Dajphen. Solidaritate, suroritate, maternitate

de Anca Nica
Ilustrații de Irina Bako

Articolul – textul și lucrarea de artă digitală care îl ilustrează – face parte din seria de texte despre maternitate, curatoriată de Monica Marinescu, din cadrul proiectului Situated Knowledge – grupuri de afinitate feministă în mediul digital. Situated Knowledge este un proiect colaborativ realizat împreună cu platforma Spam Index, care aduce împreună cinci grupuri de afinitate: Queerness (LGBTQAI), Maternitate, Minoritatea: între limbă și etnie, Precaritate și anti-exploatare, Diaspora-Migrație.

***

E bine să știți că citind acest text veți găsi mentiuni explicite de rasism și violență medicală.

 

În căutarea maternității, o poveste personală. 

Vin dintr-o familie numeroasă. Acasă, la părinți, suntem cinci fete și un băiat. Eu am fost miezul și din cinci fete și din șase copii – adică am fost numărul 3. Născută pe data de 3. Botezată pe data de 3. Am fost fata magică, responsabilă și deșteaptă tare, cu un cap bun, ușor, cum îi plăcea lu’ tataie să se mândrească cu mine. Pe surorile mele și pe fratele meu, și pe toți copiii lor, vreo 10 la număr, îi iubesc dincolo de toate cuvintele din lume – acum când sunt matură. Când eram mici, ne certam mereu și ne băteam și nu ne vorbeam zile întregi, dar eram uniți. Nu suportam să vedem că unul/a dintre noi suferă de ceva, că imediat ne activam.

Îmi amintesc că atunci când eram în școala generală, eram o fată cuminte și bună la învățătură. Nu ieșeam în evidență cu nimic, nu eram nici cea mai bună, nici cea mai rea… până în clasa a 7-a, când sora mea cea mai mică intrase și ea într-a 5-a. Odată cu ea au venit belelele! Nu știu ce făcea, dar intra mereu în scandaluri cu fetele și băieții mai mari, și mereu venea plângând la mine să o salvez, că vreo „româncă spurcată” s-a luat de ea și o numea „țigancă neagră”. Uneori, motivele erau altele, dar mereu mă păcălea cu aceste vorbe, și justițiara din mine se trezea să își apere sora mai mică.

Adolescența mea și a surorilor mele a venit cu multe lipsuri financiare și materiale pe care uneori le justificam prin faptul că suntem mulți și de aia nu avem bani de role sau de biciclete sau de mers la mare. Și mă frustram tare, mai ales toamna la început de școală când trebuia să spunem cum ne-am petrecut vacanța de vară, iar eu inventam o compunere în timp ce colegii mei povesteau pe unde mergeau cu familia. Deși pe vremea aia nu știam că există romi în afara Bucureștiului, nu știam nimic despre alte comunități, și nu știam nimic despre ce e cultura, tradiția sau istoria romă, simțeam foarte clar diferențele de clasă și etnie dintre mine și ceilalți colegi. Cu toate problemele existențiale de adolescentă conștientizam sentimentul de apartenență. Știam că noi, romii, suntem mai săraci ca românii, că trebuie să luptăm și să muncim mai mult decât ei dacă vrem să reușim în viață, și cu atât mai mult simțeam cât de important este să ai o soră care să fie mereu lângă tine, să te susțină chiar dacă nu ai dreptate, să te certe acasă și să țipe la tine că o faci de râs, dar care în fața celorlalți să intre în foc pentru tine și „să moară cu toți ceilalți de gât”.

