-am cules și mâncat, acestea fiind singurele ciuperci pe care le pot culege cu toată încrederea.
Cred că nu prea am realizat cât sunt de atașată de viața plantelor de acasă. Când eram copil mergeam cu mama la cules de plante medicinale, și am învățat să le recunosc. Pe multe le știu pe nume: menta, cimbrișor, cicoare, ciuboțica cucului, coada șoricelului, floare de soc și tot așa. Dar aici, atâtea plante îmi sunt străine… sau mai bine zis, eu sunt cea străină.
Încet învăț ritmurile vieții de aici, incluzând cele a plantelor și copacilor. Anul acesta am știut să aștept cu nerăbdare înflorirea foarte devreme (ianuarie – februarie) a magnoliilor. M-am bucurat de asemenea la revederea florii galbene care acoperă drumurile mele prin parcul pe care îl vizitez de fiecare dată când merg la cumpărături, floare a cărui nume încă nu îl cunosc, dar de care mi-am amintit că am putut-o admira și anul trecut. Iar acum aștept apariția altor flori colorate, care au să vină mai târzior, prin mai, și care vor lua locul celor galbene de acum. Tot așa aștept floarea Erica care mi-a devenit companion pe drumurile străbătute anul trecut, când zi de zi culegeam această floare pe care mereu o găseam în drumul meu, ca ritual propriu de bun augur. Îmi dau seama că încet recunosc și îmi formez amintiri cu plantele pe care le găsesc aici, iar asta mă face să mă simt mai de-a locului.

Sunt momente în care reușesc să mă simt ca fiind acasă aici, că nu mai plutesc doar între două lumi. Dar e destul pentru cel mai mic vânticel să mă destabilizeze, și mă trezesc iar în suspensie. Adevărul e că sunt prinsă între două realități, două vieții paralele, în care intru și ies, dar în care nu îmi găsesc pe deplin locul. Pentru că am viața mea de aici, cu toate încercările pe care le reprezintă, dar și viața de acolo, cu toate relațiile pe care le-am lăsat în urmă.
Când ne gândim la prietenii, rareori ne gândim la materialitatea pe care acestea o au, la spațiul pe care îl ocupă. De obicei prietenii pe care ni facem sunt oamenii din apropierea noastră fizică. Sunt oameni cu care la un moment dat împărțim o stradă, un parc de joacă, o curte, o sală de clasă, mai apoi poate un birou sau un apartament. Prieteniile se întâmplă la început, dar mai apoi ele prind viață și trebuie întreținute, trebuie să le hrănești ca să nu moară. Trebuie intenționalitate în menținerea lor. Dar dacă această muncă de îngrijire a prieteniilor vine atât de natural și aproape nu se simte ca un efort conștient atunci când împarți același spațiu cu oamenii de care ești legat, lucrurile se schimbă atunci când ești departe.
Distanța mă obligă să fiu mereu atentă să mențin acele relații care îmi sunt dragi, prin acțiuni directe și consecvente. Pentru că nu se mai întâmplă de acum să mergem la aceeași petrecere, să ne vedem din când în când la o lansare de carte sau o prelegere: de acum trebuie să depun efort susținut pentru a le putea avea în viața mea. Iar asta câteodată devine foarte greu, când nu știu cum să mă împart, între spațiul meu fizic de aici din Portugalia și spațiul meu virtual pe care stărui să îl ocup acolo în România. Când am venit iarna asta în România, am simțit că trebuie să mă rup în multe bucățele, să văd pe toată lumea pe care nu mai văzusem de atâta vreme și pe care nu voi mai avea ocazia prea curând să o văd și tot nu cred că a fost deajuns. Pentru că prieteniile au o materialitate, au nevoie de prezența fizică, corporală, pentru a se simți aproprierea. E destul oare câteva ore de povestit și o îmbrățișare? Poare un sărut pe obraz și un dans? Niște glume spuse la bere, câteva secrete mărturisite înainte de despărțire? Sunt toate astea îndeajuns?
Îmi simt prietenii ca niște funii care mă leagă de vechea mea viață. Câteodată simt cum aceste funii mă trag înapoi, spre o viață pe care am lăsat-o în urmă, mă trag destul de tare cât să nu pot să mă simt pe întregul prezentă aici. În acele momente simt un strop de resentiment. Dar alteori îmi dau seama ca acestea sunt ancora de care am nevoie ca să nu îmi iau zborul cu totul și să plutesc fără direcție. Pentru că în tot acest proces de strămutare prieteniile vechi mi-au dat acel sprijin să mă pot simți eu, să nu mă pierd în această singurătate pe care am simțit-o. Iar prieteniile noi încep din ce în ce mai tare să mă ancoreze în solul Iberic.
Nu pot să neg că oricât mă împotrivesc, resimt tot mai mult distanța, greutatea celor 3000 de km dintre mine și toți cei pe care i-am lăsat în urmă. Viața continuă nestingherită, iar ne-prezența mea înseamnă că încet îmi pierd locul pe care îl aveam cândva acolo. Iar locul meu nou, de aici, încă îl descopăr. Am început prin a povesti cum m-am simțit adesea dezrădăcinată de-a lungul vieții mele, și cum am trăit mereu cu acest vis de a avea un loc în care să mă simt acasă. Îmi doresc mult să prind rădăcini în noua mea viață, deși sunt conștientă că voi rămâne mereu în această stare de a fi prinsă între două lumi, și de a fi puțin străină oriunde sunt: și acolo și aici.
Coimbra,
10.02.2023

a terminat sociologia și în prezent urmează studii doctorale la Universitatea Coimbra. Îi place să își petreacă timpul înconjarată de plante și cărți, visează la o lume în care supraviețuim cu bine crizei climatice. Optimistă convinsă.

în timpul facultății a descoperit fotografia analog, și de atunci a devenit o punte de comunicare între ce o macină și lumea exterioară. Îi place să creadă că emoția transmisă, prin orice mediu artistic, poate să creeze o conexiune între oameni, care, poate, nu o să se cunoască niciodată. @iuliachindea