„Curajul/ este limbajul meu/ Nativ.” Interviu cu poeta feministă Medeea Iancu

Poetă, regizoare și activistă feministă, Medeea Iancu sfidează în versurile sale puterile patriarhale consolidate și denunță sexismul, rasismul, discriminarea persoanelor cu dizabilități, heteronormativitatea și stratificarea de clasă, luptând pentru echitate, nu doar pentru egalitate. Este autoarea volumelor:divina tragedie (Brumar, 2011), Cîntarea care a biruit toate cîntările (Paralela 45, 2015), Delacroix este tabu: suita românească (Cartea Românească, 2017). În 2019, la Editura frACTalia, s-a publicat volumul de poeme Delacroix este tabu: Amendamentele lirice. I-am luat un interviu despre ce înseamnă să fii poetă feministă și despre feminismul ca stil de viață.

***

Care a fost prima ta întâlnire cu scrisul și când s-a convertit acesta în feminism?

Am crescut cu povești, basme; Jane Eyre m-a făcut să văd că femeile au lucruri esențiale de spus, exact ceea ce nu găseam în cărțile recomandate la școală, în care femeile nu aveau niciun cuvânt de spus, erau mute, bătute și violate. Jane Eyre mi-a dat libertate și curaj; cred în puterea literaturii de a schimba, pentru că nu de puține ori am simțit-o pe propria piele. Țin minte cum mă uitam la portretele scriitorilor de pe coridoarele școlii, portrete care erau și în clase, și nu vedeam nicio femeie. Încercam să-mi dau seama cum au ajuns doar ei acolo, de ce doar ei meritau să fie acolo. Am avut colege care în clasa a IV-a veneau la școală cu fețele și mâinile vinete; în școală era aceeași violență: profesori care băteau elevii, urlau, băieți care loveau fete. În clasa a V-a o colegă a fost numită curvă pentru că îi venise menstruația. Lumea din literatură și lumea din realitate nu avea niciun loc pentru fete și femei: vecinei care tocmai divorțase i se spunea curvă; vecinei adolescente i se spunea curvă când purta fustă scurtă; părinții le spuneau copiilor să nu se joace cu vecina de etnie romă, erau pedepsiți dacă vorbeau sau se jucau cu ea. De ce era vina fetei dacă era hărțuită? De ce colegul nostru de etnie romă, în clasa întâi și a doua a fost pus în ultima bancă? De ce trebuia să îndurăm aceeași hărțuire iarna, când băieții ne frecau cu zăpadă? Hărțuirea și abuzurile de orice fel erau extrem de normalizate. Nu aveam nicio bază legală care să ne protejeze. Simțeam că era ceva toxic în această opinie publică, în învinuirea fetei pentru viol, hărțuire, pentru violența practicată de bărbat, pentru că tocmai o astfel de opinie mă anula ca persoană și mă învinuia pe mine pentru infracțiunea altuia. N-am uitat niciodată aceste situații, pentru că astfel de crime împotriva demnității, libertății, determinării persoanei nu se uită niciodată; se repetă și sunt îngăduite; în momentul în care m-am simțit pregătită să-mi asum o identitate feministă, după un proces lung și necesar, am scris ceea ce voiam să scriu de la doisprezece ani.

„Curajul/ este limbajul meu/ Nativ.”

Scrii poezii directe și explicite, fără ocolișuri. Care e puterea magică a scriiturii, a limbajului? 

Ne face conștienți, ia vălul de pe ochi; ne dă curaj, ne lasă să experimentăm și să exprimăm furia, mai ales în cazul femeilor, cărora le este interzis acest afect. Prin limbaj protestăm, putem crea acțiune, ne putem opune, adera, da consimțământul; limbajul nu este inert, el poate crea schimbare sau stagnare, regres. Experiențele trăite de femei, trăirile lor, viziunea lor au nevoie de un nou limbaj, non-patriarhal, intersecțional și uman.

„Limbajul a fost/ Corupt.”

Dacă limbajul pe care îl vorbesc femeile e contaminat de sexism, dacă gramatica limbajului e ea însăși un reflex al gândirii misogine, care ar fi parametrii necesari pentru depășirea sexismului lingvistic? E posibilă crearea unui nou limbaj care să ne elibereze de ereditatea machistă tradițională?