Când am mai crescut și am început să vorbesc cu prietenele mele despre cum o să fie viitorul nostru când venea vorba de câți copiii o să avem, eu ziceam 3! Nu voiam doar unul ca să nu se simtă singur, dar nici 6 de teamă că nu le voi putea face toate plăcerile și nevoile. 2004 a fost anul când, în calitate de adolescentă aproape adultă, am luat prima dată contact cu un bebeluș. Mai exact cu o bebelușă. Era atât de mică și urâtă și roz și roșie! Salvatoarea de mine, care se descurca în orice situație, m-am băgat cu totul în creșterea și îngrijirea ei, mai ales că sora mea s-a reîntors la muncă destul de repede, iar eu cu mama am devenit partenere în creșterea ei. M-am atașat foarte mult de ea, și relația a fost foarte strânsă, până în momentul în care am am avut o revelație tristă, realizând că, poate, prezența mea devenise un impediment în a construi o relație mai adâncă între fetiță și mama sa (sora mea), așa că am făcut un pas în spate.

La 22 de ani, m-am mutat la soacră. Studenți fiind amândoi, situația financiară nu era una foarte ușoară și ne-am hotărât să amânăm momentul în care o să avem un copil. Așa că am fost la ginecolog și am luat pilule! Fără să-mi facă analize, mi-a prescris ce era cel mai scump pe piață și cu cea mai mare concentrație de hormoni. Cu chinuri foarte mari am reușit să le țin vreo 3 luni, timp în care mă îngrășasem aproximativ 20 de kg și îmi pierdusem părul din cap ți de pe corp, și aveam niște dureri de cap îngrozitoare, ca atunci când voiam sa întorc capul trebuia să mă întorc cu tot corpul. A nu se înțelege că nu sunt de acord cu pastilele anticoncepționale, ci mai degrabă reclam modul în care unii medicii prescriu medicamentele și lipsa de grijă față de sănătatea noastră reproductivă, posibilitatea de a face alegeri conștiente și informate.

După prima nepoată, au tot venit copii în jurul meu, de la cumnate și surori, și bineînțeles că eram direct vizată când urmează al meu. În acea perioadă aveam scuzele la mine și ziceam mereu după facultate, și cu toate astea, în fiecare lună îmi făceam test de sarcină. Pe atunci nu conștientizam presiunea din familie și totuși făceam asta! După ce am terminat studiile, gluma s-a îngroșat puținși familiile noastre ne ziceau că e momentul, ce mai așteptăm? Să ne luăm niște locuri de muncă bune și să ne mutăm la casa noastră erau răspunsurile noastre și credeam în ele la momentul acela, deși în sufletul și mintea mea apăruse întrebarea de ce nu a venit bebe, deși nu ne protejam de atâția ani?

În 2010, m-am mutat la casa mea, cum se zice. Următorii doi ani au fost ocupați cu planuri și achiziții pentru cuibușorul meu. Cuibușor în care toată lumea îmi zicea că trebuie să fac și doi-trei copii, că ce rost are o casă așa frumoasă fără ei, că la bătrânețe cine îmi va da un pahar cu apă, că nu e bine să fiu singură, că o să fiu și eu bolnavă și o să trebuiască să mă îngrijească și pe mine cineva! O discuție care începea să devină din ce în ce mai inconfortabilă pentru mine. Am încercat să discut cu partenereul meu care zicea că dacă e să fie, o sa fie bine primit, dacă nu, mai avem timp. Mă liniștea faptul că el nu punea niciun fel de presiune pe mine, dar în jurul meu, deși nu aveam un diagnostic oficial, exista suspiciunea că eu am o problemă. Foarte nedrept mi s-a părut atunci, cum mi se pare și acum, faptul că întotdeauna când este vorba de un cuplu hetero fără copii, presiunea și suspiciunea că ceva nu e cum trebuie sunt puse doar pe femei, când 50% din procesul de concepție al unui copil este de fapt treaba bărbatului.

În 2013, una dintre prietenele mele cele mai bune din copilărie a născut. Acela a fost momentul în care am simțit lațul de gât și presiunea uriașă că TREBUIE să fac și eu copil. Presiune sau instinct? Sau next level în relația care oricum începuse să se termine, pentru că, din cauza acestei presiuni exterioare continue și a narativei despre ce înseamnă o „relație adevărată”, simțeam că nu mai avem ce să construim împreună, că deja „aveam de toate”.

