Dacă nu pleci de acolo, îți iau copiii! O mărturie despre munca domestică atunci când nu ai casă

de Ioana Vlad și Alina C.*
Ilustrații de Simina Popescu

Conform Constituției, România este un stat social, obligat să ia măsuri de protecție socială pentru a asigura cetățenilor un nivel de trai decent. Conform legislației, statul are responsabilitatea de a oferi sprijin corespunzător familiilor care nu pot asigura nevoile minime de locuință, hrană, îmbrăcăminte și educație ale copilului.
Cu toate acestea, atât prin discursul politic, cât și prin politicile sociale și prin comportamentul celor care le implementează la nivel local, familiile numeroase și precare sunt învinovățite, disprețuite și amenințate. Amenințarea că le vor fi luați copiii în pofida tuturor eforturilor lor de a-i crește cu demnitate și suspiciunea permanentă că părinții cu mai mulți copii nu și-i iubesc planează constant asupra acestor familii, deși sprijinul social din partea statului lipsește sau e obținut cu multă luptă. Acest sprijin ar trebui să înceapă, în primul rând, cu o locuință adecvată.

În ianuarie 2020, Primarul din Târgu Mureș propunea condiționarea dreptului de a face copii de nivelurile de venit și de educație ale viitorilor părinți. Deși la alegerile locale din septembrie nu a fost reales și deși CNCD s-a autosesizat în legătură cu declarațiile clasiste și rasiste ale acestuia, Dorin Florea a fost totuși primarul orașului timp de 20 de ani.
În această lungă perioadă au existat numeroase declarații și inițiative rasiste asemănătoare, printre care, în 2013, propunerea lui Rareș Buglea, președintele tineretului liberal Alba, de sterilizare a femeilor rome sau îngrijorarea fostului președinte Băsescu în legătură cu natalitatea femeilor rome.
Atunci când vine vorba despre corpurile femeilor rome și bunăstarea familiilor lor, ne dăm seama cel mai clar cât de strâns se împletesc discursul, practicile și ura împotriva săracilor cu fanteziile fasciste de puritate etnică și cu rasismul de stat.

În acest context, am stat de vorbă cu Alina, mamă a opt copii, despre munca ei, munca domestică. Căci deși, din obsesia politicienilor cu privire la creșterea natalității, s-ar zice că munca reproductivă de a crește opt „viitori lucrători” ar trebui recunoscută și sprijinită, pentru autorități ea rămâne nu doar invizibilă, ci mai mult, este devalorizată și disprețuită.
În România, potrivit datelor Eurostat, 89% dintre femei fac zilnic muncă de îngrijire a copiilor, în comparație cu 55% dintre bărbați, iar 75% dintre femei, în comparație cu 41% dintre bărbați, fac zilnic muncă domestică (gătit, curățenie ș.a.).
Aceste date nu ne vorbesc însă despre gradul de dificultate sau amploarea acestei munci, care cresc simțitor în condiții de locuire precară, adică fără utilități de bază precum apă, curent, gaz și fără electrocasnice elementare care ar ușura-o, precum mașina de spălat sau frigiderul. De aceea condițiile de locuire inadecvate afectează cu precădere femeile, iar scopul materialului de față este, pe de o parte, să contribuie la cunoașterea și valorizarea acestui tip de muncă și, pe de altă parte, să aducă la lumină faptul că locuirea precară și nesigură este un factor fundamental în adâncirea și perpetuarea inegalităților sociale.

Aș vrea să vorbim despre munca domestică, munca pe care o faci tu zi de zi cu îngrijitul casei și cu copiii și cum e să faci lucrurile astea în condiții de locuire foarte proaste: fără utilități, temându-te mereu că vei fi evacuată, neavând siguranța zilei de mâine în legătură cu casa. Și aș vrea să trecem prin locurile în care ai locuit tu până acum, să îmi povestești despre ele, în paralel cu creșterea familiei tale.