Limbajul nu este doar contaminat de sexism, este corupt, în această formă este expresia patriarhatului: teologi, scriitori, pedagogi, poeți, dramaturgi, psihologi și psihanaliști, filosofi, preoți, legiuitori au declarat, semnat și inventat legi, au scris tone de cărți despre presupusa inferioritate a femeii; acești patriarhi se tem într-atât de mult de capacitatea femeii de a face și a fi subiect, de talentul, autenticitatea ei, de egalitate și respect, încât au inventat, mințit, dezinformat, manipulat fără pic de rușine; desigur, beneficiile care revin din astfel de situații sunt enorme și mențin status quo-ul în favoarea bărbatului. Femeia este încă văzută ca proprietate a bărbatului, alături de pământ, bunuri, copii; ea nu a avut multă vreme drepturi, ea nu a avut nici măcar dreptul de a exista (nou-născuții de sex feminin erau uciși, mai ales în cazurile în care acești bebeluși nu erau considerați legitimi), de a vorbi, de a alege, de a scrie, studia, de a deține o proprietate, de a i se recunoaște drepturile materne sau, mai mult, de a alege dacă se căsătorește, dacă locuiește singură, dacă divorțează, dreptul de a vota, dreptul de a nu lua numele bărbatului după căsătorie, dreptul de a alege dacă dorește copii sau nu etc.. Limbajul este corupt și prin homofobie, rasism, segregare, xenofobie, antisemitism, naționalism etc.; limbajul este corupt prin sentințe blânde date agresorilor sau prin decizii de genul: fata de zece ani și opt luni nu a fost violată, ci a consimțit. Limbajul este corupt pentru că impune duble standarde și discriminări: fata trebuie să fie virgină în noaptea nunții și trebuie să demonstreze acest fapt, bărbatul, nu.

Limbajul este corupt pentru că bărbatul este proclamat suveran, restul sunt ceilalți; relația este disfuncțională din start: unicul deține puterea absolută, ghidează, definește, setează reguli și subordonați (aici intră nu doar categoria femeilor, ci și persoanele de altă etnie, rasă, statut social, identitate sexuală etc., categorii definite ca marginale, periferice, minore, impure, inferioare, delincvente etc.). Sexismul nu este un atribut feminin, el este consecința educației, culturii, puterii și percepției (și credinței) denigratoare și dezumanizante față de femeie. Un nou limbaj ar presupune plasarea persoanei ca subiect, nu ca obiect, ca libertate, nu ca dependență; un nou limbaj ar presupune solidaritate, nu polarizare, respectarea diferenței fiecăruia/fiecăreia ca expansiune, unicitate, nu ca anomalie.

Cum se poate schimba un imaginar care definește o anumită idee de bărbat și de femeie și care exclude, marginalizează sau folosește violența împotriva oricui nu corespunde acestui model ?

Aș zice că această cultură este una patriarhală, care aduce regres și bărbaților, nu doar femeilor. O astfel de cultură și societate care vede și proclamă bărbatul ca suveran și femeia ca posesie a bărbatului nu permite libertatea, unicitatea fiecăruia și fiecăreia și exprimarea de sine într-un mod autentic. De autenticitate și libertate îi este cel mai frică societății patriarhale. O societate patriarhală este o societate toxică în care aparența, ipocrizia, minciuna, secretul, coruperea, controlul, oprimarea sunt valori. Într-o astfel de societate este mai mult decât necesar să fii onest/ă, să-ți afirmi propria autenticitate, propriul adevăr și să lupți pentru drepturile care îți sunt furate, să fii subiect și nu obiect. Nu este vorba doar de un imaginar, o fantasmă, o reverie patriarhală, este o realitate care distruge vieți, care presupune acțiuni și decizii luate de persoane îmbătate de putere și control, ignorante și complice culturii violului și violenței. O societate care justifică violul și empatizează, jelește violatorul este o societate profund disfuncțională. O societate care este pe punctul de a interzice viețile și identitățile diferite ale propriilor copii, este o societate profund disfuncțională. O societate care promovează violența părinților asupra copiilor ca fiind legitimă, este o societate scandalos de disfuncțională.