Apoi tot mai multe prietene din jurul meu, majoritatea nerome, au început să nască, și pentru că întotdeauna eram întrebată ce am de gând, ușor ușor am luat distanța de ele, rând pe rând m-am distanțat de toate și uneori îmi e dor și mă simt prost că le-am părăsit, dar nu puteam să înțeleg cum se schimbaseră așa mult, nu puteam să mă mai înțeleg cu ele pentru că simțeam că nu mai avem subiecte și interese comune, și cel mai greu a fost că nu puteam să mă înțeleg pe mine când eram în preajma lor și a copiilor lor. Nu era invidia că eu nu am, dar pur și simplu nu puteam să înțeleg toate modificările, schimbările, depresiile și nevoile lor.

Deși aveam atâția nepoți și nepoate, nimeni din familia mea nu se plângea așa cum o făceau ele. Cred că pentru femeile rome din jurul meu este un pic mai ușor, datorită faptului că au un sprijin din partea familiei extinse, în timp ce prietenele mele nerome erau singure cu copiii. În același timp, cred că presiunea pe femeile rome este mult mai mare în a-și asuma rolul de mamă de sacrificiu, care îndură totul, se dedică total și mănâncă și pietre pentru copilul ei. De aici și rușinea de a se plânge de toate modificările corpului, de a împărtăși toate gândurile urâte care le vin în minte sau de a vorbi despre lichide și umori. În ciuda acestei rețele de sprijin, pe care de multe ori femeile rome o au, cred că lăuzelor le e foarte greu să se confrunte cu faptul că în perioada de după naștere sunt considerate spurcate, că nu au voie să stea în fața socrilor, că nu au voie să aducă apă de la fântână, că nu au voie să gătească și, în general, că nimeni nu le întreabă și pe ele cum se simt și toată atenția e îndreptată asupra copilului.

Magia muncii cu femeile rome din grupurile E-Romnja

2014 este anul în care a intrat în viața mea feminismul. Auzisem în trecut despre mișcarea asta, dar nu părea că e și despre nevoile mele acolo. Când am intrat în Asociația E-Romnja și am auzit ce înseamnă feminism rom intersecțional, am realizat că e despre mine, despre mama mea și despre surorile și prietenele mele rome. De atunci, cred că am cunoscut peste o mie de femei și am ascultat sute și sute de povești individuale și colective, cât pentru a scrie o bibliotecă de experiențe. Grupurile noastre de inițiativă locală aduc în discuție teme diverse și construiesc agenda feministă romă a organizației. Prin intermediul proiectelor, reușim să aprofundăm o temă, un subiect sau o nevoie care se naște din cadrul întâlnirilor. Așa s-a născut și proiectul Dajphen (1). Dajphen vine din limba romani și este un joc de cuvinte creat prin alăturarea termenilor daj și phen care înseamnă mamă și soră, iar traducerea pe care noi o dăm este de maternitate. În cadrul acestui proiect, unul dintre obiective este să creăm rețele de solidaritate între femei, care au sau nu experiența maternității, care pot sau nu pot să fie mame, care își doresc sau nu să trăiască maternitatea.

În cadrul atelierelor dezbatem mult toate aceste experiențe, pentru a ne înțelege mai bine unele pe altele, dar și pentru a învăța să nu ne mai judecăm unele pe altele. Eu și colegele mele învățăm de la femeile cu care lucrăm că maternitatea este o stare foarte diversă, resimțită și trăită de fiecare femeie într-un mod unic, specific mediului în care a crescut și s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Învățăm una de la alta să acceptăm fără să judecăm fiecare experiență, fie că sunt femei care își doresc copii, femei care cresc copiii altor femei pentru că nu pot avea copii sau pentru că nu au dorit să nască, sau femei care pur și simplu aleg să nu facă copii pentru că nu își doresc să fie mame. Și discutam despre toate astea cu dragoste și empatie și uneori cu furie când ieșim din zona noastră de confort, dar e important să construim acest discurs narativ divers.