În Băneasa
Acum șapte ani, când am venit în București, am stat într-o casă părăsită în zona Băneasa; nu aveam curent, utilități. Aveam un puț la cimitir de unde luam apă pentru spălat, pentru mâncare.
Era o casă făcută din cărămidă, foarte veche. Noi am pus geamuri, uși, am zugrăvit, am zis cât de cât să avem condiții pentru copii. Dar era foarte greu.
Atunci aveam cinci copii; îl aveam pe cel mai mare care mă mai ajuta, mai stătea cu cei mai mici. Era greu când mă trezeam dimineața, că nu știam ce să fac mai întâi: fă mâncare, spală. N-aveam mașină de spălat, nici curent, spălam la mână.

Înainte să ne mutăm la București, am locuit în Prahova. Soacră-mea cu care locuiam s-a mutat în București și a găsit o casă. Am vorbit la telefon cu ea și a zis vino și tu aici, că îți dau și ție o cameră. Tot într-o casă părăsită în Băneasa, tot așa, nu avea curent, avea o sobă de cărămidă, ne chinuiam într-o cameră toți. Apoi am găsit casa asta de care ziceam la început, dar tot fără geamuri, fără uși, că așa le găsești. Și a trebuit să facem noi, să cărăm gunoaiele. Eram singura care făcea și nici cu copiii n-avea cine să stea, trebuia să-i iau cu mine oriunde mă duceam.
Acolo am locuit patru ani. Casa era a băncii, cineva care a stat acolo a făcut împrumut la bancă și când n-a avut să plătească, au pus sechestru pe ea. Și a venit un domn de la bancă și a zis: Mi-e milă de copii, stați și voi până când se pune în vânzare. Când se pune în vânzare va veni cineva de la noi să vă anunțe să plecați. S-a pus în vânzare și a trebuit să plecăm. N-am mai putut să luăm nimic de acolo. Și ne-am mutat la Odăi, într-o cazarmă a armatei.

În Odăi
Soacră-mea lucra măturătoare chiar în zona Odăi, mătura zilnic pe acolo. Și ea a zis că în caz că plecăm din Băneasa, știe ea o casă părăsită, dar tot fără uși și geamuri.
Ne-am dus acolo, am dormit în câmp vreo patru zile până am rezolvat cu curățenia, că era gunoiul până la tavan. Am pus geamuri, uși, am făcut condiții și a venit cineva de la armată și a zis: Păi cine v-a băgat pe voi aici? Și zic: Dumnezeu, că n-am avut unde să ne ducem. După ceva timp au venit mai mulți de la Armată, vreo zece, cu gălăgie, cu vorbe urâte, să ne dea afară. Le-am spus că e foarte devreme și încă dorm copiii. Și unul dintre ei a început să ne înjure și a zis: Băgați băi buldozerul! Noi am început să țipăm, că sunt copiii în casă. Nu mă interesează – a zis unul dintre ei – intrați și dărâmați dacă nu vor să plece!
Și a trebuit să luăm copiii unul câte unul și am mers în câmp, unde am stat încă vreo trei-patru zile. Mulțumim lui Dumnezeu că nu a plouat. Nici patru luni n-am stat în casa aia.
Și am plecat.

În Giulești Sârbi
De acolo, am stat în Giulești cu chirie. Dădeam foarte mult pe chirie și nu aveam condiții deloc. Cineva de la armată ne-a zis: Du-te în Giulești Sârbi, că acolo găsești cu chirie mică și sunt condiții. Și ne-am dus, am întrebat din poartă în poartă cine are de închiriat, am zis câți copii avem și tot așa, până am găsit.
Aveam două cămăruțe, fără bucătărie, fără baie, toaleta la comun cu cinci familii. Și îți dai seama, eu trebuia să spăl tot timpul, că zicea lumea că eu am copii care fac mizerie și spălam după toți. N-am mai suportat, dădeam și mulți bani. Dădeam mult pe utilități și ne încărcau mult la curent: dacă consumam 200, ne cerea 300. Și dădeam, pentru că pe timp de iarnă nu ai unde să te duci și așa e când stai cu chirie.
Atunci ne-am făcut buletine de București. Noi aveam buletin de Prahova și am vorbit cu proprietarul să ne facă și nouă buletine pe adresa lui, ca să avem și noi drepturile noastre dacă tot locuim în București și să dăm copiii la școală.