Senzația este că ceva este greșit cu tine, dar ar trebui să ne întrebăm ce ni s-a făcut încât să credem că ceva este greșit cu noi; să fii subiect este riscant: implică asumarea responsabilității, acțiune, protest, schimbare, crearea propriei vieți și a felului în care gândești despre tine, cum te vezi și cum te lași văzut/ă și cum ești perceput/ă. Dar a te afirma ca subiect este singura cale către libertate și autenticitate și către demolarea acestui sistem toxic și inuman.

Simone de Beauvoir afirmă că statutul de supusă, dacă nu de sclavă a bărbatului, în toate timpurile, nu e un dat natural, ci un rezultat de alegeri existențiale, care documentează o anumită complicitate a femeii înseși. A existat sau există? Care ar fi, în opinia ta, motivele acestei complicități? 

Răspunsul este complex și este nevoie să înțelegem cu adevărat situația femeii, felul în care femeia este percepută, posibilitățile care i se deschid, libertatea femeii, libertate care nu este aceeași cu a bărbatului, cât și această noțiune de complicitate.

În primul rând, fetițele sunt crescute și educate diferit față de băieți; fetița este educată să fie o imagine, o păpușă, pasivă, să facă pe plac și să fie plăcută; ei i se refuză autonomia și experiențele pe care băiatul este lăsat să le aibă. Pe lângă acestea, în societatea patriarhală și într-o astfel de educație disfuncțională, să fii femeie este un lucru rușinos, umilitor; emoțiile sunt asociate cu femeile și când sunt exprimate de băieți, ei sunt rușinați pentru această decădere: „nu plânge ca o fetiță,” „nu poate să-ți fie frică, ce, ești femeie?” etc.. De la început, a fi femeie este privit ca un lucru detestabil și degradant. Etapa următoare este valorificarea absolută a așa-ziselor virtuți feminine: spontaneitatea și confortul nu sunt printre acestea. Fetița aude în jurul ei că vocația ei, asemenea propriei mame, este să facă copii și să-i îngrijească, activitate de îngrijire și creștere de la care tatăl este absent. Am auzit la nesfârșit părinți întrebându-și fetițele aflate în preajma unor bebeluși dacă le plac copiii. Nu cred că există fetiță și femeie pe lumea asta care să nu fi fost cel puțin o dată întrebată: și, așa-i că-ți plac copiii? Așa-i că o să faci și tu unul când o să fii mare? De parcă copiii ar fi un desert, un fruct, un desen animat, o călătorie. N-am auzit însă niciodată părinți întrebându-și băieții dacă le plac copiii și dacă vor să aibă unul când vor fi mari. În jocul lor cu păpușa, fetițele imită și exprimă mesajele care le-au fost transmise: hrănesc și liniștesc păpușa, schimbă păpușa ca pe un bebeluș; unele păpuși au butoane subtil poziționate chiar pe abdomenul păpușii pe care când apeși, păpușa vorbește. Primul cuvânt pe care îl spune păpușa, asemenea copilului, este mama; nu am văzut păpuși astfel proiectate care să spună tata sau mă revolt.

În poveștile pe care le aude sau citește, fetiței i se confirmă încă o dată superioritatea, suveranitatea și destinul diferit al băiatului: ea realizează că stăpânii, zeii și eroii lumii sunt bărbații, nu femeile. Tot ce intră în contact cu fetița, mituri, cărți, artă îl are ca subiect și erou/ creator/ conducător/ zeu pe bărbat; universul și istoria ei nu va include decât lumea, arta văzută prin ochii unui bărbat, creată de bărbat pentru dorințele lui: ea nu va avea ca tânără fată, și apoi ca femeie, o poveste alternativă la acestea: arta creată de femei nu este recunoscută și apreciată ca cea creată de bărbați, nu are prestigiul Marei Arte; religiile fondate de bărbați, populate de figuri masculine suverane vor eclipsa preotesele, dacă acestea există, zeițele (deseori violate, ucise, răpite, supuse); orice încercare a fetei de a se afirma ca subiect și de a-și afirma și experimenta, cunoaște independența, va fi ridiculizată, sabotată, întâmpinată cu ostilitate, pedepsită, iar tânăra fată acuzată de impostură, neascultare și furt: vrei să scrii ca un bărbat?, vrei să iei locul/ jobul unui bărbat? (în general, în patriarhat, libertățile sunt suprimate: ai dreptul să vezi doar prin ochii patriarhului; băieții, de asemenea, unii dintre ei sunt responsabilizați devreme și bombardați cu mesaje toxice; ei însă au toată lumea în fața ochilor și o pot explora, ei se afirmă ca subiecți, devin agresivi și violenți când cineva încearcă să-i obiectifice; ei pot evada și se pot salva; lor nu li se spune, precum fetelor, să aștepte să fie salvați).

