De fapt, știm. Fragmente despre un veganism intersecțional

Acest text fragmentar își dorește să vorbească despre antispeciism ca o parte vitală în discuțiile despre schimbarea climatică, ca o poziție integrantă criticii capitalismului global. Își dorește să vorbească despre refuzul, ca gest politic, de a consuma corpurile și viețile animalelor non-umane în numele confortului, al respectării tradițiilor și al indiferenței. În momentul în care scriem acest text, avem în minte diferite interacțiuni și discuții cu colege/ colegi cu opțiuni politice anticapitaliste, oameni cu care împărtășim aceleași dorințe de a ne poziționa de partea justiției sociale, dar cu care subiectul antispeciismului devine adesea un teren minat. Scriem acest text pornind de la convingerea noastră foarte fermă că nu putem vorbi despre dreptate și libertate dacă acestea nu cuprind în raza lor toate ființele. Scriem acest text cu conștiința că el conține lucruri pe care cu toatele le știm deja. Lucruri pe care le împingem în spatele gândurilor din vinovăție, indiferență sau o identificare comodă și ipocrită cu cele/ cei oprimați, cu cele/ cei care într-adevăr nu pot alege. Acest text conține doar lucruri care se știu deja, dar care trebuie să-și găsească locul și importanța în luptele noastre pentru dreptate.

Am devenit vegetariene și ulterior vegane în momentul în care am început să aflăm într-un mod mai profund și mai susținut despre mișcări pentru justiție socială. A fost un proces treptat, în care am învățat să ne încredem în intuiția întotdeauna împinsă în afara conștiinței că ceea ce consumăm are o puternică încărcătură etică, că gestul atât de intim și de personal de a mânca este profund politic. Am învățat pe parcursul anilor lucrurile cele mai practice și cele mai conceptuale: ce mănânci, cum gătești, cum explici alegerea ta la mesele în familie, cum te raportezi la șirul infinit de glume, ironii și sfaturi, cum discuți acest subiect luând în calcul propria poziție de clasă, cum înțelegi că adesea reacțiile defensive ale celor care sunt în aceeași poziție socială cu tine vin din vinovăția faptului că toți știm.

Majoritatea dintre noi, în acest moment în istorie, știm că urgența climatică este cauzată într-un mod substanțial de industria zootehnică. Putem alege să ne refugiem în iluzia unei exploatări „umane”, „blânde”, putem vorbi de animale care își trăiesc viețile scurte în „bunăstare”. Putem idealiza viața la țară, putem să ne imaginăm un „țăran” generic, în numele căruia vorbim, care își crește cu drag animalele și le ucide cu mâna lui. Putem să aducem la infinit în discuție populațiile indigene, chiar dacă ni se repetă din nou și din nou că modul nostru de a ne raporta la natură și la consum este la galaxii distanță față de acestea, dar folosim imaginea lor ca pe un scut în fața propriilor noastre neputințe și vinovății. Majoritatea dintre noi știm că alegerile noastre, ale celor care nu sunt nici „țăranul” văzut ca o categorie esențializată și monolitică, nici persoana indigenă, ating în modul cel mai real populațiile rurale sărace și menținute în diverse moduri de opresiune, ating în modul cel mai real populațiile indigene deposedate și decimate de capitalismul global. Majoritatea dintre noi știe că alegerile noastre, ale celor care avem posibilitatea să alegem, au o putere politică.

Putem alege să ignorăm acest fapt, dar în realitate știm despre legătura dintre exploatarea animalelor pentru hrană și distrugerea și exploatarea naturii. Sunt deja bine documentate legăturile dintre distrugerea habitatelor pentru viața sălbatică și creșterea industrială a animalelor, dintre defrișări și agricultura bazată pe monoculturi intensive a căror recoltă majoritară devine hrana de bază pentru animalele din ferme și dintre efectele acestor practici și sărăcirea solurilor, deșertificarea, contaminarea pânzei freatice și poluarea multiplă. Știm despre faptul că ființele umane cele mai atinse de aceste efecte sunt cele oprimate, cele pe care capitalismul le consideră dispensabile.