Peste tot unde mă duceam cu buletin de Prahova, de exemplu, dacă se dădeau pamperși, ziceau că au foarte multe cazuri din București și că trebuie să-mi fac buletin ca să am drepturi. Și cu școala a fost foarte greu, că până am făcut buletinul și i-am băgat la școală, au pierdut doi ani, că n-au fost de acord să îi înscrie fără buletin de București.
Deci am stat doi ani de zile acolo și ultima oară a venit o regularizare de 100 și ceva de milioane să se împartă la nu știu câte familii și venea 600 de lei de familie numai la curent. Și în timpul ăla nu am avut atâția bani să dau. Și i-am spus că plătesc luna asta chiria și apa, iar curentul să rămână pentru cealaltă lună. Și a zis proprietarul că cine nu dă, să plece doar cu ce au pe ei, că oprește toate bunurile să le vândă și să-și recupereze banii. Și mi-au rămas acolo mașina de spălat primită de la o fundație, frigider, aragaz, butelie, haine, pături – primite de la fundație, dar toate noi.

Înapoi în Odăi
Atunci am pierdut toate obiectele casnice care mă ajutau. Am zis că dacă le cumpăr înapoi de la om, cerea foarte mult. Să plec direct cu ele mi-era teamă, că avea multe rude acolo și mă vedeau toți. Am zis: Hai să plecăm așa decât să plecăm și bătuți. Mi-a fost frică. Am plecat noaptea târziu cu copiii doar cu ce aveam pe noi; mi-au rămas multe acolo: televizor, covoare, tot ce primisem de la fundație.

De acolo am plecat înapoi la Odăi. Știam cazarma asta din celălalt loc din care am fost evacuați, că asta era peste drum de noi. Și zic: Dacă ăștia de la armată ne-au dărâmat din asta, aia n-o fi tot a lor; știu că e goală, hai să mergem. Am făcut curățenie și ne-am mutat acolo. Dar tot așa, nu era apă, curent. Și am pus geamuri, uși, am dat cu lavabil.
Într-o zi când duceam copiii la școală m-am întâlnit cu o doamnă în stație și o vedeam că se tot uită la mine și îmi zice: Doamnă, dar aici stați dumneavoastră, în câmpul ăsta? Și îi zic că da, avem și noi acolo o cămăruță. Mi-a cerut numărul de telefon și apoi au venit câțiva frați de la biserică, de ne-au adus canapele, butelie, aragaz, sobă, covoare, haine la copii, până și vase – linguri, furculițe, căni, cratițe, că n-aveam nimic.
Până atunci, dormeam pe jos la lumânare. Se făcea mult fum de la lumânare. O stingeam și o aprindeam și de cinci ori pe noapte când îi dădeam celei mici piept. Nici nu mai știam de somn. Foarte greu. Și să speli de mână. Câteodată ăia mici lipseau de la școală că nu se uscau rufele. Dacă nu aveam mașină de spălat și nu aveam unde să le usuc, iarna le lăsam afară și o săptămână-două că tot nu se uscau; ploua și ningea pe ele, iar în casă nu era suficientă căldură să se usuce. Și atunci trebuia să o sun pe doamna de la școală să îi spun: Copiii nu pot veni azi că nu au haine curate. Și femeia înțelegea, că știa că nu am condiții.
Soțul pleca la muncă și tot greul era pe mine. El doar întreba ce fac copiii, ce mâncare le-am făcut. Venea la una-două săptămâni și între timp tot greul era pe mine: cu școala, cu mâncarea, cu curățenia. Du copiii la școală, spală. Nu apucam să fac nici mâncare că trebuia să iau copiii de la școală, că erau mici. Când avea soțul liber îi ducea el, dar când pleca la muncă, tot eu mă chinuiam.