În poveștile pe care le aude și citește fata, personajele feminine așteaptă să fie salvate, sunt pasive, își caută soț sau visează la căsătorie, mediul lor este casa; fetița vede în aceste povești și pericolul la care personajele feminine sunt expuse în momentul în care pășesc în afara casei sau încalcă interdicția tatălui; ea este învățată încă o dată să rămână docilă, să nu părăsească casa, să nu acționeze, să se resemneze și să accepte propriul destin și obiectificarea. Tot prin intermediul poveștilor, fetița vede că aceste personaje feminine din cărți, dacă reușesc să rămână docile, harnice, umile, obiecte, dacă vor face casa lună, vor avea parte de un soț, un destin așa-zis fericit și de mulțumirea și lauda tatălui/ soțului; fetița primește astfel mesajul toxic că este demnă de iubire, prețuire, că are valoare doar dacă este obedientă, harnică etc., dacă se lasă controlată și modelată. Deși fetița simte mândria condiționată pe care tatăl o arată în realitate sau în cărți față de fetele obediente sau personajele obediente, și deși nu o satisface, ea ajunge să-și cedeze puterea, voința și se va afirma ca obiect tocmai pentru a supraviețui; a fi acceptată parțial e totuși ceva decât să fii respinsă în totalitate. Fetița este astfel crescută să fie pradă, victimă.

Chiar dacă inițial fata se exprimă cu îndrăzneală, încredere, asertivitate, ea va vedea curând că astfel de atitudini nu sunt considerate feminine și nu sunt acceptate și tolerate de bărbați; ea va trebui să placă și să fie pe placul patriarhilor: docilă, tăcută, pasivă și supusă. Ea este mereu sub presiunea și imperativul societății și culturii de a fi obiect; ea așteaptă mereu, are reverii, nu a fost însă învățată să aibă inițiativă, să acționeze; ea nu trebuie să facă nimic altceva decât să aștepte prințul promis din copilărie care o va salva, o va elibera de propria familie și alături de care va cunoaște în sfârșit lumea. Ea vrea să fie ceva, să aparțină cuiva, are, în același timp, pasiunea vieții și cunoașterii, ambiția, dar se vede prinsă între pasivitate, ascultare și dependență.

Ea crede în aceste scenarii fixe, în aceste mituri și mistificări, prejudecăți și stereotipizări și ceea ce i se arată și felul în care este privită, felul în care ea însăși se vede, gândește despre sine, se întâmplă prin intermediul acestor scenarii dezumanizante. Pasivitatea, dependența și (auto)obiectificarea fetei mențin, perpetuează și întăresc starea de fapt; lipsa ei de revoltă, de luptă, de opunere împotriva propriei situații, o face complice. Audre Lorde spunea că nu suntem libere până când nu suntem toate libere; tot ea spunea și că nu poți distruge casa stăpânului/ patriarhului, perpetuând patriarhatul. Violența este una dintre metodele de control, folosită deseori de părinți și pedagogi pentru a-și lipsi copiii de voință, afirmare; dresajul folosit de sistemul patriarhal pentru a menține anumite categorii superioare, supraumane, iar pe altele inferioare, subumane este un element important care contribuie la această acceptare a pasivității din partea femeii.