Majoritatea dintre noi, în acest moment în istorie, știm că nimeni nu vrea să fie exploatat, torturat, ucis. Am știut lucrul acesta din copilărie, din momentul în care am interacționat pentru prima dată cu un animal care nu e din specia noastră. Dar am fost obligate să învățăm că ceea ce vor persoanele non-umane nu contează și că nu ar trebui să ne pese de voința lor. Unele dintre noi s-au împotrivit de mici acestei învățături, atunci când am încercat să oprim uciderea unei ființe de care ne-am atașat emoțional, cu care ne împrieteniserăm, despre care știuserăm prin intuiție și empatie că, la fel ca și noi, vrea să trăiască. Unele dintre noi n-am fost atât de empatice. Altele nici nu ne-am întâlnit cu alte animale față în față până foarte târziu. Cu toatele/ toții știm că atunci când folosim produse de origine animală, cineva a murit pentru noi. Într-un mod conștient sau subliminal, cu toatele trăim cu vinovăția aceasta.

Știința și cultura vestică ne susțin în ocultarea a ceea ce sunt ființele non-umane. Acestea ne spun că putem deposeda, tortura și ucide animalele non-umane pentru că n-au limbaj, nu simt durere, nu construiesc unelte complexe, nu au memorie, nu-și planifică viitorul, n-au emoții, n-au conștiință. Dar aceeași știință vestică hotărâse că femeia avea creierul mai mic decât bărbatul, că nu depășea abilitatea intelectuală a unui copil de treisprezece ani, că avea o capacitate redusă de a folosi atribute ale rațiunii. Conform științei vestice, s-a inventat conceptul de „rasă”, concept care împărțea ființele umane într-un mod intrinsec ierarhic, în care rasa albă era declarată superioară. Oamenii non-albi din Africa  și nu numai au fost asemănați animalelor, declarați subumani, având ca o caracteristică de bază incapacitatea intelectuală. S-a declarat că nu au conștiință, că nu au suflet, că nu simt durerea sau că o simt mai puțin. În baza științei care împărțea oamenii pe „rase”, s-a decis că cele/ cei răpite/ți din Africa pot fi înmulțite/ți, vândute/ți, ucise/și, fără ca acest lucru să fie în opoziție cu creștinismul și Umanismul, și astfel instituția sclaviei a fost posibilă. În zorii științei moderne, legată de la bun început de capitalism, Francis Bacon considera că natura trebuie investigată cu mijloacele camerelor de tortură unde erau interogate vrăjitoarele. Femeile și persoanele non-albe au știut pe parcursul istoriei ce înseamnă să fii sau nu validată de știință. Persoane din specia noastră, care istoric au fost considerate inferioare, trebuie încă să demonstreze, chiar și în prezent, că merită respect, drepturi egale și acces la o viață demnă.

În contextul acesta, știm că atunci când cerem dovezi științifice că animalele non-umane au conștiință, când cerem să ni se dovedească faptul că sunt asemănătoare cu noi, pentru ca doar în baza acestei dovezi să le acordăm dreptul la viață și autodeterminare, aceste cereri se aseamănă cu o practică istorică de care, în mod obișnuit, ne dezicem.

Cu o enormă întârziere, în 2012 a fost semnată Declarația de la Cambridge, în care se afirmă consensul oamenilor de știință că animalele non-umane au conștiință. Această declarație însă rămâne doar o constatare, care este ignorată de o parte a comunității științifice, ceea ce permite interpretarea că ar fi o chestiune încă în dezbatere.

Timp de peste cincizeci de milioane de ani, balenele și delfinii și-au rafinat un sistem bazat pe ecolocație. Câinii de preerie, care sunt rozătoare, folosesc descrieri detaliate ale lucrurilor și ființelor pe care le văd în jur, ajungând până la a pune nume pentru a diferenția indivizii cu care se întâlnesc. O anumită specie de calamar comunică prin modificarea modelelor colorate de pe suprafața pielii. Frecvența și viteza cu care își schimbă modelele prezintă caracteristici similare cu limbajul uman, caracteristici ale unei gramatici cu morfosintaxă, cu subiecte și predicate, doar că exprimată prin forme și culori. Exemplele acestea sunt doar o parte infinitezimală din lungul șir al felurilor în care animalele non-umane își construiesc societăți și culturi, pentru felul în care ele comunică.

Simțurile noastre, augmentate de tehnologie, ne oferă iluzia experienței unei realități absolute dar, de fapt, această experiență este relativă și foarte subiectivă. Este adevărat că doar oamenii au construit instrumente ce depășesc capacitățile lor senzoriale, instrumente prin care putem vedea și cerceta micro și macrocosmosul. Dar alte specii dispun de simțuri care nouă ne sunt complet inaccesibile în lipsa tehnologiei. Există specii care zboară, specii care folosesc ecolocația pentru comunicare și orientare, specii care folosesc pentru orientare soarele și mișcările astrelor, specii care detectează câmpuri electromagnetice, specii care comunică telepatic. Speciismul ne determină să nu socotim toate acestea ca fiind importante, ca fiind un motiv suficient să considerăm că toate ființele au dreptul la viață.  Chiar dacă aceste capacități și simțuri uimitoare ale unor specii nu sunt în raza atenției noastre, totuși știm despre emoțiile, afectele, memoria, personalitățile și modurile de comunicare ale animalelor cu care interacționăm în mod direct.