În ultima cazarmă am stat șapte luni.
Deci, unde ne-am mutat aici la Odăi, după ce am făcut condiții și curat, când ne era lumea mai dragă, au venit cei de la armată, două sau trei mașini în uniformă. M-am speriat și i-am zis soțului că sunt tot ăia care ne-au dărâmat din partea cealaltă. Cred că și ăștia ne dau afară.
Era pe timp de iarnă, iar ei ne spuneau că nu avem voie acolo, că nu sunt curent și utilități. Noi am zis că măcar iarna asta să ne lase și din primăvară ne căutăm. Și au zis: Vă dau termen o săptămână să vă cărați bagajul și să plecați. Le-am spus: Bre, nu avem unde să ne ducem. Noi am depus dosar de locuință socială la primărie, dar nu îți dă de pe o zi pe alta, o să dureze.
După o săptămână au venit alții să ne zică să plecăm cât de repede, că nu vor să intervină poliția, Protecția Copilului, să vadă în ce condiții stăm, că nu vor să rămânem fără copii. Cumva ne amenințau cu Protecția, că dacă nu plecăm îi cheamă să ne ia copiii. N-au venit când erau mici și stăteam pe unde apucam, cum să îi ia acum când sunt mari?
Am depus dosarul de casă socială la primărie și mai durează, dar mi-au aprobat un ajutor de plata chiriei, și plătesc eu curentul și netul.

În starea de urgență
În martie, când a intrat starea de urgență, pe noi ne amenințau cu evacuarea din cazarma armatei. Atunci, în primul rând, ne-am zis că n-o să ne mai dea afară acum, că a venit pandemia. Ăștia de la primărie ne spun să stăm în casă cu copiii, să stăm izolați și ăștia de la armată vor să ne dea afară. Păi cum, n-au voie să ne dea afară!
Și până la urmă au venit iară și ne-au zis: N-ați plecat, ce am vorbit cu voi? Păi primăria ne spune să stăm în casă, ne aduce alimente și dumneavoastră veniți să ne dați afară? Unde? Să se îmbolnăvească copiii pe stradă? N-am unde să mă duc. Și ei au zis: După starea de urgență, eliberați! O să mai vin o dată și să nu vă mai găsesc aici.
În starea de urgență soțul nu a mai lucrat, s-a închis unde lucra el, pe șantier, și trăiam din alocația copiilor și ce ne mai aduceau de la primărie, o dată pe lună. Am dus-o greu în starea de urgență, că dacă soțul s-ar fi dus la muncă, venea cu un ban și îți luai ce îți trebuia.
Și copiii pentru școală nu aveau absolut nimic, caiete, cărți, telefon bun să facă școala online. Din martie copiii n-au putut să facă școală. Toți copiii făceau, că aveau telefoane, tablete, numai ei nu făceau.

Atunci am început să sunăm să ne găsim cu chirie. Nu ne luau din cauza copiilor. Nu întreba nimeni la telefon dacă suntem romi, dar era în gândul meu când mă întrebau și spuneam că am opt copii. Și gândul meu era că proprietarul, când aude asta, își zice: Numai ț* fac atâția copii, Ăștia sunt ț* și dacă îi aduc îmi devastează casa.

Înapoi în Giulești Sârbi, cu chirie de la Primărie
[n.ed. În luna mai, Alina și membre FCDL, au căutat o locuință de închiriat prin ajutorul la plata chiriei, oferit prin Direcția de Asistență Socială. După multe eforturi, au reușit să găsească o casă.]

Față de unde am stat până acum, aici condițiile sunt foarte bune. E curat, e spațiu unde să se joace copiii, e bine. Dar nu avem canalizare, avem fosă septică, care atunci când plouă se umple imediat și trebuie să dăm câte 250 de lei să o golim. La curent dăm foarte mulți bani pentru că apa e pe curent, plus boilerul care consumă și ajung undeva la 1200 de lei pe lună cu curentul, netul și haznaua. Și în afară de lemne, că unde stau e sobă de teracotă, nu are gaze și la iarnă trebuie să cumpăr lemne și vă dați seama, trei sobe, să zic un total de 2000 de lei pe lună utilitățile (că sunt foarte scumpe lemnele) cu un salariu de 2000 de lei. Să mai îmbraci un copil sau să te aprovizionezi cu mâncare, nu mai ai din ce.
Ca să lucrezi, nu poți să lași copiii 8-12 ore singuri acasă, că ei nu știu să își pună să mănânce și am stat mereu cu frică să nu dea drumul la aragaz în lipsa mea. Dacă aveam pe cineva de bază să stea cu ei permanent, cât mă duc la muncă, era altă soluție. Dar așa, n-am putut să-i las singuri. Am zis că ne chinuim cum putem din salariul lui, dar știu că sunt lângă ei și nu pățesc ceva, mi-e frică.