Chiar și atunci când reușește să iasă din capcana patriarhală, fata independentă va fi privită cu ostilitate, dispreț și dezaprobare, ea va fi un exemplu de trădare, de anomalie și i se va spune, pe orice cale, că este incompletă, că și-a ratat vocația, că nu este cu adevărat femeie. Femeia mistificată care a aderat la principiile patriarhale, care s-a (auto)obiectificat și s-a lăsat obiectificată, care și-a cedat independența, puterea și capacitatea, vede în femeia independentă o anomalie, o profanare; deseori, într-o astfel de situație este implicată și starea profundă de ignoranță în care sistemul patriarhal menține femeia. Am auzit femei spunând că nu au nevoie de drepturi, de dreptul la vot sau dreptul de a studia, că de ce acea fată s-a dus la protest și nu a stat acasă să aibă grijă de copii, că de ce acea femeie a răspuns bărbatului, că nu se face, că de ce acea fată a ieșit noaptea din casă, uite, și-a meritat-o, asta nu e treabă de femeie, e treabă de bărbat etc.. Toate acestea sunt consecințe ale culturii violului, violenței, educației și pedagogiei patriarhale, pe care femeia nu le-a chestionat (fie pentru că nu a avut un context propice, fie din ignoranță, fie a fost manipulată, dezinformată), dar le-a asimilat. Pe de altă parte, aceste femei crescute și educate în patriarhat, recunosc, văzând viețile altor femei, teroarea și trauma propriilor vieți. Femeile sunt menținute voit într-o stare de ignoranță în acest sistem patriarhal pentru a putea fi manipulate, controlate și făcute să vadă viața, lumea, realitatea prin ochii patriarhilor.

Complicitatea presupune o oarecare doză de conștientizare și posibilitate de a alege; realitatea, nu doar în societatea românească, este mult mai complicată și complexă de atât: acestui peisaj i se adaugă violența domestică, abuzul femeii și copiilor, discriminarea, sărăcia, rasismul, segregarea etc.; complicii acestui sistem disfuncțional și inuman sunt, în primul rând: polițiștii, judecătorii, preoții, profesorii, părinții, creatorii. Ana Săcrieru, avocata Coaliției pentru Familie, de exemplu, este complice; deși beneficiază de pe urma realizărilor feministe, chiar își poate profesa meseria, pledează pentru scenariul rigid patriarhal, discriminatoriu și dezumanizant; ea beneficiază astfel de o libertate parțială și abstractă pe de o parte, pe de alta, de lauda și aprobarea patriarhilor; nu în ultimul rând, primește câteva firimituri de putere din puterea acestora; ea este exact ceea ce-și dorește patriarhatul: obiectul care îndeplinește scenariul patriarhal și-l propovăduiește. Așadar, alegerile existențiale nu se întâmplă în eter, multor tinere fete le sunt impuse: fata minoră căreia i se impune căsătoria, femeia asupra căreia societatea, familia, biserica etc. pun presiune pentru a se căsători, pentru a face copii, multe tinere femei văd ca unică soluție să se căsătorească pentru a scăpa de familia disfuncțională și abuzivă, altele aprobă bărbatul pentru a nu fi abuzate și mai mult, altele simt libertatea, care oricum este abstractă, ca o povară și sunt confuze pentru că nu au fost educate să fie responsabile și independente; nu e nimic de mirare până la urmă: secole la rând tot ce ne-a fost transmis și prescris a fost că suntem inferioare, incapabile și că destinul nostru este obiectificarea, supunerea și tăcerea.

În ce mod stereotipurile despre feminism influențează percepția operei tale?

Cele mai des întâlnite reacții au fost: că urăsc bărbații, că exagerez, că nu există discriminare, misoginism, iar violența făcută de bărbați asupra femeilor este o excepție, că sunt radicală și agresivă, că sunt isterică, nebună; că sunt prea furioasă, că eu am creat segregarea, că, doamne! cum pot fi feministă când X sau Y femeie nu știu ce a făcut sau nu a făcut, a spus/nu a spus, că de ce nu am scris despre Z subiect.

„Concentrarea puterii în mâinile corporațiilor naționale și transnaționale deformează structurile economice, politice și sociale, pentru a favoriza interesele puținor persoane, și consolidează exploatarea muncii și a resurselor naturale, fiind probleme urgente pe care femeile și alte grupuri oprimate le înfruntă”, potrivit organizației globale feministe asociative și de sprijin, AWID. Care sunt strategiile de eliberare și luptă pentru autonomie ale femeilor într-o eră hipercapitalistă? 

În primul rând, puține femei sunt sau se simt autonome. Eu nu cred în sistemele care nu au contact cu realitatea și care generalizează, manipulează, corup și care, mistificate, ajung să discrimineze, segrege, declarând ipocrit că sunt interesate de egalitate de gen etc.; nu pot să cred în ceea ce spui, pentru că văd ceea ce faci, spunea Baldwin.