Încercăm să dezvoltăm această rețea informală de femei care se mobilizează în jurul tinerei rome care rămâne gravidă pentru prima dată, astfel încât aceasta să primească din jurul ei sfaturi utile și practice. Facem acest lucru pentru că, deși cele mai multe femei rome spun că sunt dedicate în totalitate copiilor lor, experiențele din timpul sarcinii, nașterii și imediat după naștere, sunt uneori scenarii de groază, din cauza absenței unei infrastructuri medicale, care să se ocupe de sănătatea reproductivă și sexuală, care să fie accesibilă în comunitățile vulnerabile. Deși, cum ziceam mai sus, prezența familiei extinse poate contracara singuratatea de a fi mamă, sărăcia, discriminarea, rasismul instituționalizat, lipsa condițiilor de locuire, supra-aglomerarea, rolurile de gen patriarhale și uneori lipsa totală a partenerilor, fac experiența maternității rome o adevarată provocare.

În 2022, în Romania, sunt încă femei care aduc pe lume copii pentru că nu au acces la contracepție, sunt încă femei care aduc pe lume al 14-lea copil pentru că nu au avut bani de avort. În 2022, femeilor rome le e frică să meargă la medic dacă nu sunt albe, epilate și cu bani în buzunar. Sunt nevoite să strângă din dinți și să zică sărut mâna doamna doctor, iertați-mă doamna doctor. Rasismul medicilor, și în special cel al ginecologilor, are o culoare aparte. Atât de departe de umanitate și demnitate mi se pare că sunt unii dintre ei, încât și în momentul în care o femeie romă cu 5 copii face eforturi financiare să strângă 500 de lei pentru a naște prin cezariană, nu pentru că îi e frică de durere, ci pentru că dorește să i se facă legare de trompe, pentru că nu vrea să ajungă la al șaptelea copil, ei raman reci și indiferenți și îi refuză operația și dreptul la o alegere.

Comunicarea de lemn, lipsa de informații clare, adecvate, simple și de bază pun în pericol viețile femeilor. Ați putea spune: da, dar asta e deja știut, medicii din România așa sunt cu toata lumea. Dar nu, nu sunt așa cu toată lumea, nu cu toate femeile, pentru că la cele cu pielea mai albă, nu vor striga țiganco, iar ai stat la pulă?; Fă, iar ai venit să faci puradei?; Pe asta las-o ultima că ele oricum cacă repede copiii!. Acestea sunt doar câteva dintre expresiile cele mai puțin grave pe care „alea negre” și sărace le primesc cu un zâmbet înghețat pe față, doar ca să fie bine, ca în cele din urmă „să bage mâna și pe ele” (expresie folosită de femeile rome care înseamnă „a avea grijă”), doar ca să nu-i supere și să fie cusute cu demnitate și respect – să fie cusute bine, să nu se infecteze și să se recupereze repede, pentru că unele dintre ele nu au nici măcar privilegiul de a fi lăuze, se întorc imediat acasă și trebuie să fie funcționale, pentru că mai au încă un copil sau mai mulți de îngrijit.

Discriminarea femeilor rome nu are legătură doar cu culoarea pielii. Uneori, faptul că ești dintr-un anumit cartier cu o reputație proastă sau dintr-un sat în care populația majoritară este romă, dacă ești albă dar ai un anumit accent care „zgârie pe ureche” sau orice alt element care ar putea duce la asocierea cu comunitatea de romi, este suficient pentru personalul din spital să nu îți respecte drepturile și să-ți calce în picioare demnitatea umană. Indiferența adâncă și prejudecățile medicilor hrănesc violența sistemică împotriva femeilor rome.