În starea de urgență am luat amenzi. Eram în mașină cu soțul și s-a urcat poliția, ne-a dat jos și ne-a pus să semnăm pentru amendă. Dar n-am crezut că ne dă așa mult, polițistul a zis de 50 de lei. Aveam declarațiile făcute, cu numele și traseul, dar nu aveam data pusă pe ele. Și când am mers la Taxe și impozite, eu aveam 500 de lei și soțul 2000. 2500 de lei sunt bani. Să plătești banii ăștia pentru că nu aveai o dată pusă pe hârtie e aiurea. Acum stau cu frică, când se apropie plata chiriei stau cu teamă că mă sună de la DGASPC că nu îmi mai aprobă chiria din cauză că am amendă. [n.ed. beneficiile sociale sunt condiționate de lipsa datoriilor la bugetul local]

Îți iau copiii, îți iau copiii, dacă nu pleci de acolo, îți iau copiii! 
Când stăteam în Băneasa, copilul cel mare a zis că se duce la fotbal, dar el s-a dus altundeva și a avut un accident. Am avut probleme cu protecția copilului. La cât eram de supărată cu băiatul, am primit telefon și mi-au zis: Ce-ai făcut cu copilul ăla, că te duci la pușcărie! Dacă copilul ăla nu scapă, înfundați pușcăria amândoi! Aia pentru mine a fost prea mult.
Mulțumesc lui Dumnezeu că s-a făcut copilul bine. Apoi m-au pus să dau declarații și să semnez zeci de foi, dacă vreau să dau copiii, că dacă n-am condiții, să dau copiii într-un centru. Și eu am refuzat. Și ea (de la Protecție) îmi spunea că acolo au condiții, mâncare, baie și că de unde fac eu rost de toate condițiile astea și ce le dau eu la atâția copii să mănânce?
Și îi spuneam: Soțul lucrează și dacă n-am acum, pot să împrumut de la patron. Știu, recunosc înaintea dumneavoastră că nu sunt condiții, dar să ne dea și nouă primăria o casă socială, să avem și noi condiții la copii. Că în 2000 de lei n-ai cum să faci și casă, și să mănânci, și să-i îmbraci.
Aceeași persoană de la Protecție mă sună să mă duc la primărie. Și îmi spune că a vorbit cu cineva de la un centru și mai sunt locuri și pentru copiii mei, să rămână o perioadă până îmi caut sau îmi cumpăr o casă.
Dar un alt asistent social mi-a zis că el personal a dus acolo o femeie cu trei copii și nu a vrut să stea, că nu erau condiții, dar a fost obligată să stea, ca să nu îi ia copiii. Că dacă apucă Protecția să ți-i ia, nu ți-i mai dă.
Și după ce am depus dosarul la primărie, m-a tot sunat, să mă întrebe dacă am rezolvat cu casa. Mi-a spus că cei de la armată au făcut sesizare, în ce condiții stăm și că ei trebuie să mă ajute. Și cum mă ajutați, doamnă? Și zice: Păi să luăm copiii și să stea o perioadă până îți găsești tu. Nu ți-i ia nimeni, poți să-i vizitezi. Dar e mai bine să îi lăsați și să mergeți amândoi la muncă și ce bani luați, să îi puneți deoparte, poate vă cumpărați vreo căsuță.
Și la un moment dat m-am enervat și i-am zis: Doamnă, numai vorba asta o știți, să despărțiți familia, să despărțiți părinții de copii?
Apoi mi-a mai zis, când au venit să ne evacueze din cazarma de la Odăi, că dacă nu avem unde să ne ducem, să merg eu la Mama și Copilul cu cei mici și soțul să meargă în chirie cu cei mari. Și am refuzat să ne despărțim. Păi cum, dacă sunt mai mari nu sunt tot copiii mei? Păi cum despărțiți frații, părinții? Nu merge.
Când erau mici nu a venit nimeni să ne ajute și după cât ne-am chinuit, vin acuma să ni-i ia mari? Și am refuzat tot timpul, deși mereu mă amenințau: Îți iau copiii, îți iau copiii, dacă nu pleci de acolo, îți iau copiii.
Eu am întrebat: Acum că am dosarul ăsta la primărie, unde pot să depun și eu pentru plata chiriei? Și îmi zice: Nu știu, noi nu dăm bani de chirie, doar dacă ești evacuată; altfel nu putem să-ți plătim chirie. Și mi-a mai zis: Du-te la primar. Primarul v-a zis să faceți câte 10 -11 copii că vă dă el casă? Să-ți dea cât mai repede, că noi îți luăm copiii. Așa am primit ordin de la directoare și așa o să facem.
Și altcineva de la Protecție mi-a zis: Stai liniștită, că fără semnătura ta nu pot să ți-i ia. Dacă erau bătuți, maltratați, nemâncați, murdari, nu-i trimiteai la școală da, puteau să ți-i ia fără semnătura ta. Dar odată ce copiii sunt curați și soțul lucrează și îți dai interesul pentru ei, fără semnătura ta nu au voie. Și când am vorbit cu omul ăsta m-am simțit încurajată.
Apoi a venit o altă persoană de la Protecție când stăteam la cazarmă la Odăi și fata cea mică se juca cu o păpușă în curte și i-a zis: De ce tragi păpușa de păr, vrei să îmi înfig și eu mâinile în părul tău? Și a auzit-o soțul și i-a zis: Bravo doamnă, de-asta vreți să ne luați copiii, ca să ni-i bateți? Și asta cu mine aici, că dacă n-aș fi, cred că îi băgați mâna în păr. Și ea zice: Da, dacă nu știți să vă educați copiii! Așa sunteți voi ț*, că nu știți să le dați o educație la copii.
La vreo două trei săptămâni după, îmi zice femeia de la Protecție că i-a vorbit soțul meu urât. Și eu i-am zis: A vorbit pe dreptatea lui. Puneți-vă în locul nostru, dumneavoastră n-aveți copii și nu știți dumneavoastră care nu sunteți mamă, prin ce trecem noi cu opt copii și în loc să ne încurajați, ne vorbiți urât.