Când viața ta depinde de altcineva, nu ești autonom/ă. Când nu ai dreptul la propriile decizii, nu ești autonom/ă. Când viața și existența ta sunt condiționate, incriminate, nu ești autonom/ă. Așadar, hainele pe care noi le îmbrăcăm și cumpărăm sunt făcute de cineva care a lucrat în condiții mizere, pe bani foarte, foarte puțini; fructele și legumele, pe care noi le cumpărăm și mâncăm, au fost culese de persoane în condiții de lucru inumane, pe bani foarte, foarte puțini. Nu e vorba doar de femei: discriminarea și segregarea ne afectează pe toți: pe de o parte pe cei vizați ca ținte, pe de altă parte, pe cei care emit ura. Exploatarea, subjugarea, torturarea, sclavia contemporană, batjocura, umilirea, hărțuirea, violența, pe scurt, orice formă de abuz, care atentează la demnitatea umană și la ștergerea identității și drepturilor, nu este ok. Dacă dorim schimbarea, e nevoie de implicarea tuturor, nu doar a femeilor. Femeile trebuie să strângă mereu mizeria istoriei, restul stau pe margine și se uită: pentru că nu înțeleg, pentru că au fost dezumanizați, pentru că au fost manipulați, pentru că, pur și simplu, nu au suficiente informații. Așadar, către asta cred că ar trebui să se îndrepte eforturile tuturor, nu doar ale femeilor. Cred că e posibil respectul, respectarea demnității și drepturilor fiecăruia și fiecăreia, cred că e posibilă empatia, solidaritatea, conștientizarea, cred că e posibilă nonviolența, și cred cu tărie că trebuie să ne privim ca persoane, nu ca obiecte și instrumente pentru ură.

Activismul în țară: care sunt resursele pentru a educa tinerii în ceea ce privește egalitatea de gen? Cum să ne mobilizăm cu acest tip de activism?

Având în vedere că nu există programe naționale privind egalitatea de gen, nici măcar ore de educație sexuală, nici autoare în manuale… această necesitate este acoperită de workshopuri, întâlniri, tabere, reviste, fanzine, anchete jurnalistice, proiecte inițiate cu acest scop de diferite organizații, asociații activiste, feministe. Toate acestea nu sunt suficiente însă; este nevoie de o asumare și o responsabilizare la nivel național și de implementarea unui astfel de program. Existența sa nu va face, însă, minuni peste noapte. Prejudecățile, stereotipurile, discriminarea, segregarea, rasismul, homofobia etc. vor continua să existe. Multe lucruri au existat/ există pe hârtie, dar nu au fost/ sunt respectate în realitatea imediată a vieții. Apoi, există multă reticență și rezistență nu doar în privința egalității de gen, ci și a activismului, protestului, revoltei. Cum să protesteze elevii, cum să-și exprime chiar ei dorințele, nevoile?! Așa ceva nu se face! Un copil trebuie să fie docil, controlabil, fără voință, dresat. Primii care îi descurajează pe tineri în a acționa sunt părinții și profesorii; de aceea, informarea și conștientizarea sunt esențiale; putem avea discuții cu prietenii noștri, cu părinții, cu profesorii, să le dăm exemple concrete, grăitoare, putem viziona filme împreună cu ei, discuta cărți; în general, este important să ascultăm, să vedem de ceea ce este nevoie și ceea ce nu se înțelege. Rezistența este mare; problema, cum spuneam mai sus, este mistificarea sistemului patriarhal: nu vedem că ar fi o problemă discriminarea, tocmai pentru că nu o înțelegem sau chiar nu am trăit, experimentat anumite forme de discriminare. E greu să vedem dintr-o dată de ce e important ca o fată să aibă șanse egale în viață, să se vadă reprezentată, să nu fie discriminată, hărțuită etc., când toată viața am trăit în resemnare, crezând că discriminarea este un fapt firesc și că nu putem face nimic în privința ei, că acesta ar fi destinul nostru. Este important să creăm spațiu pentru astfel de discuții, acțiuni și să lăsăm tinerii să vorbească, să inițieze proiecte, să-i încurajăm, să rămânem flexibili, chiar dacă tot ceea ce vedem acum ne este total străin.

 „Trei din cinci femei nu văd propriile acțiuni misogine.”

Cât de greu e să fii feministă și să susții feminismul când întâlnești, printre altele, obstacole chiar din partea celor pe care mișcarea le reprezintă? Există diferențe între mediul urban și rural? 