Un episod real din viața mea, care m-a umplut de furie și mi-a frânt inima în același timp, a fost când, în 2019, am văzut indiferență și rasism față de o femeie romă într-o maternitate din București. Ești mamă romă pentru a doua oară, la 22 de ani, și îți moare copilul în tine la 9 luni, când de fapt te-ai dus să naști, și afli că inima lui nu mai bate. Nimeni nu îți explică care e procedura prin care trebuie să treci, nu te mângâie nimeni pe cap când urli de durere, deși nu știi dacă te doare sufletul sau corpul, dar totuși creierul tău contorsionat de durere vede cum colega ta din sala de travaliu, o româncă blondă, pe la 35 de ani, care mai are 3 copii acasă, primește atenție și încurajare, hai mamico că o să fie bine și scapi repede. Tu ești tratată doar cu o indiferență de gheață. Medicul tău la care te-ai dus 9 luni de zile și căruia i-ai pus 100 lei în buzunar la fiecare consultație, deși ești asigurată, vine nervos de acasă pentru că este deranjat duminca. Nu stă de vorbă cu nimeni din familia ta, să le explice ce s-a întâmplat, deși ai rude educate. După ce ai tăi fac mai multe intervenții, chiar la Ministerul Sănătății, în sfârșit, după 12 ore de travaliu, primești o injecție care să te ajute. 10 minute mai târziu ai scăpat. Ulterior, afli că medical tău imediat după accea, s-a urcat pe motocicletă și a plecat în grabă, fără să îi dea vreo explicație partenerului tău. I se făcuse frică de țigani. Eram mulți afară, e adevărat, dar nimeni, nu a făcut gălăgie, nimeni nu a ridicat tonul când l-au abordat, dar a trecut pe lângă toți și a fugit. Procedura de declarare a unui nou născut-mort ar trebui să fie clară, dar alor tăi nu le-a explicat-o nimeni. Abia după trei zile de nesomn, durere și furie, ai tăi primesc informația corectă și completă. Nici măcar într-un astfel de moment tragic și dureros, femeile rome nu sunt tratate cu demnitate și empatie.

Pentru că vrem să nu mai existe astfel de experiențe, în cadrul grupurilor Dajphen facem educație sexuală atât cu fetele tinere din comunitate, cât și cu cele adulte, în lipsa educației pe care statul ar fi trebuit să o facă prin intermediul școlii sau al cabinetelor de planificare familială. Vorbim despre nevoile corpului nostru, discuții pe care femeile nu le-au avut niciodată, pentru că nu au avut timp niciodată de ele și de nevoile lor. Suntem educate de mici să răspundem nevoilor celorlalți întâi, preluăm multe mituri și idei greșite despre corp și sexualitate. Iar de multe ori, atât în discursul public, cât și cel din interiorul comunității, suntem reduse doar la funcția noastră reproductivă.

Cu intervenții din partea persoanelor publice și a autorităților – cum sunt deja cunoscutele discursuri instigatoare la ură, pro-nataliste și naționaliste ale președintelui Traian Băsescu sau ale președintelui organizației de tineret a PNL Alba Rareș Buglea, amendat în 2013 de către CNCD –, care ar trebui să lupte împotriva discriminării și a urii, nu ai cum să nu vezi tot mai multe cazuri de femei rome victime ale sistemelor de opresiune, dar și ale instituțiilor. Genul ăsta de atitudini încurajează violența împotriva femeilor rome, chiar dacă au copii mici în brațe sau sunt însărcinate, a se vedea cazul Floricăi Moldovan.

În timp ce femeile rome se luptă cu toate sistemele de opresiune albe, mai trebuie să înfrunte și patriarhatul din comunitate. Bărbații romi fac strategii și politici pentru incluziunea romilor și a femeilor rome, fără să se consulte cu acestea. În 2022, în strategia națională pentru romi, femeile sunt menționate o singură dată la capitolul Sănătate. Pentru că vrem ca problemele noastre să fie abordate intersecțional, pentru că sunt ale noastre și sunt despre noi, din 2014, de când am început munca activistă, ies în strada cu surorile mele, luptăm și strigăm drepturi egale indiferent de culoare!