Simți că soțul tău te sprijină?
Da, tot timpul, pentru copii el a făcut totul. Orice poți să-mi zici până la copii, când știm cât ne-am chinuit, cât muncește pentru copii. Și să vină mereu să ne amenințe că ni-i iau, să stăm într-un stres continuu.
La un moment dat mi-a zis de la Protecție: Da nu plecați și voi cum pleacă ț* ca voi, prin Germania, că și acolo găsiți de muncă, mai ales meseria pe care o are el. Și soțul meu i-a zis: Eu sunt de acord cu dumneavoastră, acolo pot să iau mai mulți bani, dar cu copiii ce fac? Că dacă îi iau cu mine, banii pe care îi iau, îi mănânc acolo cu ei și tot nu pot să pun deoparte. Mai bine îi iau pe ăștia 2000 de lei, dar știu că sunt lângă copiii mei.
Dar ea nu lua în calcul, că nu era părinte, ce știe ea prin ce am trecut? Nu ai cum să știi dacă nu ai copii!

Soțul muncea pe o parte, eu acasă și când nu mergea la muncă mă ajuta, că știa că e stres și pentru mine. El venea obosit și nu putea să doarmă nicio oră din cauza gălăgiei. Așa e când ai mulți copii. Dar mă ajuta: îmi căra apă, mă ajuta cu aia mică, la tăiat lemne, făcea cumpărături. Făceam împreună, că știa că și pentru mine e stres. Știa că dacă pleacă o săptămână-două, tot singură sunt. Le făceam amândoi câteodată, mă sprijinea în tot ce făceam și ne ajutam unul pe altul. Dar când nu era el acasă, mă ocupam de tot, și de tăiat de lemne. Cineva tot trebuia să le facă.
Câteodată nici nu mă puteam trezi dimineața, să o iau de la început. Eram foarte epuizată după o zi întreagă de muncă; spălam câte trei-patru sârme, după toți zece. Și cară apă, și spală, și taie lemne. Îmi înghețau mâinile, făceam focul, se făcea fum. Era greu.