Una dintre caracteristicile umane care este adesea folosită ca să ne plaseze pe o poziție superioară animalelor non-umane este capacitatea de a ne planifica viitorul, ignorându-se adesea contradicția acestei afirmații cu contextul dezastrului climatic produs de om. Specia noastră este responsabilă pentru situația apocaliptică pe care o trăim, și consumul corpurilor animalelor, atât prin industria zootehnică, cât și prin pescuitul industrial, aduc o contribuție esențială la dispariția biodiversității, la deșertificare, la poluarea apei, la pierderea pădurilor tropicale, la creșterea emisiilor de carbon, etc.. Ajungând într-un târziu la un adevăr exprimat demult de cunoașterea indigenă, știința ne anunță că suntem în procesul de a distruge iremediabil ecosistemul pe întreaga planetă, că specia noastră, prin modul în care își organizează societățile, nu este un factor în evoluția și extinderea vieții, ci este factorul care a cauzat declanșarea celei de-a șasea extincții.

Știm deja că schimbările climatice afectează cel mai dur și cel mai repede persoanele cele mai sărace de pe planetă, țările cel mai puțin dezvoltate tehnologic, care au contribuit cel mai puțin la poluarea globală și care au fost menținute în sărăcie din cauza colonizării. Un element important în deposedarea celor oprimate este și susținerea industriei zootehnice de către capitalismul global. Deși există impresia că cererea pentru produsele animale există în mod „natural”, că oamenii consumă produse din corpurile animalelor în fiecare zi a săptămânii ca o necesitate firească, de fapt această obișnuință este artificial susținută. Consumul corpurilor animalelor, la scara la care se practică astăzi, nu are un precedent istoric, nu are nicio legătură cu „tradiția”, ci este o construcție a capitalului. Profitul industriei de exploatare a animalelor și costul relativ mic al produselor animale se bazează pe subvenții. Industria zootehnică este o putere în sistemul capitalist global. În ultimii ani, activismul care se opune fermelor industriale, care înregistrează și face vizibilă teroarea din interiorul lor, a fost puternic criminalizat. Cele/ cei care ne arată realitatea pe care se bazează consumul corpurilor animalelor, care ne fac să nu putem să ne spunem că nu știm, sunt tot mai mult oprite/ți, investigate/ți și pedepsite/ți de forțele statului aflat în slujba capitalului.

Știm cu toatele/toții cine suntem cele/ cei care ar trebui să privim înregistrările făcute în fermele industriale. Știm că discuția despre speciism nu trebuie să înceapă cu acei oameni care nu au alternative și care nu pot alege. Primii adresați sunt cei privilegiati, cei cărora le-ar fi cel mai ușor. Cu cât suntem mai sus în scara puterii și a privilegiului, cu atât avem o responsabilitate mai mare. Dar, pe de altă parte, o capcană în discuția despre cine alege sau nu să se plaseze într-o măsură mai mică sau mai mare în lupta împotriva speciismului o presupune și vederea monolitică asupra celor săraci ca fiind complet dezinteresate/ți de acest subiect. Dacă socotim că oamenii care au mai puțin acces la resurse sunt lipsiți de empatie sau incapabili să înțeleagă, sau că nu ar alege să lupte atât pentru bunăstarea lor, cât și împotriva exploatării celor mai lipsiți de putere decât ei, ne plasăm într-o logică clasistă, care socotește că vederile „progresiste” aparțin doar privilegiaților. O perspectivă vegană de stânga adresează complexitatea acestor situații, făcând legăturile necesare cu eradicarea inegalității sociale, inegalitate care se va accentua odată cu schimbările climatice cauzate de capitalism, pentru care exploatarea animalelor non-umane (și umane) este o (re)sursă de profit. În același timp, mișcarea pentru drepturile animalelor, pentru a fi cu adevărat revoluționară și eliberatoare, trebuie să fie intersecțională. O schimbare de paradigmă și o schimbare a acțiunilor noastre violente în lumea aceasta poate fi făcută doar colectiv. Acesta este motivul pentru care efortul de a ști și de a conștientiza propria contribuție trebuie să fie o muncă comună, în care veganismul aboliționist/ antispeciist/ intersecțional este o asumare personală și politică a acestei schimbări.

