Cuvântul cu A: cum putem înțelege și vorbi deschis despre relațiile abuzive

Îmi amintesc foarte clar momentul ultimului episod de vătămare corporală gravă făcut de fostul meu prieten. Data era 17 august 2017 și de-abia mă-ntorsesem dintr-o călătorie la Paris. Ne certam și la un moment dat m-a lovit cu pumnul în spate. Mi-a trebuit încă aproape o oră să-mi dau seama că durerea pe care o simțeam nu avea cum să scadă și am decis să merg la Urgențe. Radiografia arăta cum ligamentele care țineau clavicula de umăr se rupseseră, iar doctorii spuneau că s-ar putea să necesite operație. Iar acela a fost momentul în care în sfârșit am ieșit din acea relație.

Umărul s-a vindecat fără operație, în final, grație în mare măsură chiropracticianului care mi-a pus și clavicula la loc, dar o diferență cosmetică între cei doi umeri persistă. Aceste însemne fizice ale abuzului vor fi mereu acolo, dar, la mai bine de doi ani de-atunci, încă mă recuperez după trauma suferită.

Am scris variațiuni ale acestui text de nenumărate ori în capul meu, în mailuri sau chaturi online și am avut mai multe conversații decât îmi pot aminti despre toate cele întâmplate. Acum, mă bucur că nu l-am scris mai devreme, când rănile erau încă proaspete și-n acel moment voiam numai să denunț persoana care mi-a provocat toate astea. Am tăcut atât de mult timp în legătură cu ce se petrecea între mine și E.* (*inițialele au fost schimbate pentru confidențialitatea persoanalor implicate), încât în momentul în care am început în sfârșit să vorbesc, nu mă mai puteam opri. În perioada respectivă nu aveam nici tehnicile de adaptare [coping skills], nici vocabularul necesar să pot înțelege prin ce am trecut. Deși acest ultim incident s-a întâmplat după era #MeToo, în momentul când am făcut publică transgresiunea în cercurile mele sociale și profesionale, întreaga mea viață a implodat. E. este o prezență familiară, atât în comunitatea de muzică electronică din București, cât și în cea queer. El este încă primit în toate aceste spații, inclusiv in cele explicit queer sau cu labelul de safer spaces.

Recent am spus că tot ce-mi doresc de Crăciun este o singură zi în care nu trebuie să menționez sau să vorbesc cumva despre experiența mea de abuz. Am vrut să scriu acest eseu pentru a împărtăși nu doar povestea mea, ci și ceea ce am învățat despre relații abuzive, traumă și vindecare, în sparanța că ceva din toate acestea i-ar putea ajuta și pe alții care au trecut prin ceva asemănător. Da, sunt un supraviețuitor al violenței domestice. Iată ce am învățat.

Partea I – Abuz e un cuvant puternic

Unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat ca cititor pasionat și scriitor ocazional a fost puterea pe care o au cuvintele. În special în ultimii ani, anumite cuvinte pe care le folosim pentru a ne descrie experiențele conțin o întreagă constelație de înțelesuri. Unele pot crea chiar o reacție explozivă. Printre acestea se număra și cuvântul abuz.

În spațiile queer, kink sau alte spații comunitare mai sigure [safer spaces], cuvântul abuz este folosit pentru încălcarea oricărui fel de limite personale. Multe spații de kink folosesc coduri de culori pentru a descrie gradul transgresiunii și pentru a admonesta sau elimina din spațiu persoanele cu comportamente problematice în acest sens.

Cuvântul abuz este folosit și pentru a desemna ceea ce se întâmplă în dinamica de putere din relațiile abuzive, fie că e vorba de abuzul împotriva copiilor, abuzul psihologic sau violența domestică. Pentru un plus de claritate, voi folosi acest termen pentru a mă referi la sfera interpersonală din relațiile romantice, concentrându-mă pe gaslighting(1) și abuzul fizic și psihologic. În România, utilizarea cuvântului abuz cu aceste sensuri este una relativ recentă. În afara unor comunități online și mai degrabă anglofone, cuvântul nu deține toate aceste înțelesuri.