Ne/Biologic(Â)-Ne/fertil(Â)

Anul acesta am început să-mi chestionez mai profund și asumat instinctul matern sau presiunea socială de a avea un copil biologic. Mi-am acceptat infertilitatea și am început să vorbesc despre ea deși uneori simt o apăsare, o tristețe. Noul meu partener nu a pus niciodată o presiune directă pe mine pentru a avea un copil, doar uneori mă simt eu frustrată când îl văd alintând un copil. Înainte să trecem prin mai multe proceduri de stimulare ovariană, am avut o discuție sinceră, în care mi-a zis că el nu vrea să-mi supun corpul la traumă, că va fi un tată fericit chiar dacă o să aibă un copil nebiologic, că el și-a dorit mereu să infieze o fetiță brunețică și cu părul negru și să fie rea și încăpățânată și să-i ceară mereu haine și dulciuri. Nu știu ce m-a înfuriat atunci așa de tare, modul exotizant în care vorbea despre un copil abandonat, faptul că voia să-mi bage în cap ideea că de fapt el are o problemă cu faptul că nu avem un copil sau pur și simplu nu acceptam ideea că nu o să reușim. Clar e că m-am enervat maxim și am refuzat categoric să mă gândesc la această opțiune.

A urmat o perioadă în care am citit despre procesul de adopție. Am aflat că sunt mulți copii romi în sistemul instituționalizat și asta nu se întâmplă doar pentru că mamele rome sunt mai sărace. Din păcate, culoarea pielii copiilor este factorul care îi face greu adoptabili. Cei „albi cu ochii albaștri se dau primii”. Statul încurajează o astfel de practică și, din discuții neoficiale, am înțeles că în formularul de adopție există opțiunea de a refuza romi și că s-ar folosi precizarea: exclus rom.

Discuțiile pe care le-am avut cu femeile din grupurile de inițiativă în cadrul proiectului Dajphen despre maternitate și infertilitate m-au făcut să reflectez mult la ideea de mamă biologică. Am înțeles, prin experiențele acestor femei, că maternitatea biologică este un construct social patriarhal. Am înțeles de la ele că poți să te simți împlinită ca mamă și dacă nu ai născut. Am înțeles de la ele că iubirea pe care o ai și vrei să o dăruiești unui copil nebiologic poate schimba total destinul acestuia. Deasemenea, prin prisma lor, am înțeles că munca pe care o desfășurăm noi în organizație și grija cu care ne uităm la experiențele fetelor și femeilor rome sunt un mix de maternitate, solidaritate și suroritate. Magia care se creează într-un spațiu sigur făcut de femei pentru femei nu poate fi descrisă cu toate cuvintele lumii. După un tur de forță cu multe întâlniri și zeci de ore de discuții, fiecare participantă a plecat cu niște răspunsuri pe care le-a căutat toată viața, altele au avut curaj să verbalizeze întrebări și gânduri pe care le ascundeau adânc în suflet și minte.

Am întâlnit femei libere foarte asumate și fericite că nu au copii (childfree), femei care au tristețea cu ele ca nu pot avea un copil ne/biologic (childless), am întâlnit femei care dacă ar avea putere să dea timpul înapoi nu ar mai face copii niciodată, și am întâlnit mame (ne)biologice foarte asumate, fericite și împlinite prin această identitate.

Mi-ar plăcea să răspândim forța din cadrul întâlnirilor cu femeile rome din comunitate în toată lumea. Mi-aș dori ca energia lor din acele momente, în care sunt puternice, asumate și sensibile, să devină o stare de fapt între relațiile dintre femei. Să învățăm să avem mai multă grijă una de alta, să ne acceptăm mai mult una pe alta, să renunțăm la luptele dintre noi și să ne solidarizăm mai mult! Să luptăm împreună împotriva sistemului patriarhal care ne reduce doar la o cicatrice pe corpurile noastre perfecte și diverse!

 

***

(1) Proiectul „DajPhen – Rețele de solidaritate pentru femeile rome” este derulat de E-Romnja–Asociația pentru Promovarea Drepturilor Femeilor Rome în parteneriat cu Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate – SASTIPEN și beneficiază de o finanțare în valoare de        250.000 Euro, prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Pentru mai multe informații despre proiect, accesați www.dajphen.ro.