Discuția despre veganism/ antispeciism implică o (auto)analiză a consecințelor care decurg din relația noastră cu celelalte specii. E o discuție despre dreptul lor la viață, despre asemănările și deosebirile dintre noi, despre care adesea alegem să avem o cunoaștere falsă, trunchiată, menită să construiască imaginea noastră într-o lumină pozitivă. E o discuție despre contribuția importantă a fiecărei specii la continuitatea vieții pe planetă, inclusiv a vieții speciei noastre. În raport cu celelalte specii, nu suntem eroii acestei lumi, suntem opresorii. De ce e atât de tabu să vorbim despre faptul că aceleași sisteme de opresiune care funcționează pentru a asupri persoanele umane se regăsesc în relația speciei noastre cu celelalte animale? Despre faptul că Puterea, care se pune în mișcare pentru a oprima animale umane și non-umane, folosește mecanisme similare? Despre cum ștergerea victimei și a istoriei violenței exercitate operează concomitent cu construirea unei imagini pozitive a opresorului. Poate pentru că încă există un consens antropocentric că avem dreptul, atât colectiv, cât și individual, să folosim și să luăm viața unei ființe asemănătoare cu noi. Știm, în majoritatea cazurilor, cât de abuziv și de distrugător este acest consens.

Fiecare dintre noi are puterea deplină în relație cu animalele non-umane. Ne folosim de această putere în fiecare zi, dar există o mare reticență față de discuțiile despre responsabilitatea acestei puteri. Putem alege să considerăm că viața lor, care este în puterea noastră, nu le aparține, dar atunci, așa cum face orice opresor, trebuie să operăm cu o serie de ștergeri, a vocilor lor, a capacităților lor, a persoanelor lor și a sensului lor în lume. Cu ștergerea aceasta operăm și în propria noastră conștiință, atunci când ne autoconvingem că nu știm. Poate că acesta este adevăratul motiv pentru care discuția despre veganism sau antispeciism e atât de dificil de purtat, pentru care este considerată un subiect minor – fiindcă este legată de aspecte foarte personale, de ceea ce alegi să mănânci/ folosești/ consumi chiar tu, personal. Pentru că trebuie să recunoști că știi că puterea e la tine și trebuie să îți asumi alegerea. Actul de a mânca este încărcat de nenumărate conotații culturale și politice, de la ierarhiile legate de accesul la hrană până la cine muncește să ți-o ofere. El se leagă de aspecte practice, de statut social, de momente în care construim relații sociale, de tradiții, de obișnuințe, de prietenii, de amintiri din copilărie, de confortul emoțional asociat cu momente plăcute. Toate acestea sunt puse în discuție când se propune o schimbare radicală legată de ceea ce mâncăm. Dar întrebarea nu este legată de ce mâncăm, ci pe cine mâncăm și, cel mai adesea, știm că aceasta e întrebarea.

Renunțarea la a consuma corpurile animalelor non-umane contribuie în mod covârșitor și esențial la scăderea numărului de animale exploatate și ucise și este baza solidă de la care putem începe să construim o relație non-violentă cu celelalte specii. Disproporția de putere pe care o are specia noastră față de alte specii ne obligă la o responsabilitate etică. Din momentul în care ne-am hotărât că vrem să știm, ne dăm seama că auzim vocile animalelor non-umane și că înțelegem ceea ce ne spun. Chiar dacă nu înțelegem totul, înțelegem esențialul, ceea ce ele ne comunică legat de relația și interacțiunea noastră cu ele.

Veganismul nu te absolvă de vinovăție și tristețe, dimpotrivă, face tristețea și mai mult o tovarășă mereu acolo. Chiar dacă te poți uita în ochii animalelor non-umane cu conștiința că încerci să faci ceea ce ține de tine, știi că niciodată nu e suficient. Imaginile exploatării și torturii te bântuie mult mai des decât atunci când ignori acest subiect. Veganismul nu îți conferă o superioritate morală, dimpotrivă, te face și mai conștientă de neajunsurile, de complicitățile, de lașitățile tale. Veganismul e un mod de a integra în cele mai personale alegeri, ce mănânci, cu ce te îmbraci, ce obiecte folosești, un fel de a face cu speranță și cu disperare ceea ce ține de tine, ceea ce știi că e întotdeauna prea puțin.

Acest articol face parte dintr-o serie de texte despre Ecologie și Tehnologie, curatoriată de Carolina Vozian.