Când am început să vorbesc pentru primele dăți despre experiența mea de abuz, oameni pe care îi consideram apropiați îmi defineau experiența ca pe o „relație toxică” ori, cum a pus o prietenă problema, îmi pare rău că relația voastră a implodat. A fost doar amica mea M., care la momentul respectiv lucra la o serie de interviuri cu adolescenți care fuseseră în relații cu violență fizică, care a înțeles cât de cât cu ce mă confruntam, dar nici ea n-a folosit cuvântul abuz. Singura persoană care cunoștea acest vocabular a fost o altă prietenă, pe care o știu din liceu, care, cu mult înainte ca E. să devină violent fizic, a numit abuz felul în care se purta cu mine și mă critica constant.

Cuvintele pot fi foarte puternice. A avea acces la un anumit vocabular este esențial pentru a putea numi, descifra și înțelege ce trăim. Dacă aș fi știut cum funcționează relațiile abuzive, poate, doar poate, aș fi avut mai multe șanse să evit toate lucrurile oribile care mi s-au întâmplat.

Trăind într-o bulă albă, queer, educată și lucrând în domeniul cultural, am trăit pe pielea mea realizarea copleșitoare că toți acești cool kids, pe care-i vezi în club sau la vernisaje de artă sunt încă influențați de valori sexiste hipercreștine (mă refer în special la noțiunea de rușine). Odată, amicul și fostul meu partener N. a formulat starea mea de frustrare în termeni foarte clari: „în România violența domestică nu e un tabu social”.

Poate faptul că am trăit în afară mai mulți ani și anumite privilegii personale m-au făcut să uit zicala din folclor, pe care unii dintre părinții și bunicii noștri o foloseau ca să-și justifice metodele de disciplinare în familie: bătaia e ruptă din rai. Cred că nimic nu ilustrează mai bine ce zace la baza inconștientului colectiv românesc

În copilărie, îmi aduc aminte că familia mea era una dintre puținele pe vremea aceea care nu-și „atingeau” copiii, iar asta se întâmpla în anii ’90. Câțiva dintre învățătorii de la școala mea încă foloseau violența ca metodă de disciplinare, dar am avut norocul să fiu în clasa celor care nu-și băteau elevii. Cred că singura campanie media împotriva violenței în familie pe care am văzut-o în acea perioadă a fost un clip din 2001 cu un bătător de covoare, iar vocea unui copil spunea pe fundal ceva de genul: eu n-am să bat niciodată covoare pentru că le doare. Google îmi spune acum că este o campanie a McCann-Eriksson, care a fost și premiată.

Atunci mă întreb, dacă românii se poartă așa cu copiii lor, ar trebui să ne mai mire că atitudinea standard pe care au față de parteneri este una de dominare? Am ajuns complet desensibilizați când vina vorba de violența interpersonală, încât o tratăm ca pe ceva firesc.

Mi-am confruntat propriile prejudecăți în acest domeniu când am participat acum mulți ani la un program internațional de rezidență artistică la Belgrad (o tabără pentru vreo sută de studenți și artiști sub treizeci și cinci de ani din toată lumea). A fost prezentată o lucrare video cu un câine legat cu un lanț într-o curte. Toți ceilalți participanți vorbeau despre cât de puternică este lucrare, dar eu nu înțelegeam ce li se pare atât de deosebit. Am întrebat-o pe o prietenă de ce era lumea impresionată și ea mi-a răspuns, mirată: nu vezi? Câinele este în lanț, cât de crud din partea stăpânilor! Un câine legat în lanț la o casă? Păi eu numai cu asta am crescut!