Crezi că munca asta domestică ar trebui plătită?
Normal, că și asta tot o muncă e, exact cum te-ai duce pe șantier. Te scoli dimineața, duci copiii la școală, vii de acolo, faci mâncare, curățenie, te apuci să speli, tai lemne; tot o muncă este, că tot într-un stres stai de dimineața până seara.

Ce le-ai spune celor care spun că tu nu muncești, că ce faci tu nu e o muncă?
Ce le-aș spune? Să stea și ei o zi cu copiii mei, de dimineața până seara și atunci să se pună și ei în situația mea, ce ar face o zi întreagă. Dacă nu mă crezi pe mine și nu îmi dai dreptate la cât muncesc și cât alerg eu de dimineața până seara, vino în locul meu de dimineață până seara. Și atunci o să-mi dea dreptate: unul zice mamă îmbracă-mă, celălalt mamă mi-e foame, altul mamă vreau să scriu și trebuie să faci față la toți până seara când îi ia somnul și atunci poți să stai liniștită. Pe urmă dimineața o iei de la capăt.

Ce crezi că ar trebui să facă statul ca să ușureze munca pe care femeile o fac cu copiii și în casă?
Statul ar putea să facă apartamente sociale unde să poată sta familii cu mai mulți copii și un ajutor la mamele cu mai mulți copii care se chinuie și nu pot merge la muncă pentru că și acasă au o ocupație. Un ajutor pe viață, să aibă din ce să trăiască cu copiii, pentru că și munca lor trebuie răsplătită. Sunt familii care n-au mașină de spălat și spală la mână de dimineața până seara pentru zece persoane. Să le ușureze munca. Alții care au un copil-doi și au toate condițiile, ei nu știu, le vin toate mai ușor. Dar tu când știi că ai o singură cameră să stați zece persoane în ea, e cu totul altceva.

Dacă ar fi să faci altceva decât asta, ce muncă ți-ar plăcea să faci?
Mie mi-ar plăcea să lucrez acolo la primărie, la Protecție și să învăț toate familiile care au mulți copii ce să facă. Oamenii ăștia de la Protecție, dacă nu au copii sau dacă au unul-doi, ei nu te mai cred pe tine prin ce treci dacă ai zece. Aș vrea să pot să ajut oamenii, familiile cu mai mulți copii cum sunt și eu, să depună un dosar de locuință socială sau dacă e un program de lapte sau pamperși, să îi învăț ce acte le trebuie. Aș merge să ajut așa, știi?

Precum Alina și familia sa, sunt probabil mii de alte familii în București, care se zbat de la o lună la alta să-și asigure un trai decent, în lipsa unei locuințe adecvate și sigure. Aceste femei sunt în primul rând niște luptătoare. Prin rezistența lor, prin parteneriatul din familiile lor, ele provoacă discursul dominant de ură împotriva persoanelor sărace și scot la suprafață barierele structurale ale excluziunii și discriminării multiple, pe bază de gen, etnie și statut social. De la experiențele lor și de la obstacolele cu care confruntă ar trebui să pornească orice demers de politică publică.

*Numele Alina C. este un pseudonim

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Muncă și Locuire, curatoriată de Ioana Vlad. 

Ioana Vlad

Activistă feministă pentru justiție locativă, parte din Frontul Comun Pentru Dreptul la Locuire, prin care luptăm pentru condiții demne de locuire pentru toate și toți și pentru locuințe publice!

Simina Popescu

Sunt o ilustratoare și graphic designer pasionată de visual storytelling și de diversitatea (și problematica lipsei sale) din spațiile vizuale, mai ales în legătură cu reprezentarea de gen și sexualitatea. Îmi place să știu că oamenii se pot identifica cu ce desenez și că le pot produce o reacție emoțională, fie că e vorba de jurnale ilustrate și benzi desenate autobiografice sau editoriale și ilustrații de călătorie. @siminascribbles

Societate • Comunitate
Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Meniu