Cele mai multe obstacole vin din partea bărbaților; bărbați care tot doresc să mă obiectifice, să mă reducă la tăcere prin toate modalitățile posibile, și pentru că nu sunt de acord, se înfurie, devin și mai violenți, hărțuiesc, amenință, încearcă să intimideze. Feminismul nu este privit cu ochi buni nici în zonele rurale, nici în cele urbane, nici în mediul academic, nici în cel literar etc.. Cum putem crea un sistem funcțional când, în domeniul literar, de exemplu, deciziile sunt luate majoritar de bărbați? Când standardele despre artă, criteriile, viziunea aparțin și sunt exprimate doar de bărbați? În jurii rareori vezi o femeie, deseori aleasă să convină și să împărtășească principiile patriarhale sau este folosită doar pentru decor; pentru a închide gura feministelor: uite, nu mai puteți spune că suntem patriarhi, am inclus o femeie. Problema nu este doar că unele femei au internalizat misoginismul, adică identitatea lor este gândită, simțită, trăită în termeni misogini, ci au asimilat și rasismul, homofobia, xenofobia, clasismul, antisemitismul etc.. Multe dintre ele nu au fost niciodată confruntate cu privire la aceste realități; ele nu observă că le practică, ba cred că nici măcar nu sunt misogine, homofobe, rasiste etc.. Cea mai mare problemă în literatură, ca și în alte domenii, este că multe femei au fost făcute să creadă că este firesc ca arta să fie a bărbaților, că este firesc să se spună despre ele că sunt inferioare, că arta lor este minoră, că este firesc ca ele să se vadă și să gândească despre sine în acești termeni. Că este firesc să faci ceea ce patriarhul îți cere/ impune. Că este firesc ca ele însele să promoveze discriminarea; că este firesc să se facă obiect și să se lase făcute obiect și să împrumute din prestigiul bărbatului. De asemenea, multor femei li se pare firesc să fie solidare cu patriarhii, nu cu femeile. Primele recomandări ale multor autoare pentru reviste, lecturi etc. vor fi mereu nume de autori, nu de autoare; mulți autori sau autoare deleagă responsabilitatea altora. Astfel, scriitorul este mutat într-o zonă infantilă, el creează, dar nu are, nu își asumă nicio responsabilitate pentru ce scrie. Există multă ignoranță în privința feminismului, a responsabilității, a ceea ce înseamnă feminismul, practicarea lui; în literatura română, feminismul și literatura sunt văzute separat; pentru mulți literatura feministă este o subliteratură, o literatură impură, o anomalie, o erezie.

Apoi, să fim realiști, nu există educație egală nici în zonele urbane, nici în cele rurale; în cele rurale nu există creșe, grădinițe, școli, iar acolo unde există școli, acestea sunt într-o stare de deteriorare, încât pun viața copiiilor în pericol. Nu există mijloace de transport și protecție a elevilor; există, de asemenea, și în zonele urbane și în cele rurale, segregare, discriminare și violență din partea cadrelor didactice sau a conducerii școlilor. Nu există educație sexuală și emoțională, includerea unor materii care privesc egalitatea de gen, drepturile femeilor; nu există în manualele de istorie informații relevante și asumate despre Holocaust, oprimarea și sclavia romilor, lipsesc cu desăvârșire informații despre drepturile femeilor, dreptul de vot, mișcarea feministă în România și în alte țări. Tot sistemul educațional este disfuncțional.

Depinde de familie, depinde de zonă, depinde de cât de tradițională e zona, depinde câtă influență are biserica/ religia și ce presupune această influență, depinde, în genere, de întreaga comunitate a zonei respective și de cum sunt înțelese și transmise și reproduse situația, rolul și locul femeii, educația acesteia și drepturile femeilor și ale copilului.

În concluzie, te rog să adresezi un mesaj deschis femeilor (și nu numai) care vor citi acest interviu. 

O să repet ceea ce am spus mai sus, pentru că mi se pare esențial și oricine poate medita la acestea: ce ni s-a făcut încât să credem că ceva este greșit cu noi? Ce am fost învățați și învățate despre iubire și respect? Merită respectul doar bărbatul? De ce suntem educate să spunem sărut mâna bărbaților? Ce am fost învățate și învățați despre drepturile noastre? Am simțit că drepturile noastre sunt respectate? Ce am fost învățate și învățați despre literatură?