În superba ei carte Feminism Is for Everybody (Feminismul este pentru toată lumea), autoarea afroamericană bell hooks este de părere că gândirea sexistă stă la baza acestei mentalități:

Iubirea romantică, așa cum majoritatea o înțelege în cultura patriarhală, te face inconștient, fără putere și incontrolabil. Feministele au atras atenția asupra felului în care această definiție a iubirii slujea intereselor bărbaților și celor care subscriu valorilor patriarhale. Acest fel de a înțelege iubirea susține ideea că orice poate fie făcut atât timp cât este din dragoste:    să bați oamenii, să le restrângi arealul de mișcare, chiar să îi ucizi – apoi să numești asta „o crimă pasională” și să pledezi am iubit-o atât de mult încât a trebuit s-o omor. În cultura patriarhală, dragostea este strâns legată de noțiunea posesivității, paradigmele submisiunii și dominării (…). În patriarhat legăturile heterosexiste s-au format pe presupunerea că,   femeia va oferi bărbatului afecțiune, pentru că ea este în contact cu zona afectivă și cu sentimentele de grijă, iar la schimb, bărbatul, în contact cu puterea și agresivitatea, o va proteja și avea grijă de nevoile sale materiale.

Partea II – Forumul opiniei publice

Abuzul și violența domestică nu sunt subiecte despre care vorbim. În special, violența domestică mereu pare ceva care li se întâmplă „altor oameni”, ceva despre care auzim doar la știri. Îmi pare rău să o zic, dar abuzul are loc pretutindeni. Singură chestie este că am fost și continuăm să fim educați să ne fie rușine și să nu vorbim despre asta.

Mișcarea #MeToo, cu tot progresul pe care l-a făcut în a aduce conversația despre violența împotriva femeilor în discursul mainstream, nu a contribuit prea mult la destigmatizarea acesteia. Poate asta se datorează și faptului că mișcarea a fost cooptată de feministe albe bogate de la Hollywood și multe din mărturiile zguduitoare ale supraviețuitoarelor au ajuns să fie transformate într-un spectacol voyeuristic – pe filmul dacă ești femeie și vrei să fii băgată în seamă și să ți se ofere o platformă, vorbește-ne întâi în detalii despre experiențele traumatice prin care ai trecut, că să-ți putem valida opiniile. Din păcate, cred că asta denotă doar felul în care societatea patriarhală găsește plăcere în acțiunile de opresiune la adresa femeilor și a persoanelor feminine și non-binare și nu e nici pe departe în punctul în care să-și confrunte propriile prejudecăți.

Aud mereu cum oamenii spun că persoanele care au trecut prin experiențe de abuz și violență sexuală sunt curajoase. Ne referim (în special online) la femeile care vorbesc public despre asta că la niște eroine și le numim zeițe și războinice, exprimându-ne aprecierea în limbajul emoticonesc al dragostei din spațiul virtual. Asta doar în cazul în care persoană pe care o denunță nu se-ntâmplă să fie cumva un amic, cunoscut sau artist pe care îl respectăm. Atunci discursul se schimbă brusc de la you go gxrl la acuzații și injurii la adresa supraviețuitoarei, cel mai adesea variațiuni ale termenului „nebuna/ psihopata aia”.

Nu am început să-mi spun povestea dintr-un act de curaj. Și acum, când oamenii îmi spun ce curajoasă sunt, termenul îmi pare nepotrivit. Am început să vorbesc după ce multă vreme am ascuns față de oamenii din jur ce mi se întâmplă. Am mințit că am căzut cu bicicleta când E. mi-a rupt clavicula, fiindcă nu am vrut să-i „distrug viața”, cum îmi spunea speriat că s-ar întâmpla dacă cineva, mai ales „feministele alea de la Macaz”, ar afla vreodată. După ce am tăcut atâta timp, în momentul în care am început să vorbesc am fost pus într-o situație în care ori spuneam toată povestea tuturor, ori nu știam ce-o să fac. Nu a fost o decizie calculată sau rațională, pur și simplu nu știam ce altceva să fac. Iar în momentul când am început să vorbesc nu m-am mai putut opri.

Retrospectiv, partea cea mai fascinantă a fost cum vorbitul public și privat despre o experiență de violență domestică a devenit un fel de experiment social involuntar. Vorbind despre un subiect polarizant, am pătruns dincolo de fațada cultivată a multor tineri (și mai puțin tineri) din mediul artistic și cultural, pentru a ajunge la sistemul lor de valori. Care, de cele mai multe ori, se alinia cu cel al abuzatoruluiÎn secunda în care am rostit cuvântul magic, iluzia s-a destrămat și-am fost întâmpinat de foarte multe reacții negative, de la oameni care încercau să mă oprească din a vorbi despre asta, așa-numiții prieteni care mă mustrau că vorbesc despre abuz, persoane care sugerau că „vina e de ambele părți’’ sau că, și mai rău, „mi-o merit”, la cei care efectiv nu mă credeau. Oamenii mă vedeau cu brațul în orteză și întrebau ce-am pățit, dacă iar am căzut cu bicicleta. Când le răspundeam că E. mi-a făcut asta intrau într-o stare de șoc aferent: Cum? E.? E. al nostru vrei să zici? Da’ ești sigură? Vorbim despre E., ăla cu care erai tu cuplată?

E straniu cum mereu ne gândim că cel mai greu lucru când ești într-o relație abuzivă este să pleci și să nu te mai întorci. Desigur, a pleca de la E. a fost probabil cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Dar tot ce a urmat după ce am luat decizia mi-a provocat mai multă durere și suferință decât m-am așteptat vreodată.

Gândirea sexistă din societatea patriarhală ne-a învățat că, deși persoanele (cis) de gen masculin, se poartă urât, asta se întâmplă fiindcă au fost „provocate”. Acest gen de schimbare a responsabilității [blame shifting] și minimizare a faptelor stau la baza personalităților abuzive. Este un mod de gândire întâlnit în cultura violului [rape culture] și sprijinit de idei ca ea și-a cerut-o. Abuzatorul nu-și asumă niciodată responsabilitatea pentru cum se poartă – vina e mereu a altora sau a circumstanțelor.

Când E. m-a trimis pentru prima dată la Urgențe cu clavicula ruptă, prima lui reacție nu a fost ce oribil m-am purtat, îmi pare rău!, ci uite ce m-ai făcut să fac!. Nu a fost vina lui că m-a pus la pământ și m-a ținut acolo până s-a auzit un crac (ulterior pe radiografie fractura era în două părți, din nou mi s-a propus operație etc.), ci vina mea fiindcă eu am pornit cearta. El era doar un băiat bun care a făcut probabil o chestie nașpa și sub nicio formă n-ar trebui pedepsit pentru asta tot restul vieții. La o adică, nu e ca și cum ar mai fi lovit pe altcineva până când a început să iasă cu mine. Totuși, partea fizică a abuzului începuse deja cu un an înainte de incident, după ce a pus muzică la un eveniment și a continuat mai mult sau mai puțin constant după aceea. Dar nu, E. e un tip așa de drăguț și pașnic, cum ar putea el vreodată să facă ceva atât de îngrozitor?

Trauma e o experiență care te poate izola enorm și relațiile cu cei apropiați pot deveni din ce în ce mai complicate. În cazul meu, triggerele (despre care voi vorbi pe larg mai jos) sunt și anumite persoane de care eram apropiat și cu care acum nu mai vorbesc, dar care știu că încă sunt prieteni cu el. A spune că vina e de ambele părți, e povestea lor, nu mă bag, ori orice altă formă de invalidare și minimizare înseamnă a fi, tacit, complice, deci de partea abuzatorului.

Partea III – Personalitatea abuzivă 

Ce face din cineva un abuzator? Un abuzator este o persoană care găsește plăcere în a-i controla și manipula pe ceilalți. Pare o explicație simplistă, dar în esență, la asta se rezumă. Când am discutat despre asta cu un amic feminist, definiția pe care o folosea el pentru abuz era sinonimă cu lipsa de respect față de cealaltă persoană. Acesta a fost unul din multele momente în care mi-am dat seama că nu avem o idee prea clară în ceea ce privește abuzul, și de multe ori folosim termenul atât pentru incidente izolate (de exemplu un cod verde într-un spațiu de kink), cât și pentru toată seria de interacțiuni care are loc într-o relație abuzivă.. De aceea, pentru un plus de claritate, în acest articol folosesc termenii abuz și abuzator pentru a mă referi strict la tipul de comportament care transpare în relațiile abuzive.

Sentimentul cel mai pregnant pe care l-am avut după ce, în sfârșit, am plecat a fost cel de confuzie. Nimeni nu părea să vină cu o explicație satisfăcătoare asupra a ceea ce mi s-a întâmplat și de ce. Psihologa mea la vremea respectivă îmi vorbea despre tipul de comportament pasiv-agresiv și accentua faptul că, în ciuda sentimentului de vinovăție pe care-l simțeam, eu am fost în poziția de victimă în acea relație, și că indiferent ce s-a întâmplat între noi și cum m-am comportat eu, nu există nicio scuză pentru modul în care s-a comportat față de mine. În același timp, nu există nicio explicație care să aducă un pic de claritate subiectului. Prietenii îmi vorbeau despre budism și iertare, în timp ce feministele de pe Twitter foloseau termeni precum narcisist și empat în lipsa unei alte formule. Acest tip de dinamică este de multe ori și explicația aleasă de către psihologi, care folosesc trecutul traumatic al abuzatorilor sau comportamentele lor distructive pentru a le raționaliza comportamentul.

Singura chestie care a reușit să lumineze puțin subiectul a fost cartea Why Does He Do That?: Inside the Minds of Angry and Controlling Men de Lundy Bancroft, un consilier american care a petrecut mai bine de două decenii lucrând cu abuzatori. Am primit-o de la prietena mea, M.. Și pentru ea a venit ca un adevărat colac de salvare, după ce propria incursiune în domeniul psihanalizei n-a reușit s-o ajute. Probabil cel mai înspăimântător lucru, atunci când vorbesc cu alți oameni sau citesc despre relații abuzive, este că toate poveștile sună incredibil de asemănător.

Why Does He Do That? ar putea fi cu ușurință numită Sfânta Scriptură a relațiilor abuzive. Punctul cheie în care terapia și psihanaliza nu sunt eficiente în ceea ce privește acest subiect este faptul că le lipsește elementul de responsabilizare a abuzatorilor. O persoană abuzivă (mai ales în cazuri de violență fizică sau sexuală) care merge la terapie își poate recunoaște unele transgresiuni, dar marea parte a poveștii este comunicată din perspectiva sa. Pe de altă parte, un consilier specializat pe lucrul cu abuzatorii, trebuie să verifice cele relatate și din perspectiva celeilalte persoane.

Am o ură profundă pentru expresia there’s two sides to every story, adesea folosită în cultura violului pentru a invalida experiența unui supraviețuitor și a minimiza daunele produse de violență. În cazul abuzatorilor cu care a intrat în contact Bancroft (majoritatea de gen masculin), poveștile spuse de ei erau mult mai puțin violente decât mărturiile partenerilor lor. Un abuzator va spune, de exemplu, că „a ridicat mâna” asupra iubitei lui, dar de fapt nu a lovit-o „pe bune” niciodată. Când Bancroft reușea, după multe încercări și apeluri nereturnate, să comunice cu partenera în cauză, aceasta îi dezvăluia un întreg areal de comportamente abuzive și violențe ale partenerului ei.

Știu că discuția în acest moment pare puțin misandră, dar la începutul cărții Bancroft își asumă alegerea de a se referi la abuzatori la masculin, fiindcă majoritatea cercetării sale a avut loc cu cupluri hetero, în care bărbații perpetuau comportamente violente. El nu neagă existența altor dinamici de tip abuziv, dar, pentru claritate, preferă să se rezume la limbajul binar heteronormativ.

Aspectul cel mai inovator din cercetarea lui Bancroft este faptul că a stabilit un model comportamental care stă la baza tuturor personalităților abuzive. Conform acestui model, toate celelalte aspecte care se întâlnesc la abuzatori, precum trăsăturile narcisiste, alcoolismul sau abuzul de substanțe, sunt tratate ca factori ce pot contribui la acțiunile lor, dar nu le generează. Bancroft vede personalitățile abuzive nu ca un rezultat al problemelor psihologice sau comportamentale, ci ca ceva ce ține de felul cum gândește o persoană și sistemul său de valori:

Bărbații abuzivi pot avea orice tip de personalitate, pot avea copilării fericite sau nefericite, sunt macho sau bărbați drăguți și „deschiși la minte”. Nu există niciun test psihologic care poate face diferența dintre un bărbat abuziv și unul cu respect față de femei. A fi abuziv nu este un produs al rănilor emoționale ale unui bărbat sau al lipsei lui de aptitudini sociale și emoționale. În realitate, abuzul vine din educația timpurie a unui bărbat, din modelele sale masculine importante și din influențele de la prietenii și colegii săi. Cu alte cuvinte, abuzul este o problemă a valorilor, nu a psihologiei. Când cineva confruntă un abuzator și îi pune sub semnul întrebării atitudinile și convingerile, e posibil ca personalitatea sa plină de dezgust și insulte, pe care o păstrează de regulă pentru atacurile private asupra partenerei, să iasă la suprafață. Un abuzator depune un mare efort să-i facă pe toți cei din viața sa – partenera, terapeutul, prietenii și rudele – să nu-și dea seama și să le distragă atenția  de la modul în care gândește, probabil pentru că într-o anumită măsură realizează că, dacă ar descoperi adevărata natură a problemei, vor începe să nu se mai lase dominați sau manipulați.

România este o țară profund sexistă, cu o societate foarte patriarhală, unde Biserica Ortodoxă Română își are ghearele adânc înfipte în moralitatea colectivă. N-ar trebui să ne mire că acest gen de comportament și-a găsit un mediu fertil în care să crească și să-nflorească. Din momentul în care ști la ce trebuie să fii atent, începi să vezi exemple de comportament abuziv, și nu doar în relațiile de tip romantic. Nu spun că România e o țara de abuzatori, dar valorile, fondul cultural comun și mentalitatea colectivă prezintă multe elemente ce se regăsesc și-n personalitățile abuzive.

Principala diferență dintre evenimentele abuzive separate, transgresiuni pe care probabil fiecare dintre noi le-a comis la un moment dat – de la a insista ca un prieten să iasă-n oraș cu noi, când ne-a zis clar că nu vrea, la a ridica tonul la un partener – și personalitatea abuzivă este că abuzatorul nu-și va asuma niciodată responsabilitatea pentru ce face. Niciodată nu e vina lor. Mereu este cealaltă persoană care l-a provocat. Abuzatorii spun multe propoziții care încep cu tu. Într-o ceartă, chiar dacă au greșit cu ceva, vor găsi o cale să întoarcă situația în folosul lor și să facă cealaltă persoană să se simtă ca și cum ar fi făcut ceva greșit, ca apoi să se folosească de sentimentele sale de vinovăție pentru a o manipula. Ăsta e felul în care se comportă. Ei nu vor să caute compromisuri sau să găsească o cale de a rezolva conflictul. Scopul lor este să mențină și chiar să amplifice conflictul până în punctul în care îl fac pe celălalt să se simtă atât de prost încât își va cere primul iertare.

Chiar dacă vor recunoaște unele transgresiuni, mai ales când sunt forțați de împrejurări și nu mai pot nega faptele, le vor minimiza și vor nega vehement orice alte acuzații. Când au început să circule poveștile cu „tipul care mi-a rupt oasele” în underground-ul bucureștean, E. nu a mai putut să spună ca nu mi-a făcut nimic. Însă, strategia lui de păstrare și reabilitare a imaginii sale de nice guy a fost să minimizeze faptele, să nege orice alte acuzații și să direcționeze responsabilitatea (și vinovăția) înapoi către mine. A început să spună lucruri precum: a avut oase rupte! A fost un accident, man! Știi ca era nebună, când s-a întâmplat asta am vrut doar s-o împiedic de la a face ceva mai rău! Nu e vina mea că are oase fragile! Sau: da, poate am dat în ea de câteva ori, dar pur și simplu n-am avut de ales, doar știi că e psihopată, doar vezi și tu cum reacționează când mă vede-n public. Pentru abuzatori, cel mai important lucru este cum arată lucrurile, nu cum sunt cu adevărat. Ei țin cel mai mult la imaginea și părerea pe care o au cei din jur despre ei.

Partea IV – Healing 

Vreau să mă opresc puțin pentru încă o mică lecție de vocabular – ultima, promit! Prima dată, vreau să vorbesc despre cuvântul supraviețuitor. Am observat că o mare parte din discursul (mai ales online) despre abuz se referă la dinamica victimă/abuzator. Persoanele care au trecut prin asemenea experiențe v-ar ruga frumos să folosiți, în schimb, un alt termen:  supraviețuitor. A avea acest tip de experiență este sinonim în primul rând cu o pierdere a controlului asupra propriei existențe. Prin folosirea cuvântului supraviețuitor, ne arătăm nu doar un grad mai mare de compasiune și stăpânire de sine, dar ne ajută și să simțim că în sfârșit suntem singurii responsabili de noi înșine. E perfect normal să mai greșim din când în când, dar ar fi mult mai ușor dacă nu ar fi nevoie să corectăm așa de des vocabularul. Dacă vă încurcați vreodată, gândiți-vă la piesa aia făină de la Destiny’s Child. Ați văzut? Funcționează de fiecare dată!

Celălalt cuvânt despre care aș vrea să vorbesc este traumă. Da da, știu, pe ăsta îl cunoașteți deja. Dar vă invit să luați un pic de distanță și să vă gândiți bine bine – chiar îl cunoașteți?

Se vorbește mult despre PTSD, traumă și triggers. Lăsând la o parte miștourile alt-right despre cuvântul trigger, putem observa cum limba engleză îl folosește pentru a desemna trăgaciul unui pistol sau orice fel de piesă care declanșează un mecanism. Într-un mod aproape poetic, este un termen foarte adecvat atunci când vorbim despre traumă. Însă aș dori să ne întrebăm împreună – ce este trauma?

Psihiatrul olandez Bessel van der Kolk și-a dedicat aproape întreaga viață cercetării subiectului, publicând apoi cartea The Body Keeps the Score (cartea a fost tradusă și la noi). În ceea ce privește evenimentele traumatice, van der Kolk se referă în principal la situații precum războiul, accidentele de mașină, violul sau violența domestică. După părerea sa, nu există nicio diferență în răspunsurile somatice și structura neurologică dintre o persoană care a luptat în Iraq sau o femeie bătută, de exemplu. Creierul lor funcționează la fel după situații traumatice.

Vă recomand cu căldură să citiți această carte, dar între timp vreau să vă prezint câteva idei cheie. În primul rând, exact cum povestea Lady Gaga într-un faimos interviu din 2018, a trece printr-o experiență traumatică te schimbă. Și nu la modul în care o despărțire sau un job nașpa te schimbă. Evenimentele traumatice îți modifică efectiv structura creierului, iar doctorul van der Kolk are dovezile științifice (și tomografiile) care demonstrează asta.

Unul din cele mai importante aspecte în înțelegerea traumei este faptul că amintirile traumatice nu sunt înregistrate de creier la fel ca întâmplările din viața de zi cu zi. Acest proces se numește memoria traumatică. Evenimentele traumatice ne activează instinctul de supraviețuire de genul fugi sau luptă [fight of flight], care se află adânc în partea primitivă a creierului și a sistemului limbic.

Amintirile traumatice par înghețate în timp. Sunt ca niște fragmente dintr-un film HD ale experienței respective, dar la care se adaugă și senzații fizice. Dintre poveștile relatate în carte de van der Kolk, persoanele care au avut experiențe de viol vorbesc despre detalii atât de precise ca mirosul atacatorului. Acestea sunt informații de multe ori reprimate, la care adesea nu putem avea acces în mod conștient, fiindcă mintea noastră le-a ascuns pentru a ne proteja. Singurul lucru care le aduce înapoi la suprafață este numit, după cum probabil ați anticipat, un trigger.

Imaginați-vă un trigger ca cea mai puțin amuzantă mașină a timpului, care te aruncă la infinit înapoi în mijlocul unui episod traumatic. De aceea, de exemplu, copiii care au fost molestați pot să nu-și amintească deloc incidentele, doar ca acestea să iasă la suprafață zeci de ani mai târziu. Amintirile tind să fie de asemenea fragmentate și dezordonate, ca niște bucăți de cristal care ies dintr-un ocean de ceață. Un trigger poate fi orice:un sunet, o imagine, un miros sau un loc. Este exact același proces de care auzim când ni se prezintă poveștile veteranilor de război în filme, care atunci când aud o pocnitoare de Revelion se panichează și au impresia că sunt înapoi în bătaia armei. Din această cauză, mai ales online, oamenii folosesc expresii ca trigger warning (TW), fiindcă a citi sau a vedea clipuri despre anumite subiecte poate fi triggering pentru supraviețuitori.

Ar fi multe de spus despre traumă și procesul de vindecare, dar probabil că toate acestea își au locul într-un alt eseu. O să închei cu o poveste din experiența personală, care a avut loc relativ recent și care mi-a demonstrat că, din păcate, încă mai am mult drum de străbătut înspre vindecare. Vara trecută am mers cu un amic la Therme, fiindcă nu fusese niciodată. Mereu mi-au plăcut chestiile legate de apă, fie că e vorba de mări, oceane, bazine sau saune. Îmi plac foarte mult și toboganele, mai ales cele cu apă, iar cele de la Therme sunt chiar mișto. Eram super entuziasmat , dar cum el nu se mai dăduse, am zis să-ncepem cu unul mai ușor (aka de bebeline). Nu aș fi putut anticipa niciodată ce a urmat – în momentul în care m-am lăsat să alunec, am început să țip. Și nu, nu era țipătul ăla de ce bine mă simt wooo adrenalină. Nu, acesta era țipătul de frică teroare ce se-ntâmplă cu mine ia-mă de-aici. Prietenul meu nu s-a prins imediat că eu zbieram și când m-a găsit jos tremurând a rămas șocat.

Acest incident a fost pentru mine dovada absolută că, deși au trecut doi ani, am fost la terapie și am făcut activități de a mă reconecta cu corpul, amintirea traumei era încă foarte comfortabilă acolo. Partea rațională și conștientă din creierul meu spunea că sunt bine, dar sistemul meu limbic, cel traumatizat, nu mai știa să facă diferența dintre adrenalina de tip parc de distracții și o amenințare, așa că elibera hormonii de stres ca și cum viața mi-ar fi fost în pericol. Aceasta e și una din cauzele din care tresar când cineva mă atinge, de exemplu. Recuperarea în urma traumei este un traseu lung și anevoios care, chiar și cu susținerea și îngrijirea necesară, poate dura ani de zile. Poate dura mult până ce un supraviețuitor să înceapă să se simte că o persoană din nou.

Ca reflecție de final, cred că e imporant să le arătăm tuturor celor care au trecut prin episoade traumatice un plus de răbdare și grijă. E important să începem să devenim la nivel colectiv mai conștienți de ce înseamnă abuzul și să dezvoltăm un vocabular potrivit pentru a înțelege situații fără minimizăm, chestionăm sau să învinovățim supraviețuitorii abuzurilor. De asemenea, e important să realizăm că abuzul are o componentă culturală foarte puternică și afectează toate straturile sociale. Depășirea traumelor de abuz nu se întâmplă peste noapte și procesul poate fi foarte dureros, dar am încredere că se poate, cu mai multă grijă față de noi însene și față de cei din jurul nostru.

1. Gaslighting–ul, pe scurt este o metodă de manipulare. Persoana care manipulează va folosi diverse tehnici de a-i distruge victimei conceptul de realitate. De exemplu, va minți în mod repetat, va întoarce vina asupra celuilalt și va alterna comportamentul pozitiv și de grijă cu cel de acuzații. Este unul din comportamentele care stă la baza personalității abuzive. Termenul vine dintr-o piesă ecranizată într-un film celebru cu Ingrid Bergman, în care un vânător de averi se căsătorește cu personajul lui Bergman pentru a avea acces la casa familiei, unde se află un diamant prețios. Pe parcursul filmului, noul soț o descurajează să iasă din casă, o face să creadă că este bolnavă și că nu mai gândește clar. Numele filmului vine de la lămpile cu gaz (acțiunea are loc în Anglia victoriană) care-și schimbau intensitatea când acesta căuta comoara în pod, dar îi zicea soției că e ieșit la plimbare. Când aceasta menționa că a umblat cineva la lumină, el nega și-i spunea că e obosită, a visat etc.. Pare